Muntele eroilor - Tabla Buţii

Pare doar o vale domoală şi largă, aşa cum sunt multe pe la noi: ruptă din Rai şi pi­cată pe pământ.

Aşa arată Tabla Buţii, una dintre cele mai vechi trecători dintre Muntenia şi Ardeal. Pe aici, oamenii şi isto­ria s-au perindat neîntrerupt vre­me de mii şi mii de ani. Azi, locul este învelit în linişte şi uitare. Dar cal­mul verde al aces­tui pas dintre mun­ţii Ciucaşului şi munţii Buzău­lui ascunde taine şi întâmplări greu de numărat. Asta, pentru că mult timp, Tabla Buţii a fost cea mai um­blată trecătoare din ţară; uşor accesi­bilă, cu plaiurile şi pantele ei blânde, cu păşuni bogate. Pe Valea Oltului, de pildă, la Turnu Roşu, în secolele trecute erau defilee sălbatice, aşa că în Evul Mediu, călătorii trebuiau să îşi lase căruţele să fie ridicate în chingi, cu frânghii groase, legate de copacii de sus, de pe stânci. Multe scăpau de la înăl­ţime, prăvălindu-se-n ape. Pe când aici, la Tabla Buţii, se trecea lin, fără vreun obsta­col, din Prahova şi până în Ţara Bârsei. Toate nea­murile şi armatele şi domnii pământului au tre­cut pe aici. Mai întâi locul a fost călcat de daci, apoi, pe vremea romanilor, trecătoarea a fost stră­juită de o puzderie de castre, căci era via strata - o cale stra­tegică a Imperiului, între Transilvania şi Dobrogea.Mai târ­ziu, când neamuri sângeroase şi păgâne au început să năvălească în Ardeal, trecăto­rii i s-a spus "Pasul Tătarilor", pentru că toate ata­curile tătăreşti în Tran­silvania pe aici s-au făcut. La fel ca şi năvă­lirile turceşti. În drum spre marele asediu al Vienei, o coloană a armatei turceşti a tre­cut pe aici. Cu oaste a trecut pe aici şi Petru Rareş, spre cetăţile lui din Ardeal. Şi Mihai Viteazu, la 1599, a trecut pe aici, în drumul său victorios spre prima Unire a Ţărilor Române. Spun documentele că două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr, şi-a odihnit armata la Vama Buzăului, după un marş forţat peste munte, prin Tabla Buţii.
"De ce are trecătoarea un nume atât de ciudat?" - o întreb pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan, expertă în istoria acestor locuri, alături de care străbat pe îndelete valea asta strălucind în soare. "Numele de Tabla Buţii îi vine de la «tablele ştanţate» aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea dintre Ţara Românească şi Transil­va­nia, încă de la formarea statelor româneşti".
Tot dibuind vechi întâmplări şi poveşti, farmecul dulce-sălbatic al locului mă prinsese cu totul. Apoi, în trecătoare, sus pe culme, la cumpăna a două râuri, am văzut nişte ruine de cetate. Conturul lor uriaş, de piatră, se desena clar în iarbă, ca o amintire proaspătă. "Este Cetatea Buzăului sau Tabla Buţii cum îi spun izvoarele româneşti, ori Cetatea Crucii, cum i-au zis saşii" - îmi spune doamna Corina. Exis­ta încă din vremea dacilor şi a romanilor. Mult timp, drumul şi vama din Tabla Buţii au trecut chiar prin mijlocul cetăţii. Dar veacurile s-au scurs har­nice şi Cetatea Crucii s-a ruinat. Şi-odată cu ea, stră­vechea tre­cătoare a decăzut şi ea din im­portanţă şi s-a săl­băticit, iar drumurile i s-au părăginit. Şi tocmai când părea că povestea trecătorii de la Tabla Buţii s-a încheiat, atât ea, cât şi ruinele Cetăţii Crucii au fost martorele unor în­tâm­­plări cumplite din istoria noas­tră.

Eroi în picioarele goale

S-a întâmplat acum o sută de ani. Atunci, iarba văilor şi munţilor din Tabla Buţii s-a scăldat în râuri de sânge. Era în 1916 şi România intra în marele răz­boi de reîntregire, pă­şind pe drumul cal­­varului şi al izbă­virii neamului. La Tabla Buţii, vreme de trei luni, din au­gust şi până în no­iem­brie 1916, ar­ma­ta română a purtat cu în­crâncenare şi curaj, bătălii cumplite. La fel de grele ca aceea de la Mărăşeşti, petrecută un an mai târziu. Atunci, în 1916, în Pasul Tabla Buţii, soldaţii ro­mâni au salvat ţara de la o prăbuşire iminentă şi totală, care se putea petrece chiar în toamna aceea însângerată. Dacă nemţii ar fi spart frontul pe aici, dinspre Ardeal, ar fi ajuns nu numai pe drumul cel mai scurt spre Capitală, ci ne-ar fi tăiat complet retragerea spre Moldo­va. Dar românii au spus nu! Au rămas pe loc, cu o îndârjire aproape neo­me­nească şi au luptat în condiţii infernale: des­culţi şi flămânzi, aşa cum îi prinsese toamna. O filă eroică dar uitată, din istoria Marii Uniri.

"Vin românii!"

Doamna Corina se opreşte pe valea largă şi verde şi spune brusc: "Vedeţi, aici a început războiul!". În seara de 14 august 1916, trupele române au coborât din Tabla Buţii pe mai mul­te coloane şi regimente. Între ele era şi Regi­men­tul 32 Mircea, cu os­taşii lui în cămăşi al­be care au băgat spaima în nemţi şi un an mai târziu, la Mărăşeşti. Seara, pe 14 august, românii au trecut graniţa prin Tabla Buţii şi au coborât până la liziera pădurii. "Iar în dimineaţa de 15 august, când noi am de­clarat războiul, nu se făcuse încă de ziuă când ro­mâ­nii au atacat acest punct". Doamna Corina îmi arată un plai plin de flori de munte şi de albine. Aici se aflau acum o sută de ani un regiment german şi unul maghiar. Se adă­posteau în tranşee şi întărituri săpate cu de-a sila de copii şi de femei ro­mânce din satele de pes­te mun­te, din Imperiu. Che­fuiseră toată noaptea, şi nemţii, şi ungurii, pentru că era sărbătoarea de Sfânta Maria. Aşa că românii i-au luat prin surprindere. Patru ore a durat lupta, iar românii, cu pierderi minime, au erupt nestă­viliţi spre Vama Buzăului şi Bra­şov. Sute de morţi au lăsat duş­manii în întăriturile săpate sub bici, şi tot regimentul german a fost făcut prizonier. Un singur soldat ungur a scăpat. Şi aşa, în izmene, cum l-a prins urgia, a ţinut-o tot într-o fugă până în sat, în Vama Buzăului: "Vin ro­mânii!" - striga îngrozit.
A doua zi, batalioanele române au trecut Car­paţii şi prin celelalte trecători, şi în 16 august, ai noştri erau deja în Braşov. În trecătoarea de la Chei­le Buzăului, s-a întâmplat ceva deosebit şi emo­ţio­nant. Acolo ai noştri au atacat un regiment austriac. Regimentul era format din români bănă­ţeni. Toţi s-au predat fraţilor lor români, cu ochii plini de la­crimi. După atâta amar de timp, erau iar împreună. Şi toţi lo­cuitorii sate­lor arde­le­neşti din zo­nă, sate în totali­tate româ­neşti, i-au primit pe soldaţii noş­tri cu bu­curie ne­mărginită, ca pe nişte eliberatori şi unifica­tori. Iar arma­ta ro­mână a fost pri­mită nu numai cu en­tu­ziasm frenetic şi aju­toare, dar şi cu infor­maţii preţioase des­pre mişcarea ina­mi­cului. Aşa a fost cea despre "tunul cel mare", urcat de nemţi până sub Tabla Buţii, cu şase perechi de boi, dar care n-a apu­cat să lovească, pen­tru că a fost distrus de soldaţii români în­ştiinţaţi de săteni.
Ura şi obida ro­mânilor din satele de sub munte faţă de "drăguţul" de Împă­rat şi monarhia lui cu două capete, a cres­cut şi mai tare, chiar în acele prime zile de început de război. Ungurii nu mai ştiau ce să scornească. Chiar în noaptea de 15 august, cu câteva ore înainte de intrarea României în război, honvezii au arestat o mulţime de fruntaşi români, preoţi şi învăţători. Se pregăteau de represalii, dacă veneau trupele române. Voiau să îi execute. Dar intrarea neaştep­tată a soldaţilor români i-a luat prin surprindere. Au fugit, i-au luat pe arestaţi cu ei şi i-au dus la în­chisorile din Ungaria.

"Pe aici nu se trece!" s-a născut la Tabla Buţii

"Pe urmă, s-a întâmplat nenorocirea de la Tur­tucaia, din Dobrogea, şi a fost nevoie ca regele să cheme armata din Ardeal ca să apere sudul", a con­tinuat doamna Corina, cu o tristeţe nestinsă parcă de o sută de ani. Şi a mai venit aici şi puhoi de armate germane. Atunci au început nenorocirile. La Braşov, spre exemplu, aproape 500 de soldaţi ro­mâni au pierit într-o singură zi. Dar în mod sama­volnic. Cu o zi înainte, românii tocmai alungaseră trupele de honvezi. Au luptat pe străzile Braşovului, până când n-au mai avut nici măcar un singur glonţ. Şi atunci, s-au grupat în zona gării Bartolomeu, la ieşirea din Braşov şi s-au întărit într-o tranşee. Au fost încercuiţi. Românii au arborat drapelul alb, ce­rând să se predea cu onoare. Dar au fost mitraliaţi fără milă. S-a tras asupra lor din podul bisericii Sfân­tul Bartolomeu şi dinspre liniile de tren. Sol­daţii aceia bravi au căzut seceraţi, toţi, până la unul, ca într-un abator. Acolo a fost tranşeea morţii.
Dar nemţii şi noul lor general, Falkenhayn, aveau cu românii calcule cu bătaie lungă. Carpaţii de curbură erau acum vizaţi de germani, cu osebire. Pe aici era cel mai scurt drum spre Bucureşti şi tot pe aici, dacă Tabla Buţii ceda, toată armata română putea fi prinsă într-o încercuire de foc. Aşa că în octombrie 1916, germanii şi-au masat trupele pe trecători şi aici, la Tabla Buţii, a fost atunci un de­zastru. A fost una dintre cele mai crunte bătălii ale războiului. A durat din octombrie 1916, până spre sfârşitul lui noiembrie. Nemţii au reuşit să treacă de creastă, de Tabla Buţii, şi au coborât în primul sat de sub munte, în zona Prahova, la Slon. Părea că nimic nu îi va mai opri până în câmpie. În lup­ta aia lungă au pierit foarte mulţi români. Un regiment în­treg de la Ploieşti s-a topit. Un soldat care a luptat mai târziu şi la Mărăşeşti povestea că a fost un măcel groaznic. "Nu a fost război, au fost foc şi iad. Foc din cer şi iad pe pământ. Căl­cam pe mâini, pe capete, pe intestine, trecătoarea era plină de urlete şi de sânge până la gleznă". Şi totuşi, românii au ţinut frontul. Strigătul de bi­ruinţă "Pe aici nu se trece!" aici s-a născut, la Tabla Buţii. Obidiţi şi flămânzi, ostaşii ro­mâni au izbutit să-i împingă pe nemţi înapoi. Şi atunci, gene­ralul neamţ a înţeles că nu e chip să treacă pe aici, spre Bucureşti, şi a trebuit să forţeze alte trecători. De aici, armata germană s-a retras. Asta e mândria lo­cului!
O ascult pe doamna Co­rina şi privesc scena luptelor cumplite de acum 100 de ani, de pe muntele eroi­lor. Brazi înalţi şi drepţi îmi ies în faţă. Par­că vor să sprijine cerul, santi­nele vii ale trecutului.

Cimitirul din cer

Neştiut şi aproape ui­tat este şi acest cimitir ridicat tocmai sus, lângă cer, pe o culme verde a munţilor. Cimitirul eroi­lor. Se ajunge greu, pe versanţi piezişi. Ca nişte cruci vii, şiruri de brazi străjuiesc, dând onorul eroilor de sub iarbă. Ideea ciudată a acestui cimitir căţărat tocmai pe coama munţilor s-a năs­cut tot în focul acelor bă­tălii crunte din toamna lui 1916, din Pasul Tabla Bu­ţii. Atunci, toţi localnicii din satele de pe munte s-au mobilizat exemplar să ajute armata română. În şcoala din sa­tul Slon, cel atât de dis­pu­tat între nemţi şi români, a func­ţionat un spital de cam­­panie pentru răniţi. Aici, femeile şi tinerele fete din sat ajutau doctorii la îngrijirea răniţilor. Între toţi, familia preotului Ioan Şt. Vasilescu a fost un exemplu de dăruire. Preo­tul se îngrijea de sufletul şi de trupul ostaşilor, iar preoteasa Aneta şi sora Elisa Vasilescu trudeau la spital. Preotul umbla cu că­ruţa pe munte şi aduna răniţii, îi ajuta. Pe cei pentru care nu mai avea ce să facă, îi îngropa creş­tineşte. Nu conta că erau ro­mâni, nemţi sau unguri.
După ce s-a terminat răz­bo­iul, preotul Ioan Şt. Vasilescu ştia unde erau îngropaţi pe munte toţi soldaţii. Pusese cruci pe plaiurile de pe locul bătăliei de la Tabla Buţii. Şi locuitorii din Slon, la îndemnul tânărului preot şi ajutaţi şi de elevi, au strâns toate rămăşiţele pămân­teşti de pe câmpul de luptă. Căci mulţi eroi fuseseră îngro­paţi în fugă, aşa că au fost aşe­zaţi apoi cu toţii într-un singur cimitir, nu departe de ruinele cetăţii, pe terenul donat de o boieroaică din familia Kreţulescu. Şi, lucru unic în lume, în cimitir odihnesc împreună şi ostaşii români, şi duşmanii lor lor de moarte. Dorm alături, eliberaţi de patimi.
Din 1922, la cimitirul din Tabla Buţii s-a organizat în fiece an şi un pelerinaj. Era pe 6 august, ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Nu departe de cimitir, între răz­boaie, trecea şi o Mocăniţă. Pufăia liniştită pe lângă cimi­tirul eroilor şi mergea cale de 25 kilometri până dincolo de munte. Mulţi veneau în pele­rinaj cu Mo­că­niţa, într-o ser­bare câmpe­neas­că pioasă. Lo­cuitorii din Vama Buzău­lui, primii eli­beraţi de armata română în anul 1916, erau prezenţi totdeauna, cu mare alai. În fruntea lor era preotul lor, Ioan Modroiu, veteran al temniţelor maghiare şi delegat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
În 1939, la douăzeci de ani de la făurirea Româ­niei Mari, s-a organizat un pelerinaj uriaş la Tabla Buţii. Atunci au vorbit cu ardoare personalităţi de prim rang, care au urcat pe muntele eroilor: Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Pamfil Şeicaru, preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului şi preotul Ioan Şt. Vasilescu din Slon. Dar în aer se simţea o pri­mejdie rea. Pe cerul Europei pluteau iar norii negri ai războiului. Curând, România Mare avea să ră­mână doar amin­tirea unui vis, cândva trăit aievea.

Epilog

Şi vremea a trecut şi comuniştii s-au înstăpânit peste ţară. Printre primele măsuri pe care le-au luat a fost să interzică pelerinajele la Cimitirul eroilor de la Tabla Buţii. Cumva, amintirea soldaţilor ţărani căzuţi fără să cedeze - le încurca lor socotelile. Şi doar întâmplător ori în ascuns, mai putea cineva să se rătăcească până sus, printre crucile dintre brazi. Încât, eroii de la 1916 au murit a doua oară. Uitaţi, sub iarbă, între copaci, fără să mai aibă vreo armă în mână, ca să se apere de rău şi nepăsare. Cu tim­pul, cimitirul uitat în munţi a început să se năruie şi să fie înghiţit de ierburi. Abia în preajma lui 1990, lucrurile s-au îndreptat. Astăzi, pelerinajul la Tabla Buţii a fost reluat.
Drumurile mele pe muntele eroilor sunt acum încheiate. Dar doamna Corina tot mai are să îmi arate ceva. Ne oprim în faţa unui obelisc nou, ce străjuieşte şi el valea. "Acesta este un monument ridicat pentru eroii armatei române. A fost pus chiar pe locul primelor lupte, în 2016, la o sută de ani de la intrarea noastră în război. La dezvelirea lui, un istoric s-a uitat la ceas şi a spus: «Este ora trei. Peste şase ore, acum o sută de ani, armata română a intrat în război!»".
Pe monument nu era scris nimic. Doar o săgeată firavă, îndreptată spre cer, arăta către eroii români. Care s-au bătut ca leii, pentru ca noi să avem azi o ţară pe care să o iubim mai presus de orice, aşa cum au făcut şi ei.