Neştiutele căi ale Domnului... Pr. RADU IOAN TRIFON: "E foarte important ca un copil să crească cu Hristos"

- Catedrala Eroilor, Hunedoara -

- A fost 20 de ani inginer, apoi asistent universitar, de zece ani e preot, şi de cinci, şi consilier pe probleme de învăţământ şi tineret, la Episcopia Devei şi Hunedoarei. A mai fost, o vreme, şi "star rock", ca membru al trupei "Bethleem", cu care a cunoscut un nesperat succes. Dar cel mai mult i-a plăcut să-l slujească pe Dumnezeu -

"Loveşte primul"

- Părinte Trifon, sunteţi preot, şi pare ciudat să vă întreb cum aţi ajuns de la rock, în biserică? Care este povestea legăturii dvs. cu muzica?

- Eu, de cântat, am cântat încă din clasa întâi. N-am fost atras de muzica clasică, dar am cântat tot ce se difuza la radio, pe vremea aceea: Semnal M, Compact, Holograf... Am cântat şi la şcoală, am participat la "Cântarea României", la toate concur­surile, iar când am terminat liceul, în 1986, am vrut să merg la Conservator. Făcusem deja zece ani de pian, îmi plă­cea, dar tata s-a lăsat con­vins de pro­fesoara de pian că asta nu este o meserie şi mi-a interzis să dau la Conser­vator. Aşa că m-am dus cu valul la Electro­tehnică, la Timişoara. La facultate, preocuparea mea pentru muzică s-a con­cretizat în ceva real, am înfiinţat o trupă rock stu­denţească. Deşi nu mi-a plăcut nicio­dată ingineria, am rămas, timp de un an, asistent uni­versitar, până când am pus, la modul se­rios, bazele for­maţiei mu­zi­cale. Când am început să avem concerte, ieşiri, înre­gistrări radio, mi-am dat demisia din ca­riera univer­sitară.

- Ce mesaj avea mu­zica pe care o cântaţi?

- Erau anii de după Re­voluţie, şi am compus nişte piese foarte dure, cu mesaj social. Una se nu­mea "Lo­veşte primul", era o piesă anti Iliescu, despre acel zâmbet viclean al său, cu care a ignorat orice, şi Piaţa Universităţii, şi mineria­dele, totul. Piesa a fost di­fuzată la radio şi am avut surpriza să rămână pe locul I în topuri timp de şapte săptă­mâni. A avut un succes extraordinar, care ne-a în­curajat să continuăm. În 1995, am înregistrat, în studioul lui Adi Ordean, un CD pe care l-am lansat la magazinul "Muzica" din Bucureşti. La lansare, am avut parte de pre­zenţa celor de la Holograf, iar Horia Moculescu a scris o cronică foarte bună, spunând că asta nu e doar rock, ci e muzică ade­vă­rată. La fel şi Petre Magdin.

- Şi de ce aţi renunţat?

- După succesul cu "Loveşte primul", s-a ivit o ocazie în Bucureşti, ca o trupă englezească să caute un solist vocal. M-am dus, dar am avut neşansa să intru primul la preselecţie, mi s-a dat o orchestraţie şi mi s-a spus să fac text şi linie melodică, într-un sfert de oră. Aveam experienţa compusului, am scris, am cântat, a fost ok, dar după mine, au mai urmat alţi 20 de inşi, şi, la sfârşit, am ieşit pe locul doi. Să fii primul sub linie, e jale, mai ales că mi s-a spus: "Ne-a plăcut vocea, ne-au plăcut ideile, modul în care compui, dar nu ne place înfăţişarea ta". Şi au luat un arătos de doi metri, cu părul negru, cu ochi albaştri. Atunci am decis să închei cu muzica, cu facultatea, cu totul. Şi am făcut o depresie. Dar Dumnezeu m-a ajutat să mă vindec, ducându-mă la Mânăstirea Râmeţi. Era Vinerea Mare. Acolo, a­ceeaşi poveste: plete, cer­cel în ureche, maicile spu­neau: "Piei, satană! Ieşi afară!". Dar am avut de­terminarea să rămân, până am reuşit să intru la pă­rintele Ioachim, despre care auzisem că e un du­hov­­nic deosebit. Mi-a spus multe, foarte multe lu­cruri pe care le-am înţeles atunci pentru prima dată. Mi-a zis că-mi dă canon să-mi tund părul. Cum să fac asta? Hris­tos avea plete, domni­torii români, la fel... Mi-a zis că părul meu e trufia mea şi, când voi renunţa la el, atunci lu­crurile se vor aranja.

Sfatul părintelui Ghelasie

Doar că a mai durat trei ani, până când am decis să fac ce mi-a zis părintele Ioachim, să re­nunţ la plete. Aveam un păr pe care mi-l cereau doamnele în oraş, mă întrebau dacă nu-l vând, aşa că, într-adevăr, era şi un pic de mândrie acolo. Cu trupa, aveam în pregătire al doilea album, urma să îl înregistrăm, când eu am zis că nu mă mai regă­sesc pe scenă. Apoi, după ce am renunţat la scenă şi la vedetism, lucrurile s-au legat.

- Şi înclinaţia către teologie cum a venit?

- Înclinaţia către teologie s-a produs când încă mai cântam. Primeam foarte multe scrisori, căci pe vremea aceea nu era internet, nu era facebook, nu era nimic, erau doar fan-box-uri în reviste. Aveam un fan-box al trupei Bethleem, în revista "Pop, rock'n'show" a lui Andrei Partoş şi încă într-o re­vistă. Primeam mesaje, scrisori, chiar cu sacii. Ver­surile pe care le scriam nu erau reli­gi­oase, dar erau spi­­rituale, vorbeau şi despre Dum­ne­zeu, despre dragos­te, despre speranţă, despre lumea de dincolo de lume şi, spre surprinderea mea, am început să primesc scrisori în care mi se cereau sfaturi. Fete, băieţi, doamne, bărbaţi, ajunşi în pragul di­vorţului, îşi puneau nădejdea în sfatul meu. Nu ştiam ce să răspund, eram neştiutor complet, mă căsătorisem şi eu între timp şi căs­nicia mea mergea foarte bine, nu era nici o pro­blemă. Atunci am început să ci­tesc, mai întâi psi­hologie, apoi religii orientale şi, la un moment dat, am început să citesc scrieri ale părin­ţilor contem­porani: pă­rintele Cleopa, părintele Pai­sie, era explozia aceea de spiritualitate după care România tânjea. Încet, domeniul acesta al religiei a început să-mi placă mai mult decât toate celelalte. Între timp, mă angajasem la Romtelecom, lucram în proiectare, dar simţeam că nu e locul meu şi tre­buia să fac ceva în plus. Ce puteam să fac? Ceva cu mintea. M-am gândit din nou la Conser­vator, visul din tinereţe, la filologie, filozofie. Un văr al tatălui meu, preot în Sebeşul de Sus, Dum­nezeu să-l odih­nească!, mi-a spus: "De ce nu te duci tu la Teolo­gie? Că acolo le poţi face pe toate - şi muzică, şi filozofie, tot". L-am ascultat şi m-am dus la început din curiozitate: "Cum să le poţi face pe toate acolo?". După primul an, m-a prins. Întâi, la Alba Iulia, apoi la Arad, unde am şi terminat Teologia. Cum să vă zic? Transformarea de care vorbeam s-a produs lent. Când am terminat Teo­logia, n-am primit hirotonia imediat, pentru că nici n-am căutat-o. Am căutat întâlnirile cu cât mai multe personalităţi de excepţie ale ortodoxiei ro­mâ­neşti: cu părintele Arsenie Papacioc, cu părin­tele Teofil Părăianu, două întâlniri foarte grele cu pă­rintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. El a fost foarte categoric cu mine, în stilul neaoş, ro­mânesc.

- În ce sens?

- Am avut probleme de sănă­tate cu cea de-a două fetiţă, care era să moară la un an. Atunci, pentru că toată medicina nu-i dădea de capăt, l-am căutat pe părintele Ghe­lasie şi, după ce mi-a testat răbda­rea şi m-a dus la slujbe vreo trei nopţi, de nu mai îmi puteam ţine capul, m-a primit la el şi mi-a zis: "Măi, omule, fata n-are nimic, pro­blemele sunt la tine şi, puţin la soţie, dar la tine! Eşti ne­hotărât, eşti în căutări, ţine-te de Teologie!". I-am zis: "Părinte Ghe­lasie, eu sunt cu muzica, com­pun, scriu versuri...". "Lasă muzica", a zis, "ţine-te de Teologie. Ia-ţi li­cenţa. Dacă nu te duci de bună voie, îţi dau canon să te duci!". L-am întrebat dacă pot să-l mai caut şi a zis da, când îi aduc şi licenţa. Eram hotărât să merg din nou la Frăsinei, în săptămâna după ce dau licenţa. Dar Dumnezeu a rânduit ca părintele Ghelasie să treacă la cele veşnice la doar două zile după ce eu dădusem examenul de li­cenţă.

- Şi cu fiica dvs. ce s-a întâmplat?

- Maria a rămas cu niş­te probleme, n-a cres­cut cât tre­buia, e micuţă de statură, dar e foarte prin­zaşă cu mintea, e stu­dentă la SNSPA, tocmai s-a întors de la o bursă Eras­mus în Germania, e prima din an.

- Părinte Tifon, oare preoţia, căreia v-aţi de­dicat în cele din urmă, a stins patima muzicii, ca­re, totuşi, v-a adus bucu­rie în tinereţe?

- După epoca forma­ţiei Bethleem, am mai în­registrat un album de au­tor, "Departe de casă". Sunt piese foarte emoţio­nale. Am scris un al­bum de colinde, am avut o colaborare cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, n-am renunţat la muzică. Şi acum am, în fie­care an, cel puţin două-trei spectacole, un concert de colinde, de Crăciun, şi altele, cu piese de dra­goste, despre viaţă... Am înţeles că pot reda prin aceste piese un mesaj al bisericii, un mesaj al lui Dumnezeu. Nu toată lumea e pregătită să i se servească direct Evanghelia, cre­deţi-mă! Muzica a fost o un­diţă cu care am pes­cuit mulţi tineri. Muzica poa­te fi mesa­gerul Evan­gheliei, dacă ştii s-o inter­pretezi.

Familia, o spovedanie continuă

- Părinte, aveţi cinci copii, două fete şi trei băieţi, cu vârste cuprinse între 10 şi 23 de ani. Cât e de greu să fii şi părinte, şi preot?

- Să ştiţi că nu e simplu. Cât am fost preot la o parohie de ţară a fost linişte, pentru că acolo lu­crurile nu sunt atât de multe şi de încurcate ca la oraş. Aveam timp destul să mă ocup de copii. De trei ani, slujesc la Ca­tedrala Eroilor din Hune­doara şi lucrurile s-au com­plicat, pentru că, fiind slujire zilnică, în săp­tămâna mea de slujire, trebuie să fiu mereu acolo. Timpul petrecut cu copiii e foarte important. Se creează nişte relaţii, nişte legături speciale, pe care le văd nu numai cu copiii mei, ci şi în taina spovedaniei. Nu e suficient să le asigurăm mâncare, haine, încălţă­minte, mai ştiu eu ce. Practic, timpul petrecut cu familia e o spovedanie continuă. Ne confesăm unul altuia. De exemplu, fetele mele, Petra şi Maria, au o relaţie extra­ordinară cu mama lor, dar băieţii, Ioan, Mihai şi Filip, în viaţa cărora n-am fost foarte prezent, încep deja să se detaşeze şi resimţim asta şi noi, şi ei. Când nu eram preot, copiii mei au crescut cu muzica rock, cu multe părţi ale lumii laice. Apoi, am avut însă şansa de a-i creşte sub umbrela a doi părinţi-du­hov­nici extraordi­nari, preoţii Vasile Vlad şi Crăciun Opre din Hu­ne­doara, care ne-au spus: "Lăsaţi-i să facă ce le place, dar ţineţi-i în bise­rică, pentru îm­părtăşire!". Asta este ceea ce reco­mand şi eu tuturor celor care au co­pii: împărtăşirea cât de deasă. Aşa copiii vor creşte cu Hristos, prac­tic, toată psihologia lor va fi hră­nită cu Hris­tos. Iar în mo­mentul când vor veni ispitele, cu sigu­ranţă, se vor descurca mult mai bine.

"În ortodoxie nu există reţete"

E foarte important ca un copil să crească cu Hristos! Ne acuză unii că bo­te­zăm copiii de mici. Păi, de aia-i botezăm, ca să poată creş­te în biserică şi fără păcatul strămoşesc, hrăniţi fiind de Duhul Sfânt şi de Sfânta Împărtăşanie. Şi atunci, la vremea ten­taţiilor, chiar dacă vor cădea, vor avea unde să revină, vor avea un reper unde să se întoarcă şi de ce să se agaţe. Nu există reţete pentru părinţi, nici măcar când taţii sunt preoţi. De fapt, în ortodoxie, în general, nu există reţete. Tot ce înseamnă ca­noane, paşi de urmat sunt doar nişte jaloane, nişte parapeţi, ca pe autostradă, ca să nu ieşi în decor. Dar calea este unică pentru fiecare. Suntem suflete unice, nu prea putem trăi prin comparaţie sau n-ar trebui, deşi o facem, şi atunci, până la urmă, şi calea înspre Hristos este pentru fiecare alta. Un om poate se pocăieşte în 50 de ani, altul în şase luni. Pocăinţă în sensul de a-ţi schimba viaţa, de a trăi altfel în perspectiva veşniciei. Unul trece prin­tr-o mare suferinţă, altul n-are nevoie de asta ca să se întoarcă la Dumnezeu, deci, calea e foarte per­sonală. La fel, fiecare fa­milie ar trebui, în func­ţie de tempera­men­tul co­pi­lului, de mediul pe care îl frecventează, să-şi gă­seas­că propriile căi de a ţine cumva copiii într-un anume echilibru cu toate. Pentru că nici extrema nu e bună, nu poţi să-i pui mereu interdicţii, fără să pui ceva în loc. Căci dacă vii cu con­strângeri, co­pilul abia va aştepta să evadeze şi atunci e mai rău.

- Cu ce probleme se confruntă tinerii cu care veniţi în contact ca preot?

- Tinerilor le lipseşte un spaţiu în care să poată relaţiona unii cu alţii, fără constrângeri. Orele de cateheză de la biserică sunt foarte bune, dar sunt tot ore. Acesta cred că ar trebui să fie şi scopul bise­ricii: să intre în mintea şi în lumea tinerilor şi să le direcţioneze apro­pierea de Dumnezeu, nu doar prin canoane, ci să aducă în biserică lumea lor. Apostolul Pavel este ge­nial în privinţa asta, s-a dus in­clusiv la atenieni şi le-a vorbit pe limba lor, pe urmă i-a adus în biserică: "Să fiu tuturor toate, ca pe cât mai mulţi să mântuiesc". Asta le lipseşte tinerilor, dar nu numai lor. Toţi vor să le dea lecţii, la şcoală, acasă, morală peste tot, şi nimeni nu-i ascultă. Asta e pro­blema lor, vor să fie ascultaţi, că au şi ei ceva de zis. Tinerii Ro­mâniei de azi au ne­voie de dragoste şi ascultare.

Foto: arhiva personală Pr. Trifon