DAVID POP: "Mânăstirea noastră nu are numai misiune duhovnicească, ci şi o misiune naţională, românească"

- Interviu cu părintele DAVID POP, duhovnicul Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Budapesta -

- În centrul Budapestei se află Curţile Gojdu, un ansamblu de clădiri ridicate de Fundaţia Emanuil Gojdu, un mare patriot român, care şi-a lăsat toată averea românilor ortodocşi din Ardeal. În inima acestor curţi, care au fost confiscate ilegal de statul maghiar, se află o mică mânăstire de maici - "Aşezământul mo­nahal Sfântul Ioan Botezătorul", păstorit de părintele protosinghel David Pop. Slujbele mânăstirii se fac în biserica parohiei, aflată şi ea în incinta Curţilor Gojdu, aşa că la ele sunt nelipsiţi compatrioţii noştri care trăiesc în capitala Ungariei -

"Nimic nu se întâmplă fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi revarsă dragostea asupra oamenilor necondiţionat. Nu trebuie să fii neapărat sfânt sau creştin ortodox, ca Dumnezeu să îţi poarte de grijă. Ştiţi cum se spune: Duhul Sfânt bate unde vrea El, nu are restricţii, nu are oprelişti. Altfel, ar fi toate moarte. E adevărat că atunci când intri în biserică, lucrurile se schimbă din perspectiva ta, adică în biserică eşti educat şi învăţat cum să conlucrezi cu harul lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că Dum­nezeu nu îşi revarsă harul şi peste ceilalţi." Înalt, atletic, cu părul negru şi ochi al­baş­tri, bărbat tâ­năr şi frumos, ar fi putut avea o familie şi o ca­rie­ră în ar­ma­tă. A renunţat însă la toate pentru că, undeva, pe par­cur­sul des­tinului, Hristos l-a îmbrăţişat, iar îmbrăţi­şarea Lui i-a schimbat drumul prin viaţă pentru totdeauna.

Pruncul care trebuia să moară şi un înger în chip de bunică

Trebuia să moară. S-a născut prematur, cu doar 1,8 kilograme şi pierdea greutate conti­nuu. Toţi doc­torii au spus că nu are nicio şan­să. Niciuna! Micuţul avea soarta pecetluită. Tre­buia să moară, pen­tru că aşa spunea ştiinţa, dar bu­nica, o femeie cu credinţă mare şi viaţă grea, căreia îi trăise un singur copil din şapte, a crezut că soarta oame­nilor e în mâinile lui Dumnezeu, nu într-ale medicilor. Aşa că l-a luat la ea acasă şi l-a vegheat cu dragoste şi rugă. Era singurul ei nepot. Nu putea să îl piardă. Nu avea cum.
"Pentru bunica a fost o muncă extraordinară. A fost şi mâna lui Dumnezeu, pentru că viaţa omului este în mâna lui Dumnezeu. Am crescut cu acest înger lângă mine tot timpul. Nu vă puteţi imagina ce însemna prezenţa ei lângă mine, aveam deja 4-5 ani, când am scăpat de anemie şi de pericolul mor­ţii, nu vă puteţi imagina ce însemna să tuşesc sau să răcesc - bunica stătea lângă mine nopţi în şir. Nici măcar nu dormea. Atunci am priceput, prin exem­plul ei, că Dumnezeu e bun, că îmi poartă de grijă necondiţionat şi e alături de mine în tot ce îmi doresc bun, subliniez bun, pentru că oamenii, cres­când, se şi viclenesc. Aşa e dragostea adevărată. Nu poţi să o condiţionezi de ceva. Singura afirmaţie a iubirii este - te iubesc oricum ai fi, orice ar fi. Iar eu am învăţat asta în copilărie de la bunica. Glu­mesc câteodată şi spun: dacă m-aş fi născut în locul Prinţului Charles, de exem­plu, nu ştiu dacă aş fi fost răsfăţat cum m-a răsfăţat pe mine bunica. Ea şi tata au avut o influenţă extraordi­nară asupra mea. Tata a fost ofi­ţer, comandant de unita­te şi, deşi era ateu şi comu­nist, a fost un om cu totul deosebit. A fost un comu­nist din acela sărac, care toată via­ţa lui s-a certat cu şe­fii ca să îşi pro­te­jeze subordonaţii. As­ta e foarte rar în­tr-un sistem ierarhic cum este armata. Pen­tru mine, de exemplu, una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea a fost în anul III, la Academia Mi­litară, când am ales, din motive perso­nale, să fiu aproape de familie, să îmi fac stagiul în unitatea în care tata fusese co­mandant. Am stat două săptămâni şi m-am trezit că, din prima zi când s-a aflat al cui fiu sunt, toată lumea, de la co­man­dantul unită­ţii, cu şeful de stat major, şi până la croitoreasă şi şoferul de la maşina cadrelor, a venit să mă vadă. Toţi se înghesuiau să îmi spună ce om de treabă a fost tata, cum i-a ajutat în momente grele, cum i-a protejat. A fost pentru mine o lecţie extra­ordinară, o lecţie duhovnicească despre ce înseam­nă să fii un om bun, chiar dacă eşti ateu. Pentru mine, toată educaţia pe care mi-a dat-o taică-meu a venit ca o mănuşă, când am descoperit biserica, şi mai ales când am descoperit sfinţii pă­rinţi şi scrierile lor".

"Ce-am simţit printre monahii de la Nicula e imposibil de pus în cuvinte"

- Şi cum aţi ajuns din ofiţer, călugăr?

- E foarte greu de explicat. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu câteva luni înainte de a merge la mânăs­tire, că eu o să ajung vreodată călugăr, i-aş fi spus, cum spunem noi ardelenii: "Du-te şi coată-te!?, adică ai probleme psihice. Nu poţi să răspunzi la o astfel de întrebare. Noi, călugării, îi spunem "che­mare". Părintele Nicolae Steinhardt are o cuvântare superbă legată de acest fapt cu trimitere la apostolul Matei, care fusese vameş. Dacă citiţi în Evanghelie, veţi vedea că vine Hristos la el, iar Matei e la masă, încasa impozite pentru Imperiul Roman, o chestie foarte serioasă, foarte bine pusă la punct, cu hârtii, documente oficiale, cu bani care erau în evidenţă. Şi vine Hristos şi îi zice: "Vino după Mine?. Doar atât, iar Matei lasă toate şi se duce. Pur şi simplu nu poţi să Îi spui "nu" lui Dumnezeu! Teoretic poţi, pentru că El nu te obligă. Practic însă, El e irezis­tibil, nu poţi să Îi întorci spatele. Şi de ce ai face-o, până la urmă? V-am spus la început, Dumnezeu mi-a fost alături o viaţă întreagă, de ce i-aş fi întors spatele? Eu cred că El vorbeşte pe limba fiecăruia; sunt oameni de ştiinţă cărora prin ştiinţă le vorbeşte, sunt oameni care iubesc literatura şi prin literatură le vorbeşte, sunt oameni care iubesc sportul, de exem­­plu, şi prin sport le vorbeşte. Sunt alţii care iubesc armata şi prin armată le vorbeşte. Ştie să vorbească fiecăruia pe limba lui, pe limba pe care omul o ascultă. Cu mine s-a întâmplat aşa - am ter­minat Academia Militară şi mi-am luat repartiţie la Dej, la un batalion extraordinar, pe vremea aceea era numărul 1 în armata română. Mi-am ales-o spe­cial, am vrut să fac carieră militară, să am fami­lie, copii şi aşa mai departe. Dar la Dej nu mi-au plăcut bisericile, pentru că eu veneam de la biserica rusă din Bucureşti, biserica studenţilor, unde se cân­ta bi­zantin. Am aflat însă că mânăstirea Nicula e foarte aproape, şi am început să merg duminica aco­lo la biserică, pentru că mi-au plăcut slujbele. Ce am sim­ţit atunci, printre monahi, e imposibil să pun în cuvinte. Vă pot spune însă că, după un an şi ju­mă­tate de mers la slujbele lor, m-am decis să demi­sio­nez din armată şi să merg la mânăstire.

"Pentru românii ardeleni, fermenţii Marii Uniri au fost sădiţi aici, la Budapesta"

- De la Nicula, mânăstire aflată departe de lume, pe culmea unui deal, lângă pădure, aţi ajuns monah în Budapesta, o capitală plină de tu­rişti. Cum de aţi acceptat să veniţi aici şi cum vă găsiţi liniştea?

- Pe Porfirie Bairaktaris, un părinte grec, proas­păt canonizat, care era ieromonah athonit, dar a slujit mare parte din viaţă în Piaţa Omonia, cea mai aglomerată şi mai gălăgioasă piaţă a Atenei, l-a în­tre­bat cineva: "Unde pot să mă mântuiesc, părin­te??. Iar sfântul i-a răspuns: "Oriunde!? "Chiar şi în Ate­na??, a insistat credinciosul. "Chiar şi în Omonia!?, i-a răspuns sfântul! Aşa că pot să îmi aflu mântuirea şi liniştea chiar şi în Budapesta. Însă eu nu am venit aici pentru că aşa m-am gândit, ci din ascultare, dar dintr-o ascultare bine înţeleasă. Ascultare nu în­seam­nă, aşa cum se gândesc mulţi, un fel de sclavie. Eu înţeleg importanţa existenţei noastre aici, pentru că mânăstirea noastră nu are numai o misiune du­hovnicească - deşi aceasta e pe primul loc -, ci şi o misiune naţională, românească. Mitropolitul nostru de la Cluj, de vrednică pomenire, Înaltul Bartolo­meu Anania, spunea că mânăstirea e ca o cetate - te apără. Faptul că ai pe cineva care face slujbe zil­nic contează foarte mult. De aceea Patriarhia Româ­nă a considerat că aici e nevoie de o mânăstire. Locul în care suntem e un loc istoric pentru naţiu­nea română, iar importanţa lui e foarte mare. Din păcate, românii nu prea ştiu ce a însemnat Fun­daţia Gojdu şi Emanuil Gojdu pentru cultura româneas­că, pentru şcoala noastră şi pentru reali­zarea unităţii naţionale. Pentru românii ardeleni, fermenţii Marii Uniri au fost sădiţi aici, la Buda­pesta. Prin Fundaţia Gojdu au trecut cinci prim-miniştri ai viitoarei Românii Mari, toţi bursieri ai fundaţiei la Buda­pesta. Pe aici au trecut părintele Dumitru Stăniloae, primul patriarh al României, Mi­ron Cristea, Victor Babeş, Octa­vian Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu, Aron Cotruş şi alţii. Reforma din perioada interbelică a învăţă­mân­tului românesc şi crearea sau în­tărirea extraordinară a facultăţilor româneşti s-au bazat pe bursele Fundaţiei Gojdu în cea mai mare parte. Iar faptul că încă e vie clă­direa prin care au trecut atâţia oa­meni mari şi se slujeşte în ea aşa cum a lăsat Gojdu prin testa­ment este, cred eu, foarte impor­tant.

- Şi vă simţiţi împlinit, pă­rin­te, ca monah, aici, în Buda­pes­ta?

- Aş vrea să evit acest cuvânt, pentru că poate fi un cuvânt-cap­cană. Dacă te simţi împlinit, poa­te să însemne că eşti plafonat, că ai ajuns la capăt. Iar eu nu mă simt plafonat, pentru că am o lucrare aici. Şi cred că asta e foarte im­portant, as­tăzi, când toată lumea se plânge de faptul că se plictiseşte şi când foarte mulţi suferă de tot felul de depresii. Sunt şi multe cazuri când e vorba de boală, acolo e treaba psihologului să trateze depre­sia, dar, dincolo de aceste situaţii, există, cred eu, o lipsă de scop din pricina căreia cădem astăzi în depresie. Eu cred că omul trebuie să aibă un scop în viaţă, şi ar fi ne­maipomenit ca scopul ace­­la să fie unul bun, pentru că în fe­lul acesta se luptă pen­tru ceva mai înalt decât el. Eu, unul, în­ţeleg că misiunea pe care Bise­rica Orto­doxă Ro­mâ­nă din Un­ga­ria o face este una foarte im­portantă, chiar dacă această co­mu­nita­te a noastră nu este nu­me­roa­să. Dacă ne uităm în isto­ria cre­din­ţei, niciodată nu a fost vor­ba despre numere, tot­dea­una a fost vorba despre cre­dinţă şi intensi­tatea ei. Asta înseamnă "rămă­şiţa lui Is­rael?, care era o minoritate. Noi în bi­se­rică ne rugăm pen­tru poporul ro­mân de pretu­tin­deni. Întot­dea­una bise­rica a făcut o dis­tinc­ţie între popor şi stat. Este foarte peri­culos să faci o sinonimie între cei doi ter­meni, pen­tru că sta­tul poate fi furat, capturat, cum a fost în perioada comunistă, poporul însă, nu, pen­tru că naţiunea îi reprezintă pe toţi românii, oriunde sunt risipiţi, prin toată lumea. Ca să nu mai zic că avem o mare parte din neamul românesc în ceruri, aceia tot popor ro­mân sunt. Chiar dacă au plecat din­tre noi acum câteva veacuri, sunt la fel de importanţi ca şi noi.

- Părinte David, există vreo diferenţă între felul în care Îl privesc oamenii pe Dum­nezeu în România şi felul în care Îl privesc oamenii de aici, din Ungaria?

- Da, evident. Nu că Dumnezeu ar fi diferit aici faţă de cum este în România, dar viziunea este dife­rită. O altă viziune asupra lui Dum­nezeu îţi schimbă cu totul viziunea asupra lumii, iar asta se vede. Istoria îşi spune cuvân­tul, dogmele, de ase­me­nea. E mare diferenţă între învăţătura ortodoxă şi cea romano-cato­lică, ca să nu mai zic de dife­renţele dintre credinţa ortodoxă şi credinţa refor­mată. Plus că mai există şi diferenţe culturale şi native între popoare. E un întreg sistem de ecuaţii foarte complicat şi foarte greu de rezolvat.

"Cu cât merg mai mult spre Occident, respir spiritual mai greu, ca printr-o mască de gaze"

- Şi dacă ar fi să spuneţi cum arată Dum­nezeu văzut dinspre noi şi cum arată văzut din­spre ei?

- E greu să fac ce îmi cereţi. Aş îndrăzni să spun că Dumnezeul nostru e mai cald, mai apropiat de oameni. În primul rând, noi cre­dem că Îl cu­noaştem direct pe Dumne­zeul nostru - asta ar fi o dife­renţă importantă între învă­ţătura creştin-orto­doxă şi cea romano-catolică, între creş­tinismul răsă­ritean şi cel apusean. E o mare diferenţă, iar asta schimbă, în timp, felul în care încerci să te apro­pii de Hristos. Poa­te că poporul nu ştie în amă­nunt ce e ortodoxia, dar o simte, o trăieşte. Noi avem simţul tainei. Şi asta se întâm­plă pen­tru că Îl gustăm direct pe Dumnezeu, avem un contact direct cu El, iar această experienţă e o mare taină. Când nu crezi în experienţa directă a lui Dumnezeu, încerci să îl cunoşti pe cale raţională, iar căldura credinţei se stinge. De aceea eu simt că, cu cât merg mai mult spre Occident, respir spiritual mai greu, ca printr-o mască de gaze. Sigur, masca de gaze îţi salvează viaţa în anumite situaţii, dar prin ea nu poţi respira îndeajuns încât să-ţi hrăneşti necesarul de oxigen al organismului. Deci, poţi să respiri şi nu mori, dar nu e ca şi cum ai respira cu adevărat, nu e ca şi cum ai trăi deplin. Eu, unul, simt că în Occi­dent e "oxigen?, dar nu destul pentru viaţa inte­ri­oa­ră. Asta nu înseamnă că la noi în ţară nu există is­pite, lupte, patimi şi păcate, dar Ro­mâ­­nia e totuşi altceva, iar eu simt asta.

- Părinte, la final aş dori să vă în­treb: dacă vi s-ar da voie să mer­geţi ori­unde vreţi dumneavoastră, adică dacă v-ar spune episcopul - "Eşti liber!?, unde aţi alege să trăiţi?

- Păi să ştiţi că sunt liber oricum. As­cult de episcop pentru că vreau şi înţeleg importanţa misiunii mele aici.

- Dar dacă ar fi să vă duceţi alt­undeva, unde v-aţi duce?

- La Budapesta! (râde) Sigur, locul în care trăieşti contează, evi­dent, con­tează, pentru că locul te poate strica, dar nu el este cel mai important, ci lucrarea pe care o faci. Aşa cum m-am simţit în Sfântul Mun­te nu m-am simţit nicăieri, pen­tru că acolo e o linişte de­săvârşită, pentru că trăieşti într-o repu­blică mo­nahală, unde marea majoritate a oa­menilor sunt oa­meni duhovni­ceşti, care se roagă foarte mult zil­nic. Aco­lo înţelegi cum ar putea arăta lumea dacă toţi oamenii s-ar ruga. Aşa că nu locul e pentru mine pe primul loc, ci felul în care tră­ieşti. Nu aş vrea să ajung unde­va, ci să fiu altfel. De exem­plu, ase­menea călugări­lor pe care i-am întâlnit în Sfân­­tul Munte. Ei sunt pen­tru mine vâr­ful de de­­săvârşire la care aş vrea să ajung şi eu. Dar asta nu înseamnă neapă­rat să mă duc în Sfân­tul Mun­te pentru asta. Ca să în­ţe­legeţi mai bine, să nuan­ţez, nu am văzut nicio­dată oameni mai li­beri cum i-am văzut pe mo­na­hii athoniţi. Şi cum sin­gu­rul mod în care poţi avea o legătură cu Dumnezeu este doar prin iubire, iar iubirea nu poate exista decât în libertate, atunci înseamnă că tre­buie să ajungi întâi să fii liber, ca să poţi să iubeşti. Iubire forţată nu există, iubire cu car­telă de intrare şi de ieşire din fabrica de iubire nu există. Aşa ar trebui să fie monahul ideal şi mi-aş dori să fiu un astfel de om, dar mai am de lucrat.

(Fotografiile autorului)