Nu le-am uitat nici acum, când am trecut de a doua tinereţe. Ori de câte ori am prilejul şi găsesc pe cineva care să mă asculte, aduc în discuţie amintiri păstrate cu drag în inima mea.
Eram o copilă, să fi avut în jur de paisprezece ani, când, într-o vară fierbinte, am trăit emoţii pe care sufletul nu le-a şters. Căldura înăbuşitoare din miezul verii toropea, de-a rândul, zile şi nopţi. Dormeam afară, pe prispa casei. Era locul de bine şi răcoare al întregii familii. La sat, rostul vieţii curge după alte reguli.
Nu se luminase de ziuă, dar eu eram deja trează. Mă sculase mama cu grabă în cuvinte: "Hai, repede, să aducem caii!". De fapt, treaba asta era a tatii, dar noi îl ajutam fiindcă trudea, săracul, din greu.
Într-o rochiţă subţire şi în picioare cu nişte sandale cu cataramele rupte, eram gata de plecare. Mama lua un băţ în mână iar eu biciul pe care mi-l dădea tata. Eram bucuroasă şi uitam de somn. Mamei îi era urât, şi de fiecare dată mă lua cu ea. Îşi făcea curaj cu mine, eu îmi făceam curaj cu ea. Întotdeauna, înainte de răsăritul soarelui, căutam afară, pe câmp, caii tatei.
Mama mergea înainte şi făcea cărare. Valurile de iarbă îmi ajungeau până la mijloc. O boare călduţă mişca frunzele şi florile, îmi mângâia fruntea, obrajii. Văzduhul aburea cu miros de ierburi. De jur-împrejur, la orizont, se descoperea ziua, minut cu minut. Mii de sclipiri se încrucişau. Pretutindeni strălucea roua. "E drumul spre Rai", gândeam...
Rochiţa mi se uda, se lipea de mine. Din când în când, adunam pungă poalele ei şi le storceam. Şi mama făcea la fel. Tălpile picioarelor alunecau în sandale, într-o parte şi alta, şi, în cele din urmă, mă descălţam şi mergeam prin rouă, şi picioarele şi degetele se albeau... Era botezul cerului. Miroseam a vară şi era cel mai plăcut miros de pe pământ.
Luam caii de la urmă. Mama îl ţinea pe cel mai bătrân de dârlog, iar ceilalţi se luau după el. Din când în când, caii se opreau. Priveam aburul ieşind din răsuflarea lor, amestecul de răcoare a dimineţii şi căldura vieţii. În urmă se auzeau fălfâiri de ziuă, triluri de păsări... Zvâcnea lumina din toate părţile. Lumina aceea de început de lume, curată şi frumoasă.
Ierburile erau înalte, le dădeam cu mâna la o parte. Florile se aplecau spre mine, spre potecă. Multe petale se lipeau pe rochiţa udă, pe mâini... Le adunam, le ţineam în palme până când mâinile miroseau a flori. Când ajungeam acasă, soarele arunca săgeţi aurii pe pământ. O toropeală caldă îmi inunda trupul. De-atunci, n-am mai trăit-o. Doar amintirile îmi aduc în suflet vraja ei.
GEORGETA GROŞESCU - com. Proviţa de Jos, jud. Prahova
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
