Cazanul de ţuică al bunicului Ilie

În capitala Canadei, Ottawa, există un "Muzeu al Omu­lui".

Într-o sală a... vechiturilor, se află un cazan mare de ţui­­că, confiscat de la un bătrân imigrant bu­co­vi­nean, Petrişor Emilian. El fusese urmărit de poliţie în anii '30, când se ducea lupta pentru interzicerea alcoolului. Vin turiştii curioşi să vadă un obiect atât de valoros, de la începuturile provinciei Saskatche­wan. Se spune că poliţia de atunci, dornică să execute ordinele care veneau din sud, de la americani, era hotărâtă să-i prindă pe fermierii-ţuicari care se ascundeau în prerie. Aşa l-au prins pe ro­mânul nostru, cu cazanul îngropat lângă un lac. Poliţiştii l-au căutat cu avionul, până au zărit fumul ieşind din pământ. Mutând povestea acasă, în bătrâna Românie, îmi amintesc că şi în anii '60 puteai ve­dea spectacolul facerii ţuicii, cu toate interdicţiile co­muniste. E drept, nu umbla nimeni cu avionul să detecteze fuioarele de fum miro­sind a tescovină. Inspecţia bătea la poartă, dar ţăranii îşi luaseră între timp autorizaţie. Bunicul meu, Ilie Cu­relea, era mereu cu actele pregătite. Trecuse cu greu prin pe­rioa­da colectivizării şi era sătul de şicanele foştilor le­gio­nari, deveniţi mari comunişti, cum au fost celebrii Cimbrea şi Popescu. Când se apropia jumătatea lui oc­tom­brie, în fiecare dimineaţă auzeam zgomotele cazanu­lui. Lăsam lecţiile câteva clipe şi mă duceam să ajut la aprin­derea focului. Tata Ilie lipea cu humă şi controla ser­pentina prin care curgea ţuica în şiştar. Pe cărbunii roşii de sub cazan puneam porumb la copt, ştiuleţi însă­mân­ţaţi târziu în grădina casei. Mirosul cunoscut al ţuicii atrăgea toată vecinătatea. Veneau Spirache, Gruia, popa Gărăiacu, Goriţă Pleşea, Ilie Ciobanu - colegi de tinereţe ai bunicului. Se abătea şi bătrânul Ţăpurin, mai ales dacă trecea spre gară, de unde pleca lunar la Bucureşti, să adu­că peşte de la magazinele de lângă Gara de Nord. Până seara, târziu, ţuica se bea cu ceaşca de pământ, însoţită de turtă caldă, scoasă din ţest de mama Torica, şi de car­nea afumată din garniţă, din care mâncau cu lăcomie glu­meţii chercheliţi. Încet dar sigur, facerea ţuicii se lungea câteva zile. Era un spectacol ţărănesc pe care nu l-au putut interzice nici bolşevicii lui Dej. Atmosfera satului era romantică. Şoseaua nu era as­fal­tată, lipsea curentul electric, gardurile caselor se ridicau din scânduri trase la rindea, în gară se opreau trenuri cu struguri pen­tru export, livezile şi viile rugineau în aşteptarea brumei. Meşterii ţigani umblau pe uliţe să repare stricăciunile cazanelor. Pe marginea Gilortului fierbeau vasele de aramă ale povernei. Vorba ţaţei preoteasa: "Cine îşi aminteşte de co­pilăria anilor '60 nu poate ocoli cazanul de ţuică". Era de aramă, gâtuit la un cap şi plin de loviturile de ciocan ale cazangiilor arămari din ţigănia Cărbuneştiului, unde trăiau meşterii Anghel Parpanghel şi Danielică a lu' Arămel... Se zice că unul dintre ei era tare fricos. După o zi întreagă de reparat cazanele satului şi de degustare creştinească, ameţit bine, pleca acasă prin pădurea Ruşchilor. Era beznă ca smoala, iar lupii urlau spre cer. Bietul om tremura ca un copil. Şi căldarea pe care-o purta pe spate a început, fireşte, să tresalte. Ca să prindă o ţâră de curaj, a încercat să strige cu vocea pierdută: "Ho, fricoaso, că eşti cu mine...". Se mai face şi azi ţuică în sat. Dar cărările prin pădure s-au şters, meşterii şi poveştile au dispărut, farmecul vieţii a fost furat de... "unchiul" Google. Amin.