Într-o sală a... vechiturilor, se află un cazan mare de țuică, confiscat de la un bătrân imigrant bucovinean, Petrișor Emilian. El fusese urmărit de poliție în anii '30, când se ducea lupta pentru interzicerea alcoolului. Vin turiștii curioși să vadă un obiect atât de valoros, de la începuturile provinciei Saskatchewan. Se spune că poliția de atunci, dornică să execute ordinele care veneau din sud, de la americani, era hotărâtă să-i prindă pe fermierii-țuicari care se ascundeau în prerie. Așa l-au prins pe românul nostru, cu cazanul îngropat lângă un lac. Polițiștii l-au căutat cu avionul, până au zărit fumul ieșind din pământ. Mutând povestea acasă, în bătrâna Românie, îmi amintesc că și în anii '60 puteai vedea spectacolul facerii țuicii, cu toate interdicțiile comuniste. E drept, nu umbla nimeni cu avionul să detecteze fuioarele de fum mirosind a tescovină. Inspecția bătea la poartă, dar țăranii își luaseră între timp autorizație. Bunicul meu, Ilie Curelea, era mereu cu actele pregătite. Trecuse cu greu prin perioada colectivizării și era sătul de șicanele foștilor legionari, deveniți mari comuniști, cum au fost celebrii Cimbrea și Popescu. Când se apropia jumătatea lui octombrie, în fiecare dimineață auzeam zgomotele cazanului. Lăsam lecțiile câteva clipe și mă duceam să ajut la aprinderea focului. Tata Ilie lipea cu humă și controla serpentina prin care curgea țuica în șiștar. Pe cărbunii roșii de sub cazan puneam porumb la copt, știuleți însămânțați târziu în grădina casei. Mirosul cunoscut al țuicii atrăgea toată vecinătatea. Veneau Spirache, Gruia, popa Gărăiacu, Goriță Pleșea, Ilie Ciobanu - colegi de tinerețe ai bunicului. Se abătea și bătrânul Țăpurin, mai ales dacă trecea spre gară, de unde pleca lunar la București, să aducă pește de la magazinele de lângă Gara de Nord. Până seara, târziu, țuica se bea cu ceașca de pământ, însoțită de turtă caldă, scoasă din țest de mama Torica, și de carnea afumată din garniță, din care mâncau cu lăcomie glumeții chercheliți. Încet dar sigur, facerea țuicii se lungea câteva zile. Era un spectacol țărănesc pe care nu l-au putut interzice nici bolșevicii lui Dej. Atmosfera satului era romantică. Șoseaua nu era asfaltată, lipsea curentul electric, gardurile caselor se ridicau din scânduri trase la rindea, în gară se opreau trenuri cu struguri pentru export, livezile și viile rugineau în așteptarea brumei. Meșterii țigani umblau pe ulițe să repare stricăciunile cazanelor. Pe marginea Gilortului fierbeau vasele de aramă ale povernei. Vorba țaței preoteasa: "Cine își amintește de copilăria anilor '60 nu poate ocoli cazanul de țuică". Era de aramă, gâtuit la un cap și plin de loviturile de ciocan ale cazangiilor arămari din țigănia Cărbuneștiului, unde trăiau meșterii Anghel Parpanghel și Danielică a lu' Arămel... Se zice că unul dintre ei era tare fricos. După o zi întreagă de reparat cazanele satului și de degustare creștinească, amețit bine, pleca acasă prin pădurea Rușchilor. Era beznă ca smoala, iar lupii urlau spre cer. Bietul om tremura ca un copil. Și căldarea pe care-o purta pe spate a început, firește, să tresalte. Ca să prindă o țâră de curaj, a încercat să strige cu vocea pierdută: "Ho, fricoaso, că ești cu mine...". Se mai face și azi țuică în sat. Dar cărările prin pădure s-au șters, meșterii și poveștile au dispărut, farmecul vieții a fost furat de... "unchiul" Google. Amin.