Despre Transnistria ("Republica Moldovenească Nistreană") s-a vorbit mult în anii 90. Este "cucerirea" Armatei a 14-a a Rusiei şi soră cu pseudostatele Abhazia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud. Piciorul rus, obişnuit să calce orice fâşie de pământ din statele fostei URSS, a lăsat pretutindeni, în regretatul imperiu, "subiecte" de drept politic, nerecunoscute de ONU şi de ţările aflate în conflict cu armata Moscovei. Ne amintim de luptele din 1992, de pe Nistru, în care au pierit peste o mie de moldoveni, ucişi de "eroii" generalului Alexandr Lebed, viteazul care a ameninţat România că armata sa poate ajunge la Bucureşti "în două ore". Până a ajunge la Bucureşti, armata generalului s-a ocupat de Tiraspol, cu participarea naţionalistului comunist Dmitri Rogozin. În anul 1994, echipe de puşcăriaşi ruşi, găgăuzi, ucraineni şi moldoveni, supravegheaţi de miliţie, au distrus şcoala generală, viitorul liceu "Lucian Blaga", pentru că folosea limba română şi alfabetul latin. A doua distrugere a avut loc în 2004, iar a treia, în 2014. Din zece în zece ani, s-a încercat ruperea şcolii de sub autoritatea Chişinăului, dar părinţii, elevii şi profesorii au rezistat cu eroism presiunilor criminale. Printre luptătorii cauzei româneşti, activând eroic în această insulă slavizată, s-a remarcat profesoara Raisa Pădurean, directoare adjunctă a liceului. Povestea ei doare orice inimă românească.
"Valiza, gara, România"
- Sunteţi de 24 de ani profesoară la Liceul "Lucian Blaga" din Tiraspol. În anul 1994, a avut loc prima devastare. Purtaţi "vina" de a fi români şi de a sfida "autorităţile" transnistrene. Întâmplarea aceasta dramatică este prea puţin cunoscută la noi. Cum a fost?
- Era în octombrie 1994. Îmi pregăteam copiii să plece, cu bagajele, la bunici. La un moment dat, directorul adjunct mă cheamă la şcoală. "Ce s-a întâmplat?", întreb. "Şcoala e devastată", mi-a spus. "E grozăvie!". Am mers în speranţa că se mai poate face ceva. Ceea ce am văzut atunci m-a marcat pe viaţă. Mobila şi băncile şcolii erau distruse, au rupt şi au dărâmat tot ce s-a putut dărâma. În jurul şcolii, grupuri de studenţi moldoveni, de la aşa-zisa universitate locală, purtau pancarte agitatoare şi strigau ruseşte: "Români fascişti", "Duceţi-vă în România", "Plecaţi acasă", "Valiza, gara, România". Noroc că părinţii au fost tari. Au venit noaptea, îmbrăcaţi în salopete şi am hotărât să refacem stricăciunile. Noapte de noapte am lucrat ca la propria noastră casă. Cine a devastat şcoala nu ştie nimeni, nici până în ziua de astăzi. Ştim, însă, cine a spart şcoala în 2004 şi în 2014: puşcăriaşi, beţivani de pe stradă, oameni fără adăpost! Supravegheaţi de miliţie, toate naţiile din închisori au dat iama şi au distrus, s-au luat la întrecere, au aruncat în stradă avutul nostru. Au rămas numai trei obiecte simbolice: puşcăriaşii nu au reuşit să distrugă portretul lui Eminescu, steagul tricolor şi o icoană a Maicii Domnului. Le-am recuperat în grabă şi le-am ascuns. În rest, tot, tot, tot a fost sfărâmat. Au dus cu camioanele la marginea oraşului, în depozite de lemne, băncile şi scaunele, catedrele şi materialele grafice şi hărţile de pe pereţi. Culmea "generozităţii", generalul Lebed s-a oferit să ne aducă un tanc şi o grupă de soldaţi ruşi în faţa şcolii, ca să ne apere de atacul nelegiuiţilor beţi instigaţi de autorităţi, care aveau ordin să ne împiedice să refacem lăcaşul limbii române. I-am mulţumit, dar am refuzat. Am hotărât să ne apărăm singuri.
"Am reuşit să ne întoarcem în şcoală, pentru că s-au implicat organismele internaţionale"
- În anul 2004 a avut loc o nouă devastare a şcolii, considerat cel mai feroce atac anti-românesc din Tiraspol.
- Era luna iulie. Antiufeev, un criminal urmărit internaţional, şeful securităţii lui Smirnov, a fost coordonatorul acţiunii bolnave împotriva şcolii noastre româneşti. I-am trimis pe copii acasă, la fel ca în 1994. Băncile au fost scoase în curte, tot mobilierul a fost fărâmat. Paznicul fusese închis într-o clasă, dar a reuşit să iasă pe geam şi să ne anunţe. Ograda era plină cu diverşi ştabi locali: şefa administraţiei din Tiraspol, şefa secţiei de învăţământ şi mulţi ofiţeri. Ulterior, toţi au devenit miniştri şi directori, ca răsplată a distrugerii şcolii. Le-am cerut documentele de intrare în instituţia noastră, dar au început să mă înjure grosolan. Toată vara, şcoala a fost păzită de miliţie, să nu ne apropiem. Noi veneam zilnic, cu elevii, şi protestam de la distanţă. Cu toate că n-am putut să intrăm, am câştigat reîntoarcerea în clasă, deoarece s-au implicat organismele internaţionale. Pe 30 august, am scris o scrisoare şefului miliţiei locale, în care rugam să fim păziţi la începutul anului şcolar. Din păcate, în primele săptămâni, miliţia nu şi-a respectat promisiunea şi nu ne-a dat voie să ne adunăm în curtea şcolii. "Veţi fi arestaţi", ne-au zis. Atunci ne-am dus copiii cu autocarul la o şcoală vecină, în satul Copanca. După ce ne-am întors, fiecare profesor, cu clasa lui, a contribuit la repararea şcolii distruse. De aceea, pot spune că 2004 a fost un an greu. Şi băiatul meu, Andrei, a fost arestat şi bătut. Miliţienii şi KGB-iştii turbaseră.
- Iar după zece ani, când lucrurile păreau să intre în normalitate, atacul asupra şcolii s-a repetat.
- În 2014 au fost mai puţine distrugeri, dar semnificaţia atacului nu s-a schimbat. Au luat altă tactică, cu impozitele, cu listele salariaţilor. Era în decembrie. Au dat buzna în liceu şi au pus o domnişoară să ne solicite lista angajaţilor, cu salarii, cu tot, cu tot. Ce doreau? Să ne pună taxe de... cetăţeni străini! Eram români şi doream să avem învăţământ în limba română, cu alfabet latin? Atunci să plătim ca străinii!!! Directorul Ion Iovcev a refuzat. Nu avem nimic în comun cu voi, a spus el, de ce să vă dau lista? Doi erau în uniformă, doi erau civili. Dar în faţa şcolii, microbuzul era plin cu mascaţi. Cu puţin noroc, am scos din birou o cameră foto şi am început să pun în imagini ceea ce se întâmpla. Mi-au cerut să-l deconectez. De ce? am întrebat. E spaţiu public, am acelaşi drept ca şi voi. Cine sunteţi, de ce ne daţi ordine? Până la urmă, am scos cardul cu filmarea pe furiş şi l-am dat unei femei de serviciu, care, la rândul ei, l-a dat unui elev să-l păstreze. Au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. Imaginile au ajuns în România şi apoi în toată lumea.
"Dispariţia limbii române este cea mai dramatică ameninţare a zonei"
- Nu! În liceele româneşti, da, se învaţă o limbă română corectă, dar generaţiile mai vârstnice vorbesc o româno-rusă greu de înţeles. Din fericire, mai sunt încă active Liceul "Evrica" din Râbniţa, Liceul "Alexandru cel Bun" din Bender, Liceul "Mihai Eminescu" din Dubăsari, Liceul "Ştefan cel Mare" din Grigoriopol şi Şcoala Românească pe Roţi, din satul Rohi. Cărora li se adaugă, desigur, liceul nostru din Tiraspol. Dar copiii se împuţinează şi şcolile se sting. Natalitatea a scăzut şi mulţi copii pleacă în România, ori la şcoli private din Chişinău sau din alte oraşe basarabene. Pe de altă parte, tinerii nu au nici o activitate în limba română, nu este presă, nu este televiziune, nu este radio. O singură televiziune din Tiraspol emite o jumătate de oră în limba română, de multe ori, cu aceleaşi programe repetate. Este corectă această situaţie aberantă? Când ne-au instalat televiziunea digitală şi au venit cu decodorul, le-am cerut să putem vedea un program din Bucureşti şi unul din Chişinău. S-au enervat şi au aruncat aparatul, au plecat înjurând. În aceeaşi ordine de idei, duceţi-vă în orice librărie, în orice bibliotecă şi cereţi o carte în limba română, fie ea şi scrisă cu chirilice. Nu găsiţi! Dispariţia limbii române este cea mai dramatică ameninţare a zonei.
- Ce se va întâmpla dacă Uniunea Europeană va lua în calcul o extindere spre est, doar până la Nistru, a Basarabiei? Ce vor face cei 400.000 de români din Transnistria?
- În cazul în care UE va pune graniţă la Nistru, aşa cum se spune, peste râu nu vor rămâne decât bătrânii care nu se pot deplasa. Restul moldovenilor vor trece în Basarabia şi vor pleca mai departe, spre vest. Sunt plecaţi deja foarte mulţi. Chiar şi absolvenţii noştri ajung la Iaşi, la Suceava sau la Bucureşti, iar unii dintre ei pleacă spre ţările occidentale. Dar să ştiţi că şi mulţi ruşi învaţă limba română, şi-au luat cetăţenia română şi au afaceri sau servicii în România. Ei nu pot accepta să mai rămână în sărăcia rusească de-aici. Cine va rămâne cu siguranţă în locul ăsta este Armata a 14-a! Există atâta armament în cazemate, încât nu-l vor muta niciodată, orice tratat ar semna politicienii de la Moscova. Dacă vrea cineva să vadă o imagine victorioasă a comunismului în ziua de azi, să viziteze Transnistria.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
