MOJCA LUZAR - "Ţăranii sloveni au o capacitate extraordinară în a rezista"

Adunătoarea de comori

În centrul staţiunii Bohinj din Slovenia am descoperit o căsuţă mică deasupra căreia era scris cu litere de-o şchioapă: "Etno Ga­leria". Odată ce am păşit înăuntru, mi s-a des­coperit, într-o înfăţişare fer­mecătoare, minunata lu­me a ţăranilor sloveni. Aproape tot ce e mai frumos în tradiţia ar­ti­zanală a lo­cului era adu­nat în că­suţa ca de po­veste. Obiec­­­te vechi şi noi, făcute de local­ni­cii din satele de munte din Alpi, te ademeneau să le des­co­peri, să le atingi şi să le ad­miri. Ba chiar să le iei acasă, fiind o expoziţie cu vân­zare. Am stat de vor­bă cu cre­atoarea aces­tui loc de­o­­sebit, Mojca Luzar, pentru a afla un pic din po­vestea obiec­telor expuse pe raf­turi şi tradiţia din care s-au năs­cut.

"Arta ţărănească este o comoară"

- Privesc exponatele dvs. şi îmi dau seama că şi aici, ca şi la noi, în România, ţăranii fac lucruri de o frumuseţe aparte. Cum v-a venit ideea acestei expoziţii ţărăneşti cu vânzare?

- Prietenul meu din Liubliana, care este artist, a avut mai întâi un magazin în oraş, cu replici ale obiectelor ţărăneşti. El este pictor şi a pornit la drum făcând reproduceri ale lucrurilor vechi, pe care amândoi le consideram foarte speciale. În oraş nu aveam acces la lumea ţăranilor, aşa că la în­ceput mergeam şi le căutam în muzeele etno­grafice. Apoi am zis să mergem direct la sursă şi am început să umblăm prin sate şi să căutăm acolo lucruri vechi. Pe unele le cumpăram, altele îl inspirau pentru reproduceri. De exemplu, uşa aceasta expusă aici este autentică şi are aproape 100 de ani. Scrie pe ea, a fost făcută în 1919. Ăsta este un pătuţ de copii şi este, de asemenea, original. Sunt mici fragmente ale trecutului, care au supravieţuit sau pe care noi am reuşit să le salvăm. Cu timpul, ne-am dat seama ce comoară este arta ţărănească şi eu m-am decis, în urmă cu opt ani, să mă mut aici şi să înfiinţez această mică galerie, unde să promovăm arta ţărănească slo­venă.

- Cele mai frumoase obiecte expuse aici sunt făcute chiar de ţărani. Tradiţia meşteşugurilor s-a păstrat în Slovenia?

- După ce m-am mutat aici, am în­ceput să umblu prin satele din împre­jurimi şi să le explic ţăranilor că ceea ce fac ei este deosebit de frumos şi are va­loare artistică, nu doar funcţională. Nu a fost simplu, pentru că ei credeau că ni­meni nu mai are nevoie de lucrurile lor bătrâneşti. Dar văzând că se vând, că străchinile şi ţesăturile au succes, încetul cu încetul, au acceptat să facă din nou obiecte tra­diţionale. Aşadar, ceea ce vedeţi aici sunt lucruri făcute nu de meşteşugari specializaţi, ci chiar de ţăranii din zonă, aşa cum făceau bunicii şi stră­bu­nicii lor. Totul e făcut ma­nual, în curtea lor şi cu metode străvechi.

"Tot mai mulţi oameni se întorc la sat"

- Prin drumurile dvs. în sate, aţi ajuns să îi cunoaşteţi bine pe ţă­ranii din zonă. Cum sunt ei astăzi? Se mai ocupă de agricultură? Ce fel de viaţă duc? Mai seamănă satul de astăzi cu cel din copilăria lor?

- Da, în prezent, eu cunosc destul de bine realitatea din aşezările slovene de munte şi mă bucur că am avut această şansă. Satele, chiar şi cele mai izolate, nu prea mai seamănă cu ceea ce era cândva. În mod firesc, modernitatea a ajuns şi la ei. Dar felul de a fi al oamenilor în esenţă nu s-a schimbat prea mult. Au în continuare o în­căpăţânare în a rezista în tiparele lor, o demnitate tipică ţăranilor, datorată poate vieţii mai dure de la munte. În acelaşi timp, au şi o sen­sibilitate specială, pe care n-aş putea să o explic decât prin apropierea lor de natură. Majo­ri­tatea încă muncesc pământul, încă au animale, ţin grădini şi îi poţi vedea la târ­gul săptămânal cu produse din curtea lor - de la brânză la dulceţuri sau plante pentru ceai, culese din mar­ginea pădurilor.

- În România, multe sate s-au go­lit de tineri care au plecat să lucreze la oraş sau în străinătate. Aici există acelaşi fenomen?

- Când am venit eu aici, în urmă cu opt ani, exact asta se întâmpla: tinerii plecau la oraş, atraşi de mirajul unei vieţi mai uşoare, mai confortabile. Însă în ultimii ani, foarte mulţi dintre ei s-au întors la ţară şi au preluat pământul şi agricultura de la părinţi sau de la bunici. Cumva, ei au adus şi modernitatea la sat, pentru că astăzi au telefoane inteligente, internet, utilaje agricole perfecţionate. A fost o perioadă în care lumea fugea de la ţară, plecau toţi la oraş, unde viaţa părea mai bună şi mai uşoară. Acum se întâmplă exact invers, tot mai mulţi oameni, nu doar tineri, aleg să se întoarcă la sat. Vin aici pentru că este pace şi linişte şi au o anumită independenţă. În plus turismul s-a dezvoltat enorm în ultimii ani, şi oricine a avut o casă bătrânească şi-a renovat o cameră pentru oaspeţi, aşa că mulţi mai câştigă şi din turism. Această schimbare s-a produs rapid. În câţiva ani, satele s-au umplut cu oameni care fugeau de oraş! Toţi consideră că e o viaţă mai bună aici. Şcoala e mai bună, mai temeinică, natură e lângă tine... Numai din agricultură poate era greu să trăieşti, dar turismul a ajutat foarte mult. Acum, în Slovenia, familiile de la ţară se descurcă foarte bine.

"Mergând prin sate, am descoperit picturi naive, făcute pe stupi de albine"

- Văd că aveţi în galerie foarte multă ceramică. Este ceva specific zonei?

- Este ceva specific vieţii la ţară în Slovenia. Avem foarte multe mâncăruri tradiţionale, şi ele nu se puteau găti decât în vase de ceramică. Chiar şi astăzi, multă lume găteşte la noi în astfel de vase. Tava aceasta, de exemplu, este pentru a prepara o mâncare tradiţională care se numeşte potiţa. Este o prăjitură foarte cunoscută, cu nuci şi miere. Ceramică tradiţională se face în mai multe zone, şi fiecare e cu un anumit specific. E o tradiţie foarte veche. Cei mai mulţi olari lo­cuiesc în sate, în Dolinska şi Precuria, două zone ale Sloveniei cu tradiţie în ceramică. Vasul ăsta, numit Latviţa, este pentru supă sau lapte sau jgantâi, o altă mâncare tradiţională de la noi, care seamănă cu mămăliga voastră. Aida este o pâine dospită la întuneric şi se mănâncă cu mâncare de varză, pregătită în vasele pe care le vedeţi acolo. sunt făcute la cuptor, din lut special.

- Sunt foarte frumoase şi aceste picturi naive, făcute pe scândurele de lemn. Ce sunt?

- Mergând prin sate, am descoperit aceste pic­turi naive ale oamenilor făcute pe scân­du­relele stupilor de albine! Sunt întâmplări din via­ţa lor cotidiană, unele moralizatoare, altele co­mice. Este ceva tipic la noi. Sunt poveşti diferite din viaţa sătenilor. Această tradiţie există şi astăzi, oamenii încă îşi mai pictează stupii astfel. Şi mie mi s-au părut foarte interesante şi i-am rugat să îmi facă unele pentru galerie. Ţăranii nu se ocupă doar cu asta, dar în timpul liber, când ziua de muncă s-a terminat, fac asemenea mi­nunăţii, de plăcere. Cred că este tendinţa oa­me­nilor simpli de a da lucrurilor utile şi o dimen­siune estetică. Orăşenii aproape că au pierdut acest reflex...

Pasărea duhului sfânt

- Aveţi atâtea lucruri minunate, încât nici nu ştiu despre care să vă întreb mai întâi. Îmi vine să le iau pe toate acasă! Dvs., care le cu­noaşteţi poveştile, ce consideraţi mai special printre ele?

- Aceste păsări din lemn, de exemplu, sunt considerate ca un duh sfânt, şi de aceea sunt puse în case şi la porţi, la fereastră sau chiar deasupra mesei, ca să aducă binecuvântare şi protecţie. De obicei, se pun la casă nouă, sau pentru o viaţă nouă. Aici sunt ţesături făcute de femei din Bohinj, după tradiţii vechi. Sunt făcute din lână, şi numai câteva femei mai ştiu să facă aşa ceva. Aici sunt blide şi vase din lemn, făcute de un bătrân din vârful muntelui, cu instrumente spe­ciale, moştenite de la bunicul lui. Asta este o pipă foarte specială, o pipă tradiţională cum numai la ţăranii din zonă se găseşte. Este făcută din cinci feluri de lemn şi legată cu argint. Bă­trânii îşi cultivau propriul tutun, şi numai din aşa ceva îl fumau. Iar pe raftul acesta am adus din sate miere, şliboviţă şi ceaiuri. Pentru noi, astăzi pare un raft cu delicateţuri, însă pentru ţărani, chiar şi astăzi, aceasta e farmacia lor: combină mierea, ţuica şi plantele, după cum au nevoie. Cu altceva nu se tratează.

- Dintre ţăranii pe care îi vizitaţi, este cineva care vă inspiră mai mult?

- Da. Femeia care face obiectele acestea din ceramică. Locuieşte în Cernomiel, un sat micuţ, pierdut printre munţi. E destul de izolată acolo, şi de câte ori merg să mai cumpăr de la ea câte ceva, stăm şi povestim ce s-a mai întâmplat şi ce a mai făcut. Face din ceramică ceea ce vede şi o impresionează în jur lucruri din natură, care ei i se par miraculoase. Tot ce face ea este inspirat de natură şi de viaţa la ţară. Îmi vorbeşte foarte frumos despre florile din grădina ei şi despre păsările care îi vin la fereastră în fiecare dimineaţă, păsări pe care le puteţi vedea şi aici. Astfel de oameni dau sens galeriei mele, pentru că, dincolo de obiectele magice pe care le creează, ei ne amintesc adevărata noastră natură, locul nostru în această lume, adevăratele nostre rădăcini.