Cum vom circula în viitor? Maşini zburătoare sau bătrânele biciclete?

Cu faţa la trecut

De când e lumea, oamenii au încercat să călă­torească mai repede şi mai comod. Dar dacă pe dis­tanţe cosmice se pare că progresăm continuu, pen­tru transportul urban, de la apariţia metroului încoa­ce, întâmplată în anul 1863 la Londra, nimic nu s-a schimbat radical.
Nu e de mirare că mulţi europeni se întorc acum cu faţa spre trecut, în găsirea unor soluţii care să descongestioneze traficul şi să ne facă viaţa mai plăcută şi, de ce nu, mai sănătoasă. Aşa au explodat pistele de biciclete, care în ţările occidentale rivali­zează cu maşinile. Şi tot aşa s-a ajuns ca, în clădirile de birouri centrale ale marilor metropole, să nu mai fie construite parcări, tocmai pentru a-i descuraja pe angajaţi de la folosirea automobilului personal. Există chiar şi o categorie de orăşeni care nu mai văd maşina ca pe un bun strict personal, ci se gân­desc să îl împartă. Aşa au apărut aplicaţiile de tele­fon mobil care îţi permit să îţi găseşti rapid parte­neri de drum spre şi de la serviciu, scăzând astfel cheltuielile cu combustibilul şi diminuând poluarea. Dar cum aceasta este doar o soluţie parţială, viitorii proiectanţi de maşini autonome ne promit vehicule electrice care se vor conduce singure şi vor func­ţio­na ca un fel de taxiuri, pe care le vei putea închi­ria pe parcursul câtorva ore, suficient cât să îţi faci treaba în oraş în anumite zone centrale, unde doar ele vor avea acces.

Automobilele zburătoare

În paralel cu aceste soluţii ecologice, care sunt ieftine şi, să sperăm, vor fi la îndemâna oricui, exis­tă şi soluţii de descongestionare a traficului printr-o mărire a vitezei de deplasare. Desigur, nu e vorba de autostrăzi urbane, cel puţin europenii par să se fi vindecat de astfel de utopii zgomotoase, ci de moduri inovatoare de a gândi deplasarea. Unii in­ves­titori, precum Elon Musk, cred că metroul nu e îndeajuns de sprinten şi au început să proiecteze, ba chiar să şi înceapă construcţia unor tuburi vidate sub­terane prin care vagoanele s-ar putea deplasa cu viteza sunetului sau chiar cu viteze supersonice pen­tru distanţe mai mari, între două metropole. Alţii nu cred că transportul subteran este de viitor, ci, dim­potrivă, cel aerian, aşa că au început să proiec­teze tot felul de maşinuţe zburătoare care, aşa cum fac gărgăriţele, au aripile ascunse şi pot, după ce rulează cuminţi la semafor, să şi le desfacă pentru a-şi lua zborul.
Oricare dintre aceste soluţii vor fi adoptate de mileniul trei, un lucru este cert: nimic nu este mai sănătos decât mersul pe jos sau cu bicicleta. Un semn straniu al faptului că evoluţia tehnologică nu te duce neapărat în direcţia cea mai bună.

Pe sub pământ, cu viteza sunetului

Totul a început la Londra, în ţara mamă a Primei Re­vo­luţii Indus­triale, a­co­lo unde, pentru prima dată în istoria lu­mii, trenurile au coborât în subteran. Pe 10 ia­nuarie 1863, se deschidea publicului prima reţea de metrou din lume. Astăzi nu mai e de con­ceput o mare metropolă fără un astfel de mijloc de trans­port. Dar pentru Elon Musk, miliardarul vizio­nar care a produs în serie primele ma­şini integral electrice, me­troul actual nu este suficient. Şi pen­tru că se plânge, ade­seori, de faptul că stă ore întregi blocat în traficul din Los Angeles, ceea ce îl reţine din muncă (petrece peste 100 de ore pe săptămână în fa­bricile sale), el s-a gândit că ar putea ajunge dintr-o parte în alta a oraşului cât ai clipi din ochi, ba chiar ar putea străbate scurta distanţă dintre San Francisco şi Los Angeles mai repede decât cu elicop­terul. So­luţia, pusă pe masa ingi­nerilor a fost numită de el hyperloop şi presu­pune transportul unor capsule prin nişte tuburi vidate. Respectivele capsule nu au roţi, pentru că nu merg pe pământ, ci zboară de-a dreptul, folosin­du-se de nişte perne magnetice, care le ajută să leviteze dea­supra unui soi de şine. Dar dacă levi­tarea mag­netică le permite trenurilor japoneze să atingă viteze de peste 500 de kilometri la oră, mai mult decât viteza de decolare a unui avion, Elon Musk crede că, pen­tru viitor, trebuie să ne dorim mai mult. Aşa că vrea să golească de aer tunelurile viitorului său "metrou" pentru ca să nu mai existe frecarea obişnuită, un obstacol serios în calea oricărei deplasări. În felul acesta, capsulele lui ar putea circula cu viteza sune­tului sau, în cazul în care ar trebui să parcurgă dis­tanţa între două oraşe, ar putea accelera până la viteze supersonice. Gân­diţi-vă că un avion de linie zboară cu o viteză medie de 800 km/h, iar viteza sunetului este de 1224 km/h. Aşadar, capsulele lui Elon Musk ar urma să circule chiar şi cu o viteză dublă faţă de cea a unui avion. Probabil că vi se pare totul SF, dar nu e. La înce­putul acestui an, "Boring Company", firma de fo­rare a lui Elon Musk a primit permisiunea să în­ceapă să sape în Washington şi Los Angeles, două tuneluri experimentale, pe care municipalitatea ar vrea să testeze noile mijloace de transport. Pentru a evita problemele legate de infrastructura subtera­nă a oraşelor occidentale, Elon Musk vrea să co­boare mult mai adânc în pământ şi promite să facă asta la standarde de cost mult mai mici decât cele ale celorlalte companii de forare.
Culmea este că ideile sale nu sunt nici măcar noi. Încă din 1799, George Medhurst, un inginer londonez, patenta ceea ce el avea să denumească "trenul atmosferic". Patentul descria în detaliu felul de a funcţiona al unui tren care se mişca printr-un tub vidat, pro­pulsat de aer comprimat. Ideea, care va fi reluată mai apoi, era să introduci un va­gon într-un tub vidat, care apoi primea aer prin spatele garniturii. Dife­renţa de pre­siune - vid în faţă, aer com­primat în spa­te, propulsa tre­nul prin tubul care funcţiona asemănător unei puşti cu aer comprimat. Un veac mai târ­ziu, în 1888, Mi­chel Verne, fiul celebru­lui Jules Verne, imagina "expre­sul viitorului" - un tub sub­acvatic scufun­dat în Oceanul Atlantic prin care se mişcau cu 1800 de km/h capsule cu pa­sageri. În 1909, revista "Scientific American" avea să publice un articol în care expunea pe scurt ideea lui Robert God­dard, un inginer american ca­re proiectase un tren capabil să se deplaseze printr-un tub vidat. În acelaşi an, dar din­colo de ocean, profesorul rus Boris Wein­berg de la Universitatea Politehnică din Tomsk, construia pri­mul prototip din lume al unui tren care se deplasa printr-un tub cu vacuum. Dar fără elanul şi determinarea unui miliardar ex­cen­tric ca Elon Musk, capabil nu numai să strângă fonduri, ci şi să convingă, prin succesul altor proiecte, autorităţile, probabil că săpăturile pentru primul metrou pro­pulsat printr-un tub cu vacuum ar mai fi avut de aşteptat. Rămâne de văzut dacă Musk va putea să şi termine ceea ce a început şi, mai ales, dacă proiec­tul său va fi viabil din punct de vedere econo­mic, astfel încât să îi poată transporta pe ame­ricani prin oraş sau de la un oraş la altul, la un preţ decent. Bogaţii însă ar putea prefera altceva, mult mai... personalizat - automobilul zburător.

Automobilul zburător din Olanda

Din capul locului trebuie spus că soluţia aceasta nu este pentru omul de rând. În acelaşi timp, ea ar putea fi accesibilă celor care nu sunt putred de bo­gaţi, dar au, totuşi, suficienţi bani în conturi pentru a-i cheltui pe un Rolls Royce... Pentru astfel de oameni cu dare de mână, salonul auto de la Geneva, de anul acesta, a prezentat, în premieră mondială, un automobil zburător, care poate fi comandat pen­tru o sumă care începe de la 500.000 de euro. Pro­dus în Olanda, vehiculul, intitulat PAL-V, va putea circula şi decola doar în ţara lalelelor, până când restul lumii va omologa ciudăţenia. Cu două locuri, două motoare, trei roţi şi o elice de elicopter, dori­torii vor putea rula pe stradă cu viteze de până la 170 km/h, iar prin aer, cu până la 180 km/h.
Pentru cei care doresc să intre în categoria lux există şi un proiect slovac: Aeromobilul 3.0, cu un preţ mult mai piperat, situat între 1,2 şi 1,5 milioane de euro. Deocamdată slovacii nu au dat drumul producţiei, dar aşteaptă pre-comenzi, promiţând li­vrarea după anul 2020.
Pentru miliardarii care visează la Top Gun există proiectul G7, care merge pe şosea cu două motoare electrice, dar este capabil să decoleze şi să zboare la ameţitoarea altitudine de 12.000 de metri, cu vite­ze de până la 800 km/h. Desigur, preţul este pe mă­sură - între 3 şi 5 milioane de dolari.
Există şi o ofertă pentru cei cărora le este frică de manşă! Se numeşte Terrafugia TF-X, poate trans­porta până la patru persoane cu 322 de km/h şi, foarte important, e capabilă să se piloteze sin­gură, aici intrând chiar şi decolarea şi aterizarea. Mă rog, pentru cine are curajul să îşi dea viaţa pe mâna unui computer. Şi, mai important, pentru cine are încredere că maşinile zburătoare vor putea revoluţiona transportul urban (că pentru transportul aerian pe distanţe lungi avem deja aeroporturi). În prezentarea proiectului hyperloop, Elon Musk se arăta sceptic faţă de zborul pe deasupra oraşelor cu automobile-elicopter, pentru simplul motiv că, oda­tă generalizat, acest tip de transport ar genera atât de mult trafic, încât ar muta, pur şi simplu, proble­mele care acum există la sol direct în cer. Aşa s-a hotărât el să îşi încerce norocul sub pământ.
Dar poate că problema ambuteiajelor este mult mai simplă. Decât să concurăm cu păsările şi cârti­ţele, nu mai bine ar fi să ne redescoperim ca oa­meni? În fond, de ce este nevoie să mergem fiecare cu câte o maşină? Nu ar fi mai bine, cum spun milenialii (adică adolescenţii şi tinerii de astăzi), să redescoperim un concept pe care s-a clădit ome­nirea - sharing, adică, pe româneşte "împărţirea"?

Milenialii şi maşinile "împărţite"

Simplu spus, în Bucureşti avem 1,25 de milioa­ne de maşini la 2,1 milioane de locuitori. Asta în­seamnă că am putea încăpea cu toţii în automobilele parcate în oraş, ba chiar ar mai rămâne libere locu­rile din spate. Situaţia de la noi nu este singulară. Generaţia de după cel de-al doilea război mondial a fost o generaţie dedicată automobilului personal. În SUA, nici nu ai putea să trăieşti fără, pentru că există oraşe cu un transport în comun precar sau chiar inexistent. Iar distanţele sunt pe măsura unui continent... Totul s-a schimbat când pe scenă a intrat noua generaţie, pe care sociologii o numesc a mile­nialilor. Ei nu au mai vrut "roţi", aşa cum îşi doreau cu ardoare părinţii. Şi-au spus: "Fraţilor, aveţi prea multe maşini! Împăr­ţiţi-le!". Până la apa­riţia tele­foanelor inte­ligente era însă destul de greu să faci asta. Şi să vrei, nu prea aveai cum să îţi îm­parţi au­to­mobilul cu vecinii. Ce să faci? Să le baţi în geam dimi­neaţa, înainte să pleci la muncă şi să-i inviţi în maşina ta?. Însă teh­nologia a venit şi cu soluţia. Astăzi, a­proa­pe toată lumea are un telefon inteli­gent, aşa că au apărut aplicaţii pentru cei care ar dori să îm­partă drumul spre şi de la slujbă cu altci­ne­va. Sau de ce doar la slujbă? Site-ul blablacar.co.uk din Ma­rea Britanie te poa­te duce, literal­men­te, de ori­unde până oriunde. Nu trebuie decât să îţi faci un cont la care să asociezi un card, iar apoi specifici adre­sa de unde vrei să fii luat şi destinaţia. Aplicaţia se ocupă de restul, alegând o maşină, sau mai mul­te!, astfel încât să poţi să ajungi unde vrei. Odată iden­tificat şoferul, banii îţi sunt retraşi dintr-un cont, iar tu primeşti numărul lui de telefon. Ce "ia-mă nene!", cu aşteptat pe marginea şoselei, ce tre­murat în frig sau ars de soare?! Omenirea a învă­ţat să se conec­teze şi să împartă. Iar milenialii au ajuns chiar să nu îşi mai dorească maşini personale. Deloc! Statis­ticile arată că generaţia lor afectează vânzările de automobile pe întregul glob. În loc să dea banii pe un volan şi patru roţi, ei îşi cumpără direct că­lăto­riile. Din acest motiv, antreprenorii au inventat conceptul de închiriere a maşinii de pe tele­fonul mobil, serviciu care a apărut şi în Bucureşti. De ce să deţii un automobil, când o companie a răs­pândit pentru tine, prin tot oraşul, o mulţime de maşini? Intri pe harta telefonului, le găseşti pe cele dispo­nibile, parcate în apropiere, plăteşti (începând de la 36 de lei pe oră în Capitală), iar apoi, cu aju­torul tehnologiei bluetooth, deblochezi maşina şi... ai plecat. Aplicaţia este foarte deşteaptă - dacă eşti blocat în trafic, compania vede asta, prin GPS-ul încorporat, iar costul de utilizare orar scade la jumă­tate. Când timpul pentru care ai plătit expiră, firma îţi opreşte motorul automat. Dacă vrei să pleci mai departe, plăteşti. Pentru această revoluţie a trans­por­tului, trebuie să le mulţumim, în ordine, mile­nialilor şi, bineînţeles, tehnologiei. Şi tot mile­nialilor trebuie să le mulţumim pentru ultimul răc­net în materie de transport - reinventarea mersului pe jos!

200 de milioane de biciclete!

Dacă e să îi credem pe chinezi, prima bicicletă din lume a fost inven­tată de genialul Lu Ban (507-444 î.Hr.), cu 2500 de ani în urmă. Era din lemn, grea şi greu de manevrat. De aceea nici nu a supravieţuit. Două mii de ani au trecut până când un elev al lui Leon­dardo Da Vinci, Gian Gia­como Caprotti, a inventat o bicicletă mai uşoară, tot din lemn, care nu a avut însă, nici ea, un viitor. În 1790, contele Mede de Sivrac construia ce­leriferul, adică un ve­hi­cul similar cu bici­clete­le pe care le folo­sesc astăzi copiii mici - fără pedale, cu un fel de şa pe care te sprijineai când aler­gai literal­men­te pe două roţi. Celeri­ferul nu avea ghi­don, el i-a fost adăugat în anul 1818, pe 6 aprilie, când, la salonul de la Paris, ba­ronul Karl Drais von Sauer­bronn prezenta lumii prima Laufmaschine, adică o maşină de alergat, care, pe lângă invenţia lui de Si­vrac avea şi ghidon. Pedalele au apărut la veloci­pedul creat de fierarul francez Pierre Michaux, care a mărit roata din faţă. De aici înainte, bicicleta a înflorit. Britanicul H.J. Lawson i-a adăugat lanţul, iar John Dunlop i-a pus cauciucuri umflate. Dacă nu ar fi apărut auto­mo­bilul, bicicletele ar fi cucerit definitiv oraşele. Aşa însă a fost nevoie de o pauză, pentru ca pro­ble­mele generate de maşini - trafic, poluare, chel­tu­ielile cu întreţinerea, să ducă la re­naş­terea preocu­părilor pentru sănătate şi pentru ora­şe mai verzi şi mai prietenoase cu locuitorii lor.
Bicicletele au renăscut asemenea unor păsări Phoenix, iar astăzi, în Europa occidentală, sunt 200 de milioane de biciclete, mai multe decât auto­mobilele, în număr de 164 de milioane. Utilitatea lor este evidentă, dacă ne uităm pe statistici şi aflăm că, în majoritatea oraşelor bătrânului occident, un drum făcut de un cetăţean are, în medie, şase kilo­metri, ceea ce, pentru bicicletă este o distanţă de­centă, pe care o străbate, de regulă, mai repede decât un automobil care trebuie să şi stea în trafic. De asta s-au convins cel mai repede nordicii - un olandez pedalează, în medie, 2,3 km pe zi, în vreme ce un spaniol nu trece de... 100 de metri. Chiar şi între nordici sunt diferenţe - 26% dintre drumurile făcute de cetăţenii olandezi sunt făcute pe bicicletă, în vreme ce britanicii nu pedalează decât în 2% dintre cazuri. Ce e cert pentru toată lumea - mersul pe bicicletă e mult mai sănătos decât cel cu maşina. Trupul unui biciclist e cam cu 10 ani mai tânăr decât cel al unui om care preferă maşina. Şi unde mai pui că bicicletele reduc şi accidentele cam cu 39%. Singura condiţie este să şi aibă piste pentru ele.