Dacii din pusta maghiară - Drumul aurului

- Sutele de ani de dominaţie maghiară şi austriacă i-au privat pe românii ardeleni nu doar de drepturi şi de libertăţi, nu doar de bogăţii naturale fabuloase - sare, aur şi argint, păduri - ci şi de însuşi trecutul lor, de tezaure inestimabile îngropate, pentru posteritate, în pământul Transilvaniei de către daci şi, mai înainte sau mai târziu de ei, de seminţiile pentru care, de-a lungul vremii, Ardealul a însemnat acasă. -

Faimoasele comori dacice descoperite în zona Orăştiei, pe vremea imperiului habs­bur­gic, au luat drumul Vienei şi praful s-a ales de ele, au fost date la topit, de-abia dacă mai poţi alege câteva monede din kilogramele de aur în­gropate de Decebal sub râul Strei! Comorile găsite de fiscul vienez au avut şi ele cam aceeaşi soartă, într-o vreme în care preţuirea istoriei vechi pălea în faţa strălucirii aurului. Mai târziu, înainte de 1900, în vremea dualismului austro-ungar, odată cu dez­vol­tarea arheologiei, tot mai multe comori au ieşit la iveală de sub glia Ardealului. Ele n-au mai luat drumul Vienei, ci al Budapestei şi, din fericire, pen­tru că şi timpurile erau altfel, n-au mai ajuns în topi­torii. Dar nici n-au mai făcut vreodată drumul întors către Transilvania. Sunt, la Budapesta, zeci şi zeci de piese de mare valoare, descoperite în Tran­sil­vania şi care, puse laolaltă, ar face cât jumătate din tezau­rul României expus la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti! Le-am văzut cu ochii mei! Am stat în faţa lor, încremenit şi înfiorat, în urma unui "no­roc" cum ţi se întâmplă numai o dată în viaţă. Pleca­sem la Budapesta pe urmele mare­lui Burebista, încercând să găsesc prin arhive şi prin muzee do­vezi ale uriaşei sale campanii de cucerire, dusă prin pusta maghiară în apo­geul puterii lui. Căutam vreun ciob de cera­mică dacică, vreun vârf de să­geată ori o sică ruginită, când, etalate cu mare fast, într-unul dintre muzeele Budapestei, am dat peste te­zaure ului­toare, comori de aur ca în poveşti, toate aduse din Tran­silvania! Am plecat în Un­garia pe ur­mele unui mare rege dac al An­tichităţii, pe ur­me­le celei mai teme­rare campa­nii militare din istoria noas­tră veche, şi ne-am întors copleşiţi de aurul greu pe care l-am des­coperit, ca într-un serial poli­ţist, pas cu pas, vitrină cu vitrină, no­tiţă cu no­tiţă, în sălile fastuoase ale "Nemzeti Mu­zeum" din Bu­da­pesta...

Marele regat de la marginea pustei

Cum mergi din Ardeal spre Occident, de în­dată ce treci de Caransebeş şi te apropii de Nădlac, fostul domeniu nobiliar al Răţeştilor, începe pusta. Dealu­rile înverzite de pe malul Mureşului se topesc, trep­tat, sub soarele arză­tor de început de septembrie, într-un tăpşan pe care doar culorile amestecate ale vechilor sate şvă­beşti din Banat îl mai scot din mo­notonie. Odată trecut de umilinţa şi furcile caudine ale controa­lelor Schengen, pusta maghiară te în­ghite laolal­tă cu o monotonie soră cu moartea. Câm­­­puri nesfârşite, întrerupte de fâşii lungi de ară­tură proaspătă, ce se lungesc până departe, dincolo de linia orizontului. Toată întinderea aceasta uriaşă de pustă, care începe din Banat, urcă până la cotul Dunării de lângă Budapesta şi mer­ge până la câm­pia ce leagă Viena şi Bra­tislava, lungă de sute de kilo­metri, a fost cuce­rită, acum mai bine de 2000 de ani, de marele rege Burebista, după o cam­­panie militară fără egal în istoria orgolioasă a dacilor. O pagină de vitejie deloc cunoscută azi, dar des­pre care s-a scris cu mare admiraţie în lumea antică şi care a atras atenţia atotputernicului Impe­riu Roman: dincolo de Dunăre, în "lumea barbară", un mare regat lua naştere! Un regat capabil să strângă sub acelaşi stindard o ar­mată impre­sionantă, capabilă, la rândul ei, să se ia la luptă cu războinicele triburi celtice care ocupau Europa Centrală de azi!
Strânşi împreună în spatele unui iscusit strateg, dacii deveniseră mai puternici decât toate popoarele din jur. Iar ambiţiile lui Burebista erau pe măsura forţei pe care o strânsese sub steagul său! Nici nu ştia încotro să por­nească la luptă mai întâi: îl tentau şi teritoriile tracice de la sud de Dunăre, îl tentau şi cetăţile greceşti de la Marea Neagră... Dar, întâi de toate, trebuia să elibereze triburile dacice aflate sub stăpânire străină. Iar asta însemna să-i în­frunte pe celţi, care îi stă­teau ca un ghimpe în coastă, la graniţa de vest a Daciei.

Dacii, stăpânii Panoniei

"Ajuns în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puter­nic şi a supus geţilor cea mai mare parte din popu­laţiile vecine", scrie Strabon în istoria sa. Ani buni i-a luat lui Burebista să-i strângă laolaltă pe daci, mai cu frumosul, mai cu sila. Mai bine de jumătate din domnie, vreo 20 de ani, doar asta a făcut. În frunte cu marele preot Deceneu şi cu puternicii săi tarabostes, Burebista a pus ordine şi disciplină în regat. De câte ori a avut ocazia, a trecut neînfricat Istrul, în Tracia, şi de acolo în Macedonia şi Illyria: toate aceste fapte de arme i-au călit soldaţii pentru marile campanii ce aveau să vină... În scurtă vreme, Burebista ajunge la o forţă militară depăşită doar de cea a Republicii Romane. Unii spun că se bizuia pe o armată de aproape 200.000 de soldaţi, alţii spun că erau şi mai mulţi: e de-ajuns doar să te uiţi la cât de "dodo­loaţă" era Da­cia din epoca aceea, ca să îţi ima­ginezi cât amar de oştire se strângea în spa­tele stindardului re­ge­lui. Cu toată această forţă, Burebista atacă fulgerător, de-a lungul malului stâng al Dunării (în Panonia de azi). Un vuiet amarnic cuprin­de pusta, nori albi de praf se ridică în urma raidu­rilor şuie­rătoare ale da­cilor, cu o mie de ani înaintea atacurilor hoar­delor de huni. Nimic nu le stă în cale daci­lor până în dreptul Bratisla­vei de azi! Un deşert rămâne în urma lor, un "pus­­tiu" lăsat "pe sea­ma vecinilor, ca să-l păşuneze", după cum scriu, im­pre­sionaţi, cronicarii romani. Ecourile ofensi­vei ar­mate a dacilor pe Dunărea mij­locie ajung repede în capitala Imperiului. În ochii istori­cilor de la Roma, faptele de arme ale dacilor capătă proporţii epopeice. "Burebista i-a pus­tiit astfel pe celţii care se amestecau cu tracii şi illyrii, iar pe boii care se aflau sub ascul­tarea lui Crita­siros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului, de-a ajuns să fie temut şi de ro­mani...". Rege peste sudul Du­nării şi dincolo de Prut, peste teritoriul de azi al României şi încă mai la nord de Maramureş, Burebista se înstă­pâneşte, în anul 60 înaintea erei noastre, peste întreaga pustă, până la por­ţile Vienei...

Şirag de comori

Marile fapte de arme ale lui Burebista sunt azi parte de necontestat din istoria Panoniei. În monumentala sa lucrare despre istoria Panoniei şi a Dunării mijlocii, reputatul istoric maghiar Mocsy Andras îl pomeneşte des pe Burebista. Vrând, nevrând, citeşti despre marele regele al dacilor în orice carte de istorie maghiară care se respectă. Mocsy povesteşte cum dacii şi-au stabilit avanposturi în multe părţi din teritoriile nou-cucerite, lăsând urme ale culturii lor. "Cera­mica specific dacică a fost descoperită în straturile cetăţilor celtice (...) - Banat, Valea Moravei, estul şi vestul Slovaciei şi, din loc în loc, pe partea dreaptă a Dunării, în nord-estul Panoniei de mai târziu". Drumul spre vest al armatelor lui Burebista poate fi uşor intuit după tezaurele ascunse în grabă de celţi şi care se înşiruie de-a lungul Dunării, de la cotul flu­viu­lui, un pic mai sus de Budapesta, până la Viena: Tótfalu, Stupava, Bratislava, Simmering... Chiar dacă celţii apucaseră să-şi îngroape din bogăţii, Bu­rebista s-a întors cu o uriaşă pradă de război. Măr­turie stau monedele de aur ori de argint. Circa 40 de monede din aur emise de boii de pe Dunărea mij­locie s-au găsit în comuna Geoagiu, lângă Orăş­tie, iar patru de argint sunt parte a unui tezaur mone­tar descoperit la Tămădău, o monedă celtică a fost des­coperită şi în cetatea de la Costeşti: iar acestea sunt doar mici indicii despre prada de război luată de Burebista din pusta Panoniei!

Nimic despre daci

Călăuză prin Ungaria, pe urmele campaniei lui Burebista, mi-au fost lucrările reputatului istoric maghiar Mocsy Andras. Arheologul Péter Vámos, de la Muzeul Aquin­cum din Budapesta, mă avertizase că sunt sla­be şanse să găsesc ceva palpabil, din vremea cam­pa­niei regelui dac. Numeroasele materiale da­cice despre care vorbea Mocsy în anii '70, sunt, în inter­pretarea modernă, mai degrabă rezultatul unui "im­pact cultural", pe urma relaţiilor dintre celţii din Pa­nonia şi dacii din Ardeal, şi nu neapărat un indi­ciu etnic. E greu să spui - mi s-a explicat - că o anumită descoperire dacică din Ungaria are legă­tură cu războiul lui Burebista... Dar nu de astfel de confirmări aveam eu nevoie: prezenţa unor triburi dacice în pusta maghiară, încă dinaintea războiului dintre Burebista şi celţi, e incontestabilă. Am dove­dit-o prin reportajele noastre, publicate de-a lungul timpului în "Formula AS". Artefacte dacice (cera­mică, arme) există mult dincolo de Ungaria, în nor­dul Poloniei şi Ger­maniei, dincolo de Marea Balti­că, tocmai în Dane­marca şi în Suedia. Speranţa mea era să găsesc ceva mai convingător. Cu ea în suflet, am pornit într-o după-amiază de sâmbătă către im­presionanta clă­dire ce găzduieşte reperele cele mai de seamă ale is­to­riei maghiare: Muzeul Naţional de la Budapesta.
Părea să am ghinion: muzeul, înconjurat de munţi de moloz, era închis pentru renovare. Dar no­rocul care m-a însoţit totdeauna în reportajele mele, nu m-a lăsat nici acum: cu o amabilitate extremă, ghidul muzeului, Bayer Árpád, şi-a rupt câteva ore din weekend, ca să mă ajute să aflu ce căutam. I-am spus că m-ar interesa ceva urme dacice din perioada lui Burebista, care, după speranţa mea, nu puteau lipsi din muzeu. Dar singurul reper pe care mi l-a pu­tut arăta era un panou mare, despre cucerirea romană, în care se explica cum Dacia şi Panonia erau provincii romane vecine. Atât: nici o altă men­ţiune, cât de mică, legată de daci, care trăiseră în Panonia, pe care o cuceriseră, cu mare tam-tam, cu şase decenii înainte de Hristos! Bayer Árpád ridică din umeri: îi pare rău, dar ar vrea să mă ajute cu altceva, dacă tot am bătut atâta drum... Şi atunci s-a în­tâmplat o minune. Ca într-o stare de gra­ţie, i-am spus lui Bayer Árpád ceva la care nu mă gândisem până în acel mo­ment: "Aş vrea să-mi arăţi, dacă vrei, tot ce are legătură cu Transilvania, în mu­zeul de la Budapesta". Árpád stă o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbeşte. "Am pre­zentat în chip şi fel acest muzeu, dar nimeni nu mi-a cerut o sinteză aşa de in­teresantă. O să ai ce vedea!".

Descrierea comorii

"Priveşte acest tezaur! Este printre cele mai valoroase din întreg muzeul!", îmi spune călăuza mea. Trei manechine, un prinţ şi două prinţese, drapate în mătă­suri alese, stau în faţa mea. Broşe imen­se, din aur masiv, le atârnă pe piept, alte broşe, perechi, câteva vase din aur şi o brăţară groasă întregesc colecţia. Recu­nosc imediat binecunoscutul tezaur gepid de la Şimleul Silvaniei, o comoară cu nimic mai prejos decât faimosul tezaur de la Pietroasele. Citisem despre el, iar acum iată-l, în toată splendoarea, în faţa mea! Descoperit în 1889, de doi ţărani români, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, te­zau­rul a ajuns imediat la Budapesta. O altă parte a aceluiaşi tezaur, găsită cu un secol mai devreme, se află azi la Muzeul de Istorie din Viena... Mă învârt minute bune în jurul vitrinei care ocupă centrul ca­merei, pentru a pune cât mai bine în valoare una dintre marile comori din is­to­­ria Transilvaniei. Árpád mă aşteaptă răbdător. Trecem într-o altă sală, în care, tot în centru, se află o replică în mărime na­turală a celebrei statui a Sfântului Gheor­ghe uci­gând balaurul, al cărei ori­ginal se află la Cluj, lângă Universitate. De altfel, toată sala are, într-un fel, legă­tură cu capitala Ardealului, căci îi e de­dicată lui Matia, marele rege născut la Cluj, fiul lui Iancu de Hunedoara. Fost guvernator al Ungariei, Iancu de Hune­doara are şi el un tablou impesionant în mu­zeul budapestan. Tot în muzeu se află şi două şei despre care ghidul spune că i-ar fi aparţinut, cândva, lui Vlad Ţepeş. Din sală în sală şi din epocă în epocă, ajungem până la primul război mondial şi la cuce­rirea Budapestei de către trupele româneşti, în 1919. Ordinele transmise populaţiei de către comanda­men­tul românesc, tipărite în română şi ma­ghiară, sunt expuse în muzeu. Le privesc şi nu pot să nu zâm­besc când realizez coincidenţa: la 2000 de ani după impresionanta cucerire a Panoniei de către Burebista, trupele româneşti repetaseră isprava printr-o altă mare faptă de arme din istoria noastră! Dar despre asta, în alt reportaj!

Doi detectivi pe urmele aurului transilvănean

Continuăm parcursul prin sălile elegante de la "Nemzeti Muzeum", dar gândul îmi e tot la tezaurul pe care ghidul mi l-a arătat la intrare. "Sigur nu mai găsim şi alte comori din Ardeal?". "Sincer, nu ştiu, dar haide să mergem înapoi în sălile de istorie veche şi să căutăm mai atent", spune. Ne întoarcem, şi no­rocul e iarăşi la întâlnire: ce descoperim acolo e cu ade­vărat impresionant! Numai între o singură vitri­nă, din 15 exponate, 13 sunt din Transil­vania: discuri de aur orna­mentate, de la Grăniceri, inele pentru prins părul, minunat dichisite, un tezaur de la Şmig, o brăţară de aur de la Târgu Mureş, o altă brăţară, ornamentată, de la Biia. În rest, puzderie de inele şi de brăţări cu mo­tive dacice. Árpád caută într-o sală şi, cum găseşte ceva interesant, cum vine într-un suflet să îmi arate. E un pic pe fugă, stăm prin muzeu de două ore deja, dar munca de detectiv de comori îl prin­de tare de tot şi pe el. Găsim, până la urmă, zeci şi zeci de exponate, unul mai frumos şi mai strălucitor decât altul. Co­mo­rile Transilvaniei strălu­cesc imperial în sălile de la Nemzeti Muzeum, unde mici "note de subsol", pe care nu le citesc decât specialiştii, dau cuvenita recunoaştere locului de obârşie al comorilor. Tot căutând, dăm şi peste două minunate piese găsite la Apahida, lângă Cluj, parte a unui tezaur mai mare, care a fost descoperit după întregi­rea României şi care se află acum în sala tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti, dar şi o impresionantă bră­ţară cu capete de taur, una dintre cele mai frumoase exponate din întreg mu­zeul. "S-a făcut la un moment dat un top cu cele mai importante piese din muzeu şi acum, că am văzut care dintre ele sunt din Ardeal, pot să îţi spun că multe dintre ele se află în el", îmi spune Árpád la despărţire, un profesionist şi un om minunat, bucuros că mi-a putut fi ghid pe drumul aurului ple­cat de la noi în bejenie.

Umbra lui Burebista la Gellert

Mă despart greu de luciul aurului pe care mi-ar fi plăcut să-l contemplu acasă, în locul unde a fost găsit, ca să mă întorc la tema cu care am plecat de acasă: regele Burebista. Plec de la muzeu şi pornesc, pe malul Dunării, spre Muntele Gellert. Munte e mult spus, dar, înfipt abrupt în malul drept al Dunării, în plină câmpie, Gellert-ul chiar pare impresionant. Şi apoi, e o întreagă mitologie în jurul Gel­lert-ului, care îi dă şi ea o alură drama­tică. Austriecii au construit aici, după revoluţia din 1848, o fortăreaţă care să domine Buda şi Pesta, în cazul unei noi răzmeriţe. 100 şi ceva de ani mai târziu, ruşii au urcat şi ei tancurile pe Gellert, în timpul revoltei anticomuniste din 1956. Dar în vremurile antice, aici, pe Gellert, a fost o cetate celtică. Să fi fost cucerită de Burebista, aşa cum se şopteşte printre câţiva istorici români? Plasată de-a dreap­ta Dunării, într-un punct-cheie de trecere de pe un mal pe altul, cetatea nu avea cum să le scape din vedere luptătorilor daci. Dar istoricii maghiari nici nu vor să audă de aşa ceva: ei susţin, sus şi tare, că nu au găsit elemente dacice în timpul săpăturilor arheologice. Au găsit în alte locuri din Ungaria, dar pe Gellert, nu. "Conform unor teorii, fortăreaţa ar fi fost construită tocmai împotriva invaziei dacice, deci e posibil să fi fost un aşa-numit «refugium»", îmi spusese, totuşi, arheologul Péter Vámos.
Sunt sus, în vârful "muntelui" Gellert, la 200 şi ceva de metri deasupra Dunării. Privesc în amonte şi îmi imaginez zecile de mii de daci ai lui Burebista atacând nă­valnic, precum apele venind dezlăn­ţuit, dinspre munţi. În lumina limpede a apusului de toamnă, poţi ghici meandrele Dunării până hăt departe. Locul are în el ceva cu adevărat magic. Ajunge doar să te urci acolo, sus, şi simţi cum te înstăpâ­neşti, cumva, peste toată pusta de la poa­lele dealului. Ajunge să urci acolo ca să te simţi rege. Acum 2000 de ani, pentru marele Burebista era joacă să cucerească Gellert-ul - dacă nu cumva a şi făcut-o. Iar dacă nu a făcut-o, e numai şi numai pen­tru că ţintele lui erau mult mai am­biţioase de atât: Viena şi Bratislava... Ni­meni în istoria noastră nu a îndrăznit şi nu a cucerit atât de mult ca Burebista!