Conform statisticilor, se pare că în câțiva ani nu va mai fi nici urmă de medic în satele din România. La ora actuală, spun reprezentanții Societății Naționale a Medicilor de Familie, în peste 500 de localități nu există medic de familie, iar în circa zece ani, niciun doctor nu va mai dori să opteze pentru o asemenea specializare. În aceste condiții, în România anului 2018, mii de oameni nu vor mai ști cum arată un medic, supraviețuind cu leacuri tradiționale ori din mila lui Dumnezeu. Este lesne de înțeles, așadar, de ce în astfel de comunități izbucnesc adevărate focare de infecții, care fac apoi ravagii în toată țara. Așa s-a întâmplat acum doi ani, când în satele din Moldova au apărut primele cazuri de rujeolă, o boală care s-a răspândit rapid, omorând 21 de oameni, majoritatea copii.
Dezinteresul atroce al guvernelor care s-au perindat la putere de 29 de ani încoace pentru medicina de la sate a făcut să crească alarmant numărul internărilor în spitale și, în consecință, și costurile din domeniul sănătății. Așa arată astăzi radiografia medicinei primare din România, adică a ceea ce ar trebui să fie baza oricărui sistem medical modern.
Și totuși, în tot acest sumbru tablou, mai sunt încă oameni care încearcă să salveze câte ceva din ceea ce guvernele și oamenii politici au distrus. Mai există medici care au lăsat traiul de lux al orașului și s-au mutat definitiv la țară, găsindu-și aici liniștea și rostul lor, alături de oamenii simpli și neajutorați. Christian Ciubotărescu este unul dintre ei. A terminat în 1990 Facultatea de Medicină din București cu media 10. A fost șef de promoție. Putea să fie doctor oriunde în lumea asta, la cele mai renumite clinici sau spitale. El însă a ales comuna Gârda de Sus, o comună din județul Alba, veche de sute de ani. Doar aici s-a simțit cu adevărat împlinit.
Șeful de promoție de la Gârda de Sus
Casa lui e printre ultimele din cele așezate la șosea. De-aici încolo se văd cătunele răsfirate pe covorul ireal de verde al colinelor. În ținutul ăsta de basm, ascuns în inima Apusenilor, zeci de case stau cuminți, împrăștiate de mâna lui Dumnezeu, ici-colo, pe kilometri întregi, cu drumeaguri pustii între ele. Acolo trăiesc bătrânii moți la care el, doctorul, merge de 25 de ani să îi vadă și să se îngrijească de ei.
După spusele bătrânilor, comuna Gârda de Sus își trage numele de la cascadele naturale formate din bolovani desprinși din munte sau din trunchiuri de copaci doborâți de vânt, cascade pe care localnicii le numeau "gârde". Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, comuna avea peste 5000 de locuitori. Astăzi, ea cuprinde 17 sate și cătune în care trăiesc vreo 1500 de oameni, majoritatea trecuți de 50 de ani. Tinerii pleacă la oraș sau din țară și uită să mai vină acasă. Sunt cătune unde au mai rămas doar două, trei gospodării în picioare, restul fiind doar ruine înghițite de bălării. Aici și-a ales să trăiască doctorul Christian, sau Ciubo, cum îi spun prietenii. Nu e casă în care el să nu fi intrat, nu e om pe care el să nu-l fi consultat sau îngrijit măcar o dată. Fie furtună sau nămeți cât casa, a traversat munții de câte ori a fost chemat. Cu sania sau pe jos, pe cărări pustii, uneori în miezul nopții, cu ranița burdușită de instrumente medicale. De 25 de ani, fostul șef de promoție la Medicină face asta necontenit, cu-aceeași pasiune și dorință de a fi alături de cei uitați de lume.
Ajung la poarta lui și îl strig. Stă într-o casă veche pe care aveam să aflu că a cumpărat-o acum câțiva ani, încercând să o extindă fără să-i strice nimic din aspectul ei strămoșesc. Apare în pragul ușii și vine cu pași hotărâți spre poartă. Are un chip senin, de om cu sufletul deschis și generos. Poartă o barbă albă și niște ochelari cu rame mari, care-i dau un aer nobil, de intelectual rasat. "Bună ziua", îmi zice zâmbind larg, cu zâmbetul acela al omului care nu mai știe demult ce e supărarea. "Poftiți, vă așteptam!". Îmi deschide poarta și mă invită în casă. Azi e duminică și, de obicei, ziua de duminică și-o petrece citind. Intrăm în odaia de zi, o cameră mai mare, cu jilțuri din lemn și rafturi ticsite cu cărți. Peste tot e dezordine, stau lucruri așezate haotic, cărți claie peste grămadă, cești de ceai lăsate nespălate pe masă, haine uitate pe scaun. Pentru el însă, e prea puțin important să se gândească la toate astea, nici timp nu prea are să facă ordine printre lucruri. E un om de acțiune, de dimineața până seara nu stă locului, merge la dispensar, apoi vede bolnavii acasă, iar când e mai liber, pleacă în drumeții, explorând peșterile din împrejurimi. Doctorul Ciubo este și un speolog renumit, iar stabilirea lui aici, la Gârda de Sus, are o legătură solidă cu această pasiune, zona fiind plină de peșteri mai mult sau mai puțin cunoscute.
- Eu am 51 de ani și cred că avem cam aceeași vârstă, îmi zice. Așa că hai mai bine să ne tutuim.
Îmi aduce o cană cu ceai din plante culese de el și-apoi se așază pe scaun.
- Nu știu cu ce să încep, nu prea îmi place să vorbesc despre mine. Mai bine pune-mi tu întrebări.
- Cum de-ai ales să fii doctor tocmai aici?, îl întreb brusc, fără ocolișuri.
Zâmbește timid, sorbind din ceașca cu ceai.
- Păi nu-i mare lucru, îmi zice cu modestie. Ca să-ți răspund, trebuie să-ți vorbesc puțin și despre o altă pasiune a mea, în afară de medicină: speologia. Pe strada pe care am copilărit, în centrul Bucureștiului, se afla sediul Institutului de Speologie Emil Racoviță, unde petreceam ore în șir, uitându-mă la pozele afișate la poartă. Mai târziu, la Liceul German, pe care l-am absolvit, l-am avut profesor la biologie pe Șerban Sârbu, un renumit speolog, care astăzi este doctor în științe și predă la Universitatea din Cincinnati. El a fost cel care mi-a deschis apetitul pentru speologie. Avea un har minunat de a ne povesti despre corpul uman, dar și despre frumusețile peșterilor. Apoi, mai era și mecanicul școlii, și el pasionat de speologie și organizator de drumeții în zonele carstice. Așa au început primele mele scufundări în peșteri. Erau aventuri foarte tentante pentru noi, niște elevi de clasa a noua. Ne simțeam precum eroii din "Cireșarii". În clasa a zecea m-am înscris în Clubul de Speologie Focul Viu și de-aici a început treaba serioasă, cu tabere, cercetări, explorări. Însă părinții mă tot întrebau ce vreau să fac mai departe, pentru ce facultate mă pregătesc? În clasa a unsprezecea, am ajuns la concluzia că medicina mi s-ar potrivi cel mai bine. Nu doar pentru că îmi plăcea biologia sau chimia, ci și pentru că îmi plăcea, pur și simplu, să ajut, să fac bine altora. Am intrat la Medicină printre primii și apoi am mers în paralel cu facultatea și speologia. Le-am făcut pe amândouă la fel de bine, zic eu. Sau măcar cu același devotament. În '90, am absolvit facultatea și a urmat stagiatura pe care am făcut-o în București, la Spitalul de Urgență Floreasca, secția ortopedie. Toată lumea era mulțumită de situația asta, mai ales părinții mei, care voiau să mă știe cât mai aproape de casă. Însă eu nu prea îmi găseam locul, încă de-atunci mă bătea gândul să mă mut undeva la țară, să fiu lângă oamenii neajutorați de acolo și, dacă se poate, să fie și o zonă cu peșteri. Nu puteam face speologie de la București, era clar. N-am spus nimănui ce vreau să fac, am început să cumpăr în fiecare săptămână revista Viața medicală, pentru că acolo apăreau mereu posturile de medici scoase la concurs prin țară. Mama însă s-a prins imediat de planul meu și a început să-mi ascundă revistele. Atunci îmi cumpăram altele și le ascundeam și eu de ea. Și uite așa, după vreo doi ani de joacă din asta, am găsit ce visam: trei posturi scoase la concurs în zone carstice, două în Apuseni, unul în Mehedinți. Am ales comuna Gârda de Sus din Apuseni, pentru că aici erau peșterile care mă fascinau cel mai mult, în special cea de la Zgurăști, care ascunde cel mai mare lac subteran din România. Așa că într-o zi mi-am făcut bagajul și, în ciuda insistențelor venite din partea părinților, am venit la Gârda. Și iată-mă aici, de aproape 25 de ani.
Medic și speolog
Primii ani nu au fost deloc ușori pentru el. Să fii medic într-un colț de lume pierdut printre munți era o veritabilă aventură. La început a locuit în dispensarul comunei, unde nu avea decât o chiuvetă cu instalația spartă. O repara într-un loc și se spărgea în altul, așa că în prima iarnă, apa era sloiuri de gheață. Dispensarul era dotat cu un telefon vechi, cu manivelă, iar atunci când voia să vorbească cu părinții, învârtea până răspundea centralista din sat, apoi centralista îi făcea legătura cu centrala din Câmpeni, și-abia pe urmă putea vorbi cu Bucureștiul. Dacă avea o urgență, învârtea manivela, uneori, chiar și o jumătate de oră, ca să cheme o ambulanță. În comună nu exista niciun drum asfaltat, iar unele cătune sunt și la 15 kilometri de centrul comunei, adică de dispensar. Mergea de cele mai multe ori pe jos, sau cu căruța, dacă găsea vreuna pe drum. Iarna, deși avea o sanie trasă de cai, prefera să meargă tot pe jos, ca să nu înghețe stând pe băncuța din spate. Mai târziu a reușit să achiziționeze o Dacie papuc, cu care făcea adevărate raliuri off road printre colinele răsfirate prin munți. Bani nu prea avea, salariul lui era mai mic decât al asistentei de la dispensar. Însă cu toate greutățile astea pe cap, doctorul Ciubotărescu a prins mare drag de meleagurile de-aici. A început să-i îndrăgească pe oameni, să le învețe și respecte obiceiurile, să se obișnuiască cu graiul lor plin de regionalisme.
- Țin minte că odată, când am consultat o femeie mai în vârstă, i-am zis că ar trebui să-i dau o rețetă, și să vedem cum facem, ori vin eu să i-o aduc, ori vine ea la dispensar. Și ea mi-a răspuns: "Nu vă faceți griji, domn doctor, că urlu eu mâine până în Gârda." Și m-am tot întrebat, ce e cu urlatul ăsta? O fi o formă de-a lor de comunicare? Abia mai târziu am aflat că aici a urla înseamnă a coborî muntele, iar a guri înseamnă a urca. Și-s multe asemenea cuvinte pe care le au. Mi-s tare dragi oamenii ăștia!
La început, a venit la Gârda cu prietena lui, însă la scurt timp, ea n-a mai putut îndura condițiile aspre de aici și s-a mutat la Oradea. De-atunci, Ciubo trăiește singur, ca un ascet. Nu-i place să iasă în lume, nu participă la nicio activitate din comună, iar asta a făcut să pară pentru mulți un om ciudat. "Doctorul care se bagă în hude", așa mai spun unii despre el, referindu-se la pasiunea lui pentru peșteri. Dar nu o spun deloc cu dispreț, ba dimpotrivă, oamenii îi respectă obiceiul ăsta de a scotoci prin măruntaiele pământului.
- Pasiunea mea pentru speologie a tot crescut de când sunt aici. La început, am făcut chiar câteva tabere documentare, veneau speologi din toată țara și dormeau la mine. Dacă nu aveam activitățile astea, poate n-aș fi rezistat să rămân aici. Am făcut o asociație cu sediul aici, în Gârda, și am început să explorăm toate peșterile din zonă. Am descoperit galerii noi, am făcut hărți, poze, am filmat, am ecologizat unele peșteri turistice. Principiul meu, care de fapt e regula de aur a speologiei, este că din peșteră nu ai voie să iei nimic, în afară de imagini, nu ai voie să omori nimic, în afară de timpul tău, și nu ai voie să lași nimic, nici măcar urma pașilor. Țin minte că odată, renumitul profesor Coroiu, un mare specialist speolog, ne-a avertizat că în peștera Poarta lui Ionele, de-aici, de la Gârda, exista un spațiu în care s-au găsit urme pe pereți ale unei foste colonii de lilieci de maternitate, adică lilieci care veneau acolo ca să-și crească puii. Peștera fusese amenajată prin 1988 pentru turism, fusese lărgită o sală și fuseseră făcute niște scări. Și atunci ne-am apucat să o reamenajăm, adică să aducem peștera la stadiul ei natural. Am scos amenajările și am zidit ce fusese lărgit. În primul an după reconstrucția ecologică, a reapărut colonia de lilieci de maternitate. Știu că pare ciudat, dar pentru noi, pentru mine, personal, asta a fost o mare victorie.
Rețeta fericirii
A primit un telefon și trebuie să meargă puțin mai sus, într-un cătun, la o femeie care nu se simte prea bine de câteva zile. Sunt vreo cinci kilometri până acolo și mă întreabă dacă vreau să-l însoțesc, să facem o plimbare pe jos. Își ia rucsacul cu instrumentele medicale în spate și ieșim în stradă, urcând o pantă ușoară. Apoi, cu o vervă molipsitoare, se pune pe vorbă și începe să-mi povestească despre istoricul comunei, despre fiecare cătun în parte, despre cum era pe-aici atunci când a venit el, cum învățau copiii la lampa cu gaz, cum sunt grupate gospodăriile în pâlcuri și cum se întâmplă să mergi și jumătate de ceas de la o casă la alta. Îmi arată apoi împrejurimile, acolo, sus, e Ghețari, un sat cu vreo 35 de case, iar și mai sus, la vreo 15 kilometri de centrul comunei, printre coamele alea de munte, se ascunde satul Ocoale, un veritabil muzeu al tradițiilor din zonă.
- Așa sunt satele în Apuseni, pâlcuri răsfirate de case, care acoperă suprafețe foarte mari. De când se știu, oamenii de-aici trăiesc din exploatarea pădurilor și din creșterea animalelor. Vara duc animalele acolo, sus, la Călineasa, la pășunat, ca să lase să crească iarba pe lângă case. Se mută și ei acolo și mai revin acasă spre sfârșitul lui iulie, când începe cositul. Au niște rânduieli dumnezeiești, nimic nu e la întâmplare. Păcat însă că toate astea se pierd, că tinerii pleacă și nu mai e cine să ducă mai departe asemenea obiceiuri. E păcat, mare păcat, comunitățile astea dacă dispar, nu mai pot reînvia niciodată. Eu fac tot ce pot ca să nu se întâmple asta, încerc să promovez turismul din zonă, aduc oameni să vadă toate minunățiile astea, poate așa mai rămân tinerii acasă, poate realizează și ei în ce paradis le-a fost dat să trăiască.
După o jumătate de oră de plutit printre povești și priveliști de vis, am ajuns la poarta femeii. E o casă bătrânească, pare că abia se mai ține în temelii. Până la primul vecin sunt câteva sute de metri. Femeia e singură, moșul ei a murit acum vreo doi ani. Ne-așteaptă în pragul casei, zâmbește puțin chinuit, și-apoi îi spune doctorului ce-o supără. Că nu prea mai are vlagă, că o ia oboseala de cum mișcă o strachină de colo până colo. După cum își vorbesc, deduc că se cunosc bine, că doctorul nu e pentru prima dată aici. Scoate din rucsac tensiometrul și începe s-o consulte.
- Cam mică tensiunea, îi zice.
- D-apăi o fi ostenit și inima asta a mea. S-o pustiit de tot de-atâta singurătate, că numa' io cu Dumnezeu mai suntem în casa asta!
Doctorul o consultă atent, îi înșiră câteva alimente de care se poate lipsi și o roagă insistent să bea multă apă.
- Toată ziua am băut numa' zamă de urzici, zice ea. Că simt eu cum îmi mai dă putere.
La plecare, doctorul îi spune că nu-i bai mare, că trebuie doar să fie mai atentă, că o să revină mâine dimineață și, la nevoie, o să-i dea o trimitere și o s-o ducă el cu mașina până la Câmpeni, s-o vadă și un cardiolog. Femeia îl privește recunoscătoare și ne conduce spre poartă.
- D-apăi îi tare greu, ne zice pe drum. De când s-o dus moșul meu, nu mai am putere să fac nimica. Copiii-s cu viața lor, la oraș, abia îi mai văd la față. Ce să-i faci, asta-i viața, când știi că mai e puțin și s-a gătat.
O luăm înapoi, pe drumul spre Gârda. Se apropie seara și soarele nu prea mai are putere.
- Miroase deja a toamnă, zice doctorul. Să vii vara aici, să vezi cum miroase iarba, când ies oamenii la cosit. Se zice că fânețele de-aici au o bogăție și-o diversitate botanică rar egalată în lume. De-aia animalele sunt așa sănătoase. Pentru oamenii ăștia, animalul din bătătură e cea mai valoroasă comoară. De multe ori, se îngrijesc mai mult de sănătatea animalelor decât de a lor. Mi s-a întâmplat să merg la ei și să mă ducă în grajd, să le văd vaca. Să uite complet de problemele lor de sănătate. Îmi place tare mult să merg acasă la oamenii ăștia. Să văd cum trăiesc, cum își țin mâncarea, plantele pentru ceai, străchinile, cum miroase acolo, să îi aud cum vorbesc, cum îmi povestesc despre viața lor. De multe ori așa culeg informații care mă ajută să înțeleg mai bine cum a apărut ori s-a cronicizat o boală și ce anume trebuie să schimbe în viața lor, ca să le fie mai bine. E total diferit față de o banală consultație la cabinetul medical. Îmi place tare mult ce fac, de-asta am ales să fiu medic aici, în locul ăsta minunat.
Ne-am despărțit în fața casei din Gârda. Ne-am îmbrățișat, ca doi prieteni vechi. Am plecat de-acolo cu o stare de bine pe care rar am simțit-o. Au fost câteva ore în care el, un medic anonim de țară, mi-a arătat cât de puțin îți trebuie ca să fii fericit.
Epilog
Doctorul Christian Ciubotărescu este unul dintre cei mai valoroși speologi din țară. A realizat hărți pentru 300 de peșteri și sectoare de peșteri. A vizitat peșteri importante din Franța, Marea Britanie, Slovenia, Slovacia. Prin asociația pe care o conduce, sprijină din plin activitatea cercetătorilor de la Institutul de Speologie Emil Racoviță. Din banii agonisiți, reușește să fie la zi cu tot ce înseamnă aparate foto, camere de filmat și accesorii, realizând multe documentare științifice, străbătând uneori ore întregi prin peșteri doar pentru o singură fotografie. Ca medic de țară, a reușit să se asocieze cu alți medici din Valea Arieșului Mare și să facă un centru de permanență care să asigure accesul populației din zonă la serviciile medicale. Iar ca locuitor al comunei Gârda de Sus, duce o luptă înverșunată pentru continuitatea tradițiilor și pentru salvarea satelor din Apuseni de la depopulare.
Foto: DREAMSTIME (2), 123 RF