- În centrul Budapestei se află Curțile Gojdu, un ansamblu de clădiri ridicate de Fundația Emanuil Gojdu, un mare patriot român, care și-a lăsat toată averea românilor ortodocși din Ardeal. În inima acestor curți, care au fost confiscate ilegal de statul maghiar, se află o mică mânăstire de maici - "Așezământul monahal Sfântul Ioan Botezătorul", păstorit de părintele protosinghel David Pop. Slujbele mânăstirii se fac în biserica parohiei, aflată și ea în incinta Curților Gojdu, așa că la ele sunt nelipsiți compatrioții noștri care trăiesc în capitala Ungariei -
"Nimic nu se întâmplă fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dumnezeu își revarsă dragostea asupra oamenilor necondiționat. Nu trebuie să fii neapărat sfânt sau creștin ortodox, ca Dumnezeu să îți poarte de grijă. Știți cum se spune: Duhul Sfânt bate unde vrea El, nu are restricții, nu are opreliști. Altfel, ar fi toate moarte. E adevărat că atunci când intri în biserică, lucrurile se schimbă din perspectiva ta, adică în biserică ești educat și învățat cum să conlucrezi cu harul lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu își revarsă harul și peste ceilalți." Înalt, atletic, cu părul negru și ochi albaștri, bărbat tânăr și frumos, ar fi putut avea o familie și o carieră în armată. A renunțat însă la toate pentru că, undeva, pe parcursul destinului, Hristos l-a îmbrățișat, iar îmbrățișarea Lui i-a schimbat drumul prin viață pentru totdeauna.
Pruncul care trebuia să moară și un înger în chip de bunică
Trebuia să moară. S-a născut prematur, cu doar 1,8 kilograme și pierdea greutate continuu. Toți doctorii au spus că nu are nicio șansă. Niciuna! Micuțul avea soarta pecetluită. Trebuia să moară, pentru că așa spunea știința, dar bunica, o femeie cu credință mare și viață grea, căreia îi trăise un singur copil din șapte, a crezut că soarta oamenilor e în mâinile lui Dumnezeu, nu într-ale medicilor. Așa că l-a luat la ea acasă și l-a vegheat cu dragoste și rugă. Era singurul ei nepot. Nu putea să îl piardă. Nu avea cum.
"Pentru bunica a fost o muncă extraordinară. A fost și mâna lui Dumnezeu, pentru că viața omului este în mâna lui Dumnezeu. Am crescut cu acest înger lângă mine tot timpul. Nu vă puteți imagina ce însemna prezența ei lângă mine, aveam deja 4-5 ani, când am scăpat de anemie și de pericolul morții, nu vă puteți imagina ce însemna să tușesc sau să răcesc - bunica stătea lângă mine nopți în șir. Nici măcar nu dormea. Atunci am priceput, prin exemplul ei, că Dumnezeu e bun, că îmi poartă de grijă necondiționat și e alături de mine în tot ce îmi doresc bun, subliniez bun, pentru că oamenii, crescând, se și viclenesc. Așa e dragostea adevărată. Nu poți să o condiționezi de ceva. Singura afirmație a iubirii este - te iubesc oricum ai fi, orice ar fi. Iar eu am învățat asta în copilărie de la bunica. Glumesc câteodată și spun: dacă m-aș fi născut în locul Prințului Charles, de exemplu, nu știu dacă aș fi fost răsfățat cum m-a răsfățat pe mine bunica. Ea și tata au avut o influență extraordinară asupra mea. Tata a fost ofițer, comandant de unitate și, deși era ateu și comunist, a fost un om cu totul deosebit. A fost un comunist din acela sărac, care toată viața lui s-a certat cu șefii ca să își protejeze subordonații. Asta e foarte rar într-un sistem ierarhic cum este armata. Pentru mine, de exemplu, una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea a fost în anul III, la Academia Militară, când am ales, din motive personale, să fiu aproape de familie, să îmi fac stagiul în unitatea în care tata fusese comandant. Am stat două săptămâni și m-am trezit că, din prima zi când s-a aflat al cui fiu sunt, toată lumea, de la comandantul unității, cu șeful de stat major, și până la croitoreasă și șoferul de la mașina cadrelor, a venit să mă vadă. Toți se înghesuiau să îmi spună ce om de treabă a fost tata, cum i-a ajutat în momente grele, cum i-a protejat. A fost pentru mine o lecție extraordinară, o lecție duhovnicească despre ce înseamnă să fii un om bun, chiar dacă ești ateu. Pentru mine, toată educația pe care mi-a dat-o taică-meu a venit ca o mănușă, când am descoperit biserica, și mai ales când am descoperit sfinții părinți și scrierile lor".
"Ce-am simțit printre monahii de la Nicula e imposibil de pus în cuvinte"
- Și cum ați ajuns din ofițer, călugăr?
- E foarte greu de explicat. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu câteva luni înainte de a merge la mânăstire, că eu o să ajung vreodată călugăr, i-aș fi spus, cum spunem noi ardelenii: "Du-te și coată-te!?, adică ai probleme psihice. Nu poți să răspunzi la o astfel de întrebare. Noi, călugării, îi spunem "chemare". Părintele Nicolae Steinhardt are o cuvântare superbă legată de acest fapt cu trimitere la apostolul Matei, care fusese vameș. Dacă citiți în Evanghelie, veți vedea că vine Hristos la el, iar Matei e la masă, încasa impozite pentru Imperiul Roman, o chestie foarte serioasă, foarte bine pusă la punct, cu hârtii, documente oficiale, cu bani care erau în evidență. Și vine Hristos și îi zice: "Vino după Mine?. Doar atât, iar Matei lasă toate și se duce. Pur și simplu nu poți să Îi spui "nu" lui Dumnezeu! Teoretic poți, pentru că El nu te obligă. Practic însă, El e irezistibil, nu poți să Îi întorci spatele. Și de ce ai face-o, până la urmă? V-am spus la început, Dumnezeu mi-a fost alături o viață întreagă, de ce i-aș fi întors spatele? Eu cred că El vorbește pe limba fiecăruia; sunt oameni de știință cărora prin știință le vorbește, sunt oameni care iubesc literatura și prin literatură le vorbește, sunt oameni care iubesc sportul, de exemplu, și prin sport le vorbește. Sunt alții care iubesc armata și prin armată le vorbește. Știe să vorbească fiecăruia pe limba lui, pe limba pe care omul o ascultă. Cu mine s-a întâmplat așa - am terminat Academia Militară și mi-am luat repartiție la Dej, la un batalion extraordinar, pe vremea aceea era numărul 1 în armata română. Mi-am ales-o special, am vrut să fac carieră militară, să am familie, copii și așa mai departe. Dar la Dej nu mi-au plăcut bisericile, pentru că eu veneam de la biserica rusă din București, biserica studenților, unde se cânta bizantin. Am aflat însă că mânăstirea Nicula e foarte aproape, și am început să merg duminica acolo la biserică, pentru că mi-au plăcut slujbele. Ce am simțit atunci, printre monahi, e imposibil să pun în cuvinte. Vă pot spune însă că, după un an și jumătate de mers la slujbele lor, m-am decis să demisionez din armată și să merg la mânăstire.
"Pentru românii ardeleni, fermenții Marii Uniri au fost sădiți aici, la Budapesta"
- De la Nicula, mânăstire aflată departe de lume, pe culmea unui deal, lângă pădure, ați ajuns monah în Budapesta, o capitală plină de turiști. Cum de ați acceptat să veniți aici și cum vă găsiți liniștea?
- Pe Porfirie Bairaktaris, un părinte grec, proaspăt canonizat, care era ieromonah athonit, dar a slujit mare parte din viață în Piața Omonia, cea mai aglomerată și mai gălăgioasă piață a Atenei, l-a întrebat cineva: "Unde pot să mă mântuiesc, părinte??. Iar sfântul i-a răspuns: "Oriunde!? "Chiar și în Atena??, a insistat credinciosul. "Chiar și în Omonia!?, i-a răspuns sfântul! Așa că pot să îmi aflu mântuirea și liniștea chiar și în Budapesta. Însă eu nu am venit aici pentru că așa m-am gândit, ci din ascultare, dar dintr-o ascultare bine înțeleasă. Ascultare nu înseamnă, așa cum se gândesc mulți, un fel de sclavie. Eu înțeleg importanța existenței noastre aici, pentru că mânăstirea noastră nu are numai o misiune duhovnicească - deși aceasta e pe primul loc -, ci și o misiune națională, românească. Mitropolitul nostru de la Cluj, de vrednică pomenire, Înaltul Bartolomeu Anania, spunea că mânăstirea e ca o cetate - te apără. Faptul că ai pe cineva care face slujbe zilnic contează foarte mult. De aceea Patriarhia Română a considerat că aici e nevoie de o mânăstire. Locul în care suntem e un loc istoric pentru națiunea română, iar importanța lui e foarte mare. Din păcate, românii nu prea știu ce a însemnat Fundația Gojdu și Emanuil Gojdu pentru cultura românească, pentru școala noastră și pentru realizarea unității naționale. Pentru românii ardeleni, fermenții Marii Uniri au fost sădiți aici, la Budapesta. Prin Fundația Gojdu au trecut cinci prim-miniștri ai viitoarei Românii Mari, toți bursieri ai fundației la Budapesta. Pe aici au trecut părintele Dumitru Stăniloae, primul patriarh al României, Miron Cristea, Victor Babeș, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu, Aron Cotruș și alții. Reforma din perioada interbelică a învățământului românesc și crearea sau întărirea extraordinară a facultăților românești s-au bazat pe bursele Fundației Gojdu în cea mai mare parte. Iar faptul că încă e vie clădirea prin care au trecut atâția oameni mari și se slujește în ea așa cum a lăsat Gojdu prin testament este, cred eu, foarte important.
- Și vă simțiți împlinit, părinte, ca monah, aici, în Budapesta?
- Aș vrea să evit acest cuvânt, pentru că poate fi un cuvânt-capcană. Dacă te simți împlinit, poate să însemne că ești plafonat, că ai ajuns la capăt. Iar eu nu mă simt plafonat, pentru că am o lucrare aici. Și cred că asta e foarte important, astăzi, când toată lumea se plânge de faptul că se plictisește și când foarte mulți suferă de tot felul de depresii. Sunt și multe cazuri când e vorba de boală, acolo e treaba psihologului să trateze depresia, dar, dincolo de aceste situații, există, cred eu, o lipsă de scop din pricina căreia cădem astăzi în depresie. Eu cred că omul trebuie să aibă un scop în viață, și ar fi nemaipomenit ca scopul acela să fie unul bun, pentru că în felul acesta se luptă pentru ceva mai înalt decât el. Eu, unul, înțeleg că misiunea pe care Biserica Ortodoxă Română din Ungaria o face este una foarte importantă, chiar dacă această comunitate a noastră nu este numeroasă. Dacă ne uităm în istoria credinței, niciodată nu a fost vorba despre numere, totdeauna a fost vorba despre credință și intensitatea ei. Asta înseamnă "rămășița lui Israel?, care era o minoritate. Noi în biserică ne rugăm pentru poporul român de pretutindeni. Întotdeauna biserica a făcut o distincție între popor și stat. Este foarte periculos să faci o sinonimie între cei doi termeni, pentru că statul poate fi furat, capturat, cum a fost în perioada comunistă, poporul însă, nu, pentru că națiunea îi reprezintă pe toți românii, oriunde sunt risipiți, prin toată lumea. Ca să nu mai zic că avem o mare parte din neamul românesc în ceruri, aceia tot popor român sunt. Chiar dacă au plecat dintre noi acum câteva veacuri, sunt la fel de importanți ca și noi.
- Părinte David, există vreo diferență între felul în care Îl privesc oamenii pe Dumnezeu în România și felul în care Îl privesc oamenii de aici, din Ungaria?
- Da, evident. Nu că Dumnezeu ar fi diferit aici față de cum este în România, dar viziunea este diferită. O altă viziune asupra lui Dumnezeu îți schimbă cu totul viziunea asupra lumii, iar asta se vede. Istoria își spune cuvântul, dogmele, de asemenea. E mare diferență între învățătura ortodoxă și cea romano-catolică, ca să nu mai zic de diferențele dintre credința ortodoxă și credința reformată. Plus că mai există și diferențe culturale și native între popoare. E un întreg sistem de ecuații foarte complicat și foarte greu de rezolvat.
"Cu cât merg mai mult spre Occident, respir spiritual mai greu, ca printr-o mască de gaze"
- Și dacă ar fi să spuneți cum arată Dumnezeu văzut dinspre noi și cum arată văzut dinspre ei?
- E greu să fac ce îmi cereți. Aș îndrăzni să spun că Dumnezeul nostru e mai cald, mai apropiat de oameni. În primul rând, noi credem că Îl cunoaștem direct pe Dumnezeul nostru - asta ar fi o diferență importantă între învățătura creștin-ortodoxă și cea romano-catolică, între creștinismul răsăritean și cel apusean. E o mare diferență, iar asta schimbă, în timp, felul în care încerci să te apropii de Hristos. Poate că poporul nu știe în amănunt ce e ortodoxia, dar o simte, o trăiește. Noi avem simțul tainei. Și asta se întâmplă pentru că Îl gustăm direct pe Dumnezeu, avem un contact direct cu El, iar această experiență e o mare taină. Când nu crezi în experiența directă a lui Dumnezeu, încerci să îl cunoști pe cale rațională, iar căldura credinței se stinge. De aceea eu simt că, cu cât merg mai mult spre Occident, respir spiritual mai greu, ca printr-o mască de gaze. Sigur, masca de gaze îți salvează viața în anumite situații, dar prin ea nu poți respira îndeajuns încât să-ți hrănești necesarul de oxigen al organismului. Deci, poți să respiri și nu mori, dar nu e ca și cum ai respira cu adevărat, nu e ca și cum ai trăi deplin. Eu, unul, simt că în Occident e "oxigen?, dar nu destul pentru viața interioară. Asta nu înseamnă că la noi în țară nu există ispite, lupte, patimi și păcate, dar România e totuși altceva, iar eu simt asta.
- Părinte, la final aș dori să vă întreb: dacă vi s-ar da voie să mergeți oriunde vreți dumneavoastră, adică dacă v-ar spune episcopul - "Ești liber!?, unde ați alege să trăiți?
- Păi să știți că sunt liber oricum. Ascult de episcop pentru că vreau și înțeleg importanța misiunii mele aici.
- Dar dacă ar fi să vă duceți altundeva, unde v-ați duce?
- La Budapesta! (râde) Sigur, locul în care trăiești contează, evident, contează, pentru că locul te poate strica, dar nu el este cel mai important, ci lucrarea pe care o faci. Așa cum m-am simțit în Sfântul Munte nu m-am simțit nicăieri, pentru că acolo e o liniște desăvârșită, pentru că trăiești într-o republică monahală, unde marea majoritate a oamenilor sunt oameni duhovnicești, care se roagă foarte mult zilnic. Acolo înțelegi cum ar putea arăta lumea dacă toți oamenii s-ar ruga. Așa că nu locul e pentru mine pe primul loc, ci felul în care trăiești. Nu aș vrea să ajung undeva, ci să fiu altfel. De exemplu, asemenea călugărilor pe care i-am întâlnit în Sfântul Munte. Ei sunt pentru mine vârful de desăvârșire la care aș vrea să ajung și eu. Dar asta nu înseamnă neapărat să mă duc în Sfântul Munte pentru asta. Ca să înțelegeți mai bine, să nuanțez, nu am văzut niciodată oameni mai liberi cum i-am văzut pe monahii athoniți. Și cum singurul mod în care poți avea o legătură cu Dumnezeu este doar prin iubire, iar iubirea nu poate exista decât în libertate, atunci înseamnă că trebuie să ajungi întâi să fii liber, ca să poți să iubești. Iubire forțată nu există, iubire cu cartelă de intrare și de ieșire din fabrica de iubire nu există. Așa ar trebui să fie monahul ideal și mi-aș dori să fiu un astfel de om, dar mai am de lucrat.
(Fotografiile autorului)