PETRU BOTIŞ din Valea Stejarului, Maramureş - "Ţăranul român cu asta şi-o însoţit viaţa, amarul şi veselia, cu muzica"

"Dacă laşi vioara o zi, ea te lasă o lună"

Privirea blândă, de un albastru profund, clo­pul bine aşezat pe cap şi vioara în mâ­nă, aşa e cu­noscut Petru Botiş, unul dintre cei mai activi ceteraşi ai Maramureşului. A prins rânduiala satului străvechi, s-a adaptat muzicilor noi atunci când cea tradiţională nu a mai avut căutare, iar acum se bucură că folclorul a revenit la putere şi poate cânta melodiile cu care a pornit la drum în anii copilăriei.
L-am cunoscut în această vară, în satul său natal, Valea Stejarului, unde, timp de o săptămână, a fost "omul cu muzica", la Şcoala de vară "Moş Pupăză", numită astfel în memoria unui mare sculptor-ţăran de porţi maramureşene. În fiecare vară, orăşeni din toată ţara, cu ocupaţii şi vârste foarte diferite, iau drumul Maramureşului, la chemarea irlandezului Peter Hurley, pentru a fi aproape de natură, de tra­di­ţiile şi de muzica locului. La Şcoala de vară, Petru Botiş le-a cântat cursanţilor ce învăţau a ciopli în lemn, co­piilor ce făceau zgărdare, tinerilor ce pictau icoa­­ne pe sticlă, a cântat studenţilor din Cluj şi unui grup de francezi ce doreau să prindă paşii de dans, a aprins jocul seara la căminul cultural, şi-a însoţit cu cetera sătenii la Săpânţa, pe scena unui eve­ni­ment de anvergură numit "Satele Unite ale României".
L-am surprins, într-o clipă de libertate, după ce îşi terminase pro­gra­mul, cum privea pe fereastra casei în care era găzduită sărbătoarea, cumva melancolic şi visător. Apoi, ca şi cum ceva îi lipsea, şi-a luat înapoi cetera şi a mai cântat un pic, aşa, pentru el. "Vioara asta-i regina instrumentelor, dar şi cea mai grea. La acordeon, ai apăsat clapa, ai nota, dar aici, dacă ai pus de­getul la o sutime de milimetru greşit, ai notă falsă. De aia, trebuie să fac tot timpul exerciţii pentru digitaţie, pentru creier, trebuie să progresezi, nu poţi rămâne pe loc. Ştiţi cum se zice, dacă laşi vioara o zi, ea te lasă o lună. La câte am renunţat şi-n co­pilărie ca să stau să-nvăţ să cânt... Dar am avut viaţă fru­moasă cu cetera-n mână, am avut satis­fac­ţia să văd că oamenii au nevoie de ceea ce fac eu. Ţăranul român cu muzica s-a alintat, era su­părat, cânta de supărare, era vesel, din muzică se veselea şi mai tare şi creştea energia-n el."

Doine şi învârtituri

"Pe cine aţi moştenit, cine era ceteraş în familie?". "Pe nimeni, nu am avut niciun muzicant în familie. Mama Anuţa şi tata Vasile aveau amândoi talent muzical, dar mai mult o cântat de drag, acasă. Tata mi-o povestit, când era el fecior, o cântat la colindă, de Crăciun, cu fluieru'. Atunci n-o fo alte instru­mente, doar fluieru'. Merea a co­linda cu gaşca de feciori, colinda la fereastră şi apoi înăuntru, în casă, cântece de joc. Când termina la o fată, mereau la alta, la toate fetele din sat. Mai cânta şi acasă. Punea fluieru' sub grindă, aveam casă joa­să, de lemn, ajungeam şi eu, luam fluieru', dar nu mă pricepeam deloc. Nici când încerca el să-mi ara­te nu reuşeam să pricep. Şi mama horé, cu gura. La noi nu se zicea a cânta, oamenii horeau, doi­neau, strigau sau şuierau, fluierau adică. Vedeţi toate dealurile astea, vara erau pline de femei ce strângeau fânul şi horé. Nu era ca acum, să mai vezi într-un colţ bălării, se cosea tot, tot, tot, tot, o palmă de iarbă nu rămânea. Păi câte animale erau în sat, trebuia să le hrăneşti toată iarna cea lungă şi grea. Să auziţi femeile pe dealuri cum horé! Mama cânta şi doine, cântece mai lungi şi tărăgănate, doine de jale, de că­tănie, de dragoste, de lucru. Şi, în plus, mama era expertă în strigături. Strigau şi fetele, era aşa, un dialog în contradictoriu între băiat şi fată. «Am un bade frumuşel, latră câinii după el/ Cân' îl vezi în umbra porţii, gândeşti că-i omu' nopţii,/ Cân' îl vezi în uşa şurii, gândeşti că-i muma pădurii». Bine că le-am notat de atunci într-un caiet şi încă le mai notez, am o colecţie de strigături, cum umblu eu prin toate satele din Maramureş. Mama cânta iarna, când ţesea la chiară. La noi nu se zice război de ţesut, se zice chiară. Pe atunci, nu erau magazine să-ţi cum­peri haine, se punea cânepă, fie­care avea un loc bun, cel mai bun, o hol­dă de 5, 6 metri, un pătrat, în care punea îngrăşământ vechi, ca cenuşa, vechi de trei ani. Era cânepă de vară şi de toamnă, se torcea până ajungea firul de cămeşă. Mama făcea gatii, cămeşe, cioareci, iar chieptar, lăcrece, alea se făceau din lână, pentru iarnă. În picioare se purtau opinci, făcute din roţi de la maşină. Pentru pădure, erau opinci mai groa­se, peste care se trăgea o dungă, să nu aluneci pe omăt. Iar la sărbătoare, când mergeai la joc, luai o pe­re­che de opinci mai finuţe, făcute din camera maşinii. În sat, în afară de nuntă şi botegiune, se mai cânta la clăci şi la joc. Mai demult, jocurile se ţineau în şuri, la oameni, după aia o apărut un că­min cul­tural din lemn. Toată lumea era îmbrăcată la fel, fiecare lucru era la locul lui şi felul în care apă­reai îmbrăcat spune multe, nu-ţi azvârleai clopu' pe cap aşa cum îţi venea ţie. Fetele şi babele stăteau afară, înăuntru feciorii horeau, jucau jocuri fecioreşti. Când începeau învârtitele, ieşea câte un fecior în prag şi striga fata. «Maria lu' cutare, hai a-nvârti». O chema pe a mai oacheşă, sau pe a cu care vor­bise cu o seară înainte. Acolo se formau cuplurile, la joc vedeai cu cine te po­triveşti. Jucau flăcăii ăi mai buni din sat, nu intrai acolo dacă nu ştiai bine, n-aveai ce căta să strici jocul, du-te acasă, învaţă şi apoi mai vino. Începea jocul duminica, pe la 2-3, şi ţinea până seara târ­ziu. Atunci nici nu era cu­rent electric în sat. Vara, se cânta până era noapte-noapte, mai rămâ­neau 2-3 feciori cu ceteraşul, luau o sticlă de vin, de ho­rincă, mai chefuiau, mai horeau".

Pe Iza, în Valea Stejarului

Cântecul greierilor se aude puternic în seara de vară, nederanjat de motoarele maşinilor sau de alte zgomote. Stăm pe o bancă la stradă, în satul său natal, Valea Stejarului, ce se întinde liniştit printre dealuri, pe Valea Izei, la doar câţiva kilometri de Sighetu Marmaţiei. Ceteraşul îmi arată poarta masivă, din lemn, a casei de peste drum, simplă, neornată, aşa cum sunt multe altele din sat. "Ceea o fo cea mai arătoasă poartă de aici din sat. Îna­inte, oamenii puneau porţi de astea, nu aveau bani să le sculpteze. Costa mult o poartă de asta, sculp­tată, cât o păreche de boi! Satul era mai sărac ca altele din cauza terenului în pantă şi a climei vitrege, nu prea me­rea cu agricultura. Iernile erau tare friguroase, verile secetoase, primăvara dădea îngheţul. Pe atunci ce cul­tivai în grădina, pe pă­mân­tul tău, aia mâncai, nu me­reai la magazin să-ţi cum­peri. Se făceau cartofi, fa­sole, ceapă, castraveţi, mă­lai, aveau oamenii vaci, porci, oi. Ţineam şi noi câte 15-20 de oi. În luna mai, când înfrunzea codrul, se adunau toate oile din sat pe câmp, le lua gazda stânii, le păstorea vreo lună pe aici, pe terenurile de lângă sat, după aia pleca cu ele-n munte. Sus, lângă graniţa cu Ucraina, fiecare sat avea muntele lui, Valea Stejarului ducea oile pe Bondreasca şi boii pe Tăbaica. În sat, la cele vreo 200 de familii, erau 40 de părechi de boi, 80 de capete. Cu boii munceai în pădure, cu boii aduceai recolta de pe câmp, cu ei făceai fânul, aduceai lemnele, iarna cărai gu­noiul de la vite. Calul nu poate să tragă pe deal, în pantă, boul mere-ncet şi rezistă. Pe boii noştri-i chema Sileş şi Daru, îmi amintesc pentru că era şi-o strigătură. «Tăt ai bé, futu-i ama­ru/Până-i bé boii şi caru,/Şi pe Sileş şi pe Daru». Că mai erau oameni d-ăştia care şi-or vândut tot din cauza mândruţelor, pân-or rămas lipiţi".
Petru şi-a ajutat părinţii la munca pământului de când avea câţiva anişori, de când a putut ţine legătura-n mâini. "Erau multe faze de lucru până ce ajungeai să pui pita pe masă şi am înţeles asta de mic. Mai întâi mă puneau părinţii să plivesc pe lângă firu' de mălai, după aia mai şi săpam, când tăiam câte-un fir îmi mai luam una după ceafă, să fiu atent. După aia urma perioada fânului, la cosit, tata se trezea la 4-5 dimineaţa şi pornea. Mama pregătea de mâncare şi noi, copiii, trebuia să fim la tata pe la 9-10, să mănânce. Rămânea la cosit toată ziua, acasă mama făcea tot, mulgea vaca, dădea la porci, la găini, făcea curăţenie, gătea o zeamă de picioci, de păstăi, merea cu prânzu' la tata. Asta ajungea până seara, nu erau pe atunci frigider, congelator. Dacă tăiam, să zicem, un miel, vara, îl puneam într-o oală-n fântână, să stea la răcoare". Locul preferat al copilăriei era Măgura, o poiană dreaptă, frumoasă, în vârful dealului, lângă un izvor cu apă rece. La Ciuroui îi zice, de unde curgea cea mai bună apă din sat. În ziua de Paşti, lumea mergea de dimineaţă, la 7, la biserică, se sfinţeau pasca, bucatele, fiecare mânca acasă la el, apoi toţi porneau pe Măgura. Bucuria copiilor erau jocurile sportive, oina, împlântatul cuţitelor în pă­mânt, încâlcita, cu fetele ţinându-se strâns de mâini, ca într-un uriaş ghem de lână.
Ceteraşul îmi arată vechea biserică a satului, ce se zăreşte cuminte, printre copacii din deal, puţin deasupra celei noi, ridicată mai semeţ, dar în acelaşi stil. Dovada că familia Botiş are rădăcini în Valea Stejarului de peste 400 de ani se află acolo, în ve­chea bisericuţă. Andrei Botiş a fost preot la acea bi­serică, în anul 1600, aşa scriu documentele. O sin­gură familie Botiş s-a aflat în toţi aceşti ani aici, în Valea Stejarului, cu puţini prunci. Petru are un sin­gur frate şi un singur fiu, care trăieşte la Bucureşti şi are, la rândul său, un fiu.

Cetera din foaie de draniţă

Copiii nu aveau ce căuta la jocul cel iute al fe­ciorilor, era mare bucurie să vadă câte ceva de departe. Dar deseori, ceteraşul satului, Andruş din Topile, trecea cu feciorii chiar prin faţa casei sale, iar Petru era tot numai ochi şi urechi după ei. Văzându-l aşa fascinat, tatăl său i-a meşterit o primă ceteră, tăiată simplu, în V, dintr-o bucată de draniţă (şindrilă de pe casă). A ataşat un căluş, o coardă de oţel, un băţ arcuit pe post de arcuş şi, în loc de sacâz, o ceară pe care o folosea la altoitul merilor. Du­pă asta, i-a mai făcut una din răchită, primită cu aceeaşi lipsă de interes de către băiat. "Şi-o zis tata «no, pruncul aista nu face nimic cu ele» şi le-o aruncat în foc. După doi, trii ani, mi-am adus eu aminte şi-am întrebat «tată, unde mi-i cetera?», el nu mi-a zis c-a aruncat-o-n foc, o zis s-o caut prin pod, printre hai­nele cele rele. Zic «n-o găsăsc şi n-o găsăsc, mai caută dumneata, poate ştii mai bine». El zice «No, hai că-ţi fac alta, am adus eu o bucată fru­moasă şi rotundă de răchită» şi mi-o făcut o ce­teră mai modernă, cu patru strune, la ceea am început să învăţ şi o păs­trez şi astăzi. Ce­te­raşul ăsta, An­druş, era tare invidios, nici la copiii lui nu le arăta, n-ai avut ce căta lângă el să înveţi, feri Doamne să afle că e unu' care vrea să-i fure meseria. Mai era unu' care scârţâia aici în sat, Ionu Cârstnicului, un moş, dar foarte slab, nici n-ai priceput bine ce cânta. Feciorii ăi mai de vază mereau la joc cu Andruş, ăi mai de mâna a doua, cu moşu' aista, că-i o vorbă «multă horincă şi după aista ceteră mai slabă». Mai târziu, tata mi-a cumpărat de la Sighet o ceteră adevărată, şi cu ea am plecat la Baia Mare, la profesională, am intrat în ansamblul şcolii de mecanică, aparate de măsură şi control. Ţineam legătura prin scrisori şi-mi scrie tata, înainte de vacanţa de Crăciun, că nişte feciori din sat or zis «Noi merem a colida cu pruncul tău». Nu mai era cu fluierul, ca pe vremea lui tata, aveau nevoie de ceteraş. Când am ajuns acasă, n-aveam dobă. O adus unu' o piele de capră, am mers la ceteraşul bă­trân să ne-nveţe să o tăbăcim, tata o mers într-un sat aici, aproape, unde era o între­prindere şi-o adus şuru­buri şi tablă, şi aşa am făcut doba şi-am mers a colinda, eu cu cetera, un băiat la dobă şi unul la zon­goră". După asta, s-a auzit că-i un ceteraş nou în sat şi Petru a în­ceput să fie chemat să cânte la câte un botez sau chiar la nuntă. Ceea ce nu era deloc lucru uşor. Mai întâi, pen­tru că nunţile începeau la 12 sâm­­băta şi ţineau până duminica după-amiază, timp în care, dincolo de oboseală, cete­raşul trebuia să se confrunte cu lumea, să cânte ce era fiecăruia pe plac. "Ştiţi cum era ţă­ranul român, dârz, juca, juca zdra­văn, antrenat de la sapă, de la coa­să, nu ca acum, generaţia facebook, cu muşchi de găină şi pulpe de pui. Altă di­ficultate consta în faptul că fiecare sat din jur, chiar şi cele ve­cine, avea propriile obiceiuri, pro­priile jocuri, culori la port. Tata o fo tare mândru de mine, se lăuda şi mă promova peste tot. M-a ajutat mult, mai ales la început, când el horea, cânta la fluier, şi eu învăţam la ceteră după el. După aia, am început să am şi câte două nunţi pe zi, una la Onceşti, peste deal, co­boram la noi în sat, da' nu ne bă­gam pe acasă, me­ream direct la Oc­na, peste ce­lă­lalt deal. Eu i-am zis băiatului meu să nu se facă mu­zicant, ca şi kine, că e aspectul acesta că tu cânţi la procuror, la profesor, eşti la dis­poziţia lor şi te privesc aşa de sus, îţi spun cântă aia, cântă ailaltă. Dar eu vă spun adevărul, am avut viaţă bună cu cetera asta. Te luai cu lumea, cu fetele, aduceai un ban acasă, la pă­rinţi, aveai gagici peste tot, ştiţi, cum îi tinere­ţea".

"Celor plecaţi le era dor şi de-o chiatră din drum"

"Înainte, toate casele din sat erau sus, pe vârful dealurilor. Nevasta mea, când era fată, stătea, uite, chiar acolo, sub pădure, eram vecini. Eu aveam numărul 98, ea 96, da' stăteam la mama năibii unul faţă de celălalt. Ne ştiam de la şcoală, dar n-aveam noi tangenţă cu prietenie, cu dragoste, până nu m-am întors din armată". Petru a făcut armata la gră­niceri, a început cu instrucţie târâş pe burtă, cu mas­ca pe faţă şi a con­tinuat lejer, cu vioara în mâ­nă. Când s-a în­tors, a în­tâlnit-o pe vi­i­toa­rea sa so­­ţie la o re­pe­tiţie la şcoala din sat. Cânta şi ea, cu vo­­cea. Atunci a avut loc de­clicul. Fetele n-aveau treabă cu bă­ieţii de vârs­ta lor, îi consi­de­rau niş­te copii, ele că­utau băr­baţi cu 4-5 ani mai mari pen­tru mă­ritiş, iar cei doi a­veau exact vârs­­tele po­tri­vi­te. O vre­me au şi cân­tat împreună, în­să, la scurt timp după nun­tă, părinţii ei au mu­rit, cei trei fraţi mai mici le-au rămas în grijă, şi nu a mai avut timp şi stare de a cânta.
Petru a continuat să colinde nu doar satele ma­ramureşene, ci şi cele din toată ţara, ba chiar a cân­tat pentru prima oară în străinătate, în Germa­nia, la începutul anilor '80. Îşi aminteşte de fiorii de pe şira spinării atunci când urca pe scenă şi cânta unui public rece, ce nu se implica cu nimic şi abia dacă reacţiona. "Ne e şi nouă drag să fie anturaj, atmos­feră, să cânte lumea cu noi. La multe spectacole, coborâm de pe scenă şi cântăm în mijlocul oa­me­nilor, se bucură şi ei, se simt bine, ne ştiu de la te­le­vizor, şi acum ne simt aproape, pun mâna pe noi". La începutul anilor '90, a avut loc o ruptură, mu­zica tradiţională nu a mai avut căutare, orgile, manelele, muzica uşoară au venit la putere. Petru a în­ţeles că trebuie să facă o schimbare atunci când a mers la o nuntă în Sighet îmbrăcat în costumul popu­­lar, ca de obicei, şi a auzit spunându-se "Da' cine mai îs şi ţăranii ăştia?". Aşa că şi-a pus cos­tum de oraş, şi-a schimbat repertoriul, şi-a făcut trupă cu clape şi s-a adaptat. "Dacă eşti muzicant, ori­ce muzică-ţi place, că notele-alea tot note-s. Că-s puse-n alt stil, dar tot te-ncântă, muzica-i mu­zică". Folclorul a început să revină la putere prin 2005. "Să vă spun cum a fo. După '90, multă lume o plecat în străinătate, o stat 5-10 ani, şi cât or stat acolo, le-o venit doru' de tradiţii, de casă, doru' de lemnu din pădure, de izvoru de unde or băut apă când erau mici, doru' şi de-o chiatră din drum. Când s-or întors aici, or vrut să se îmbrace în cos­tum şi să asculte muzica tradiţională. Au reapărut meşterii de opinci, lumea le poartă la sărbători. Eu mi-am luat nevasta, cu zongora şi cu vocea, ne-am făcut repertoriu, videoclipuri, şi ne ştie lumea. Cântăm şi piese de acum 100 de ani, dar şi noi, că, vedeţi dumneavoastră, folclorul se mai schimbă, nu poate să rămâie numai la melodiile alea vechi. Mai apar unele noi, le cere lumea peste tot, cum e «Cân' m-a făcut mama-n lume», de-l cântă Popicu cu grupul Iza, ăla-i şlagăr internaţional".

*

Pe-o colină din "centrul" satului Valea Steja­rului, printre căpiţe de fân, s-au aşezat mese lungi, pline cu cozonaci, slănină şi patru feluri de ho­rin­că de prune, de mere, de pere şi de cireşe. După ce, de dimineaţă, sătenii ieşiseră îmbrăcaţi în costu­me­le strămoşilor la procesiunea de Sfânta Maria, acum s-au strâns să petreacă, şi atmosfera se încinge ime­diat ce apar ceteraşii. Toni Dobaşu, unul dintre cei mai energici dobaşi ai Maramureşului, ţine cu foc ritmul pentru Petru Botiş şi pentru ceilalţi ce­teraşi. Fratele lui Petru, fost şef al poliţiei din Si­ghet, e responsabil cu strigăturile, în timp de să­tenii şi oas­peţii lor de la oraş se prind imediat la joc. Se chiuie şi se dau peste cap păhărele cu arome tari de fructe. Es­te drept că Maramureşul s-a schim­bat dramatic în ultimii douăzeci de ani, că mulţi tineri au lau ca­lea Vestului, comorile arhitecturale, casele de lemn, porţile au fost în cele mai multe sate în­lo­cuite de construcţii de gust îndoielnic, că muzica s-a schim­bat şi ea... Dar energia Ma­ra­mureşului e aceeaşi ca întotdeauna. E suficient ca un ceteraş să tragă o sin­gură notă cu arcuşul pe coarde, pentru ca iureşul mu­­zicii şi al dansului să pornească, strigăturile să spin­tece văzduhul de toamnă, şi pământul să bu­buie de tropotituri. Dragul de a fi împreună, de a săr­bători aşa cum se făcea altădată, opreşte, o clipă, timpul în loc, lăsând bucuria să se reverse în lume. Ni­căieri ea nu este celebrată ca-n Maramureş. Cine vrea să o întâlnească, să treacă dincolo de Gutâi.