Așa arată Tabla Buții, una dintre cele mai vechi trecători dintre Muntenia și Ardeal. Pe aici, oamenii și istoria s-au perindat neîntrerupt vreme de mii și mii de ani. Azi, locul este învelit în liniște și uitare. Dar calmul verde al acestui pas dintre munții Ciucașului și munții Buzăului ascunde taine și întâmplări greu de numărat. Asta, pentru că mult timp, Tabla Buții a fost cea mai umblată trecătoare din țară; ușor accesibilă, cu plaiurile și pantele ei blânde, cu pășuni bogate. Pe Valea Oltului, de pildă, la Turnu Roșu, în secolele trecute erau defilee sălbatice, așa că în Evul Mediu, călătorii trebuiau să își lase căruțele să fie ridicate în chingi, cu frânghii groase, legate de copacii de sus, de pe stânci. Multe scăpau de la înălțime, prăvălindu-se-n ape. Pe când aici, la Tabla Buții, se trecea lin, fără vreun obstacol, din Prahova și până în Țara Bârsei. Toate neamurile și armatele și domnii pământului au trecut pe aici. Mai întâi locul a fost călcat de daci, apoi, pe vremea romanilor, trecătoarea a fost străjuită de o puzderie de castre, căci era via strata - o cale strategică a Imperiului, între Transilvania și Dobrogea. Mai târziu, când neamuri sângeroase și păgâne au început să năvălească în Ardeal, trecătorii i s-a spus "Pasul Tătarilor", pentru că toate atacurile tătărești în Transilvania pe aici s-au făcut. La fel ca și năvălirile turcești. În drum spre marele asediu al Vienei, o coloană a armatei turcești a trecut pe aici. Cu oaste a trecut pe aici și Petru Rareș, spre cetățile lui din Ardeal. Și Mihai Viteazu, la 1599, a trecut pe aici, în drumul său victorios spre prima Unire a Țărilor Române. Spun documentele că două zile înainte de bătălia de la Șelimbăr, și-a odihnit armata la Vama Buzăului, după un marș forțat peste munte, prin Tabla Buții.
"De ce are trecătoarea un nume atât de ciudat?" - o întreb pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan, expertă în istoria acestor locuri, alături de care străbat pe îndelete valea asta strălucind în soare. "Numele de Tabla Buții îi vine de la «tablele ștanțate» aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea dintre Țara Românească și Transilvania, încă de la formarea statelor românești".
Tot dibuind vechi întâmplări și povești, farmecul dulce-sălbatic al locului mă prinsese cu totul. Apoi, în trecătoare, sus pe culme, la cumpăna a două râuri, am văzut niște ruine de cetate. Conturul lor uriaș, de piatră, se desena clar în iarbă, ca o amintire proaspătă. "Este Cetatea Buzăului sau Tabla Buții cum îi spun izvoarele românești, ori Cetatea Crucii, cum i-au zis sașii" - îmi spune doamna Corina. Exista încă din vremea dacilor și a romanilor. Mult timp, drumul și vama din Tabla Buții au trecut chiar prin mijlocul cetății. Dar veacurile s-au scurs harnice și Cetatea Crucii s-a ruinat. Și-odată cu ea, străvechea trecătoare a decăzut și ea din importanță și s-a sălbăticit, iar drumurile i s-au părăginit. Și tocmai când părea că povestea trecătorii de la Tabla Buții s-a încheiat, atât ea, cât și ruinele Cetății Crucii au fost martorele unor întâmplări cumplite din istoria noastră.
Eroi în picioarele goale
S-a întâmplat acum o sută de ani. Atunci, iarba văilor și munților din Tabla Buții s-a scăldat în râuri de sânge. Era în 1916 și România intra în marele război de reîntregire, pășind pe drumul calvarului și al izbăvirii neamului. La Tabla Buții, vreme de trei luni, din august și până în noiembrie 1916, armata română a purtat cu încrâncenare și curaj, bătălii cumplite. La fel de grele ca aceea de la Mărășești, petrecută un an mai târziu. Atunci, în 1916, în Pasul Tabla Buții, soldații români au salvat țara de la o prăbușire iminentă și totală, care se putea petrece chiar în toamna aceea însângerată. Dacă nemții ar fi spart frontul pe aici, dinspre Ardeal, ar fi ajuns nu numai pe drumul cel mai scurt spre Capitală, ci ne-ar fi tăiat complet retragerea spre Moldova. Dar românii au spus nu! Au rămas pe loc, cu o îndârjire aproape neomenească și au luptat în condiții infernale: desculți și flămânzi, așa cum îi prinsese toamna. O filă eroică dar uitată, din istoria Marii Uniri.
"Vin românii!"
Doamna Corina se oprește pe valea largă și verde și spune brusc: "Vedeți, aici a început războiul!". În seara de 14 august 1916, trupele române au coborât din Tabla Buții pe mai multe coloane și regimente. Între ele era și Regimentul 32 Mircea, cu ostașii lui în cămăși albe care au băgat spaima în nemți și un an mai târziu, la Mărășești. Seara, pe 14 august, românii au trecut granița prin Tabla Buții și au coborât până la liziera pădurii. "Iar în dimineața de 15 august, când noi am declarat războiul, nu se făcuse încă de ziuă când românii au atacat acest punct". Doamna Corina îmi arată un plai plin de flori de munte și de albine. Aici se aflau acum o sută de ani un regiment german și unul maghiar. Se adăposteau în tranșee și întărituri săpate cu de-a sila de copii și de femei românce din satele de peste munte, din Imperiu. Chefuiseră toată noaptea, și nemții, și ungurii, pentru că era sărbătoarea de Sfânta Maria. Așa că românii i-au luat prin surprindere. Patru ore a durat lupta, iar românii, cu pierderi minime, au erupt nestăviliți spre Vama Buzăului și Brașov. Sute de morți au lăsat dușmanii în întăriturile săpate sub bici, și tot regimentul german a fost făcut prizonier. Un singur soldat ungur a scăpat. Și așa, în izmene, cum l-a prins urgia, a ținut-o tot într-o fugă până în sat, în Vama Buzăului: "Vin românii!" - striga îngrozit.
A doua zi, batalioanele române au trecut Carpații și prin celelalte trecători, și în 16 august, ai noștri erau deja în Brașov. În trecătoarea de la Cheile Buzăului, s-a întâmplat ceva deosebit și emoționant. Acolo ai noștri au atacat un regiment austriac. Regimentul era format din români bănățeni. Toți s-au predat fraților lor români, cu ochii plini de lacrimi. După atâta amar de timp, erau iar împreună. Și toți locuitorii satelor ardelenești din zonă, sate în totalitate românești, i-au primit pe soldații noștri cu bucurie nemărginită, ca pe niște eliberatori și unificatori. Iar armata română a fost primită nu numai cu entuziasm frenetic și ajutoare, dar și cu informații prețioase despre mișcarea inamicului. Așa a fost cea despre "tunul cel mare", urcat de nemți până sub Tabla Buții, cu șase perechi de boi, dar care n-a apucat să lovească, pentru că a fost distrus de soldații români înștiințați de săteni.
Ura și obida românilor din satele de sub munte față de "drăguțul" de Împărat și monarhia lui cu două capete, a crescut și mai tare, chiar în acele prime zile de început de război. Ungurii nu mai știau ce să scornească. Chiar în noaptea de 15 august, cu câteva ore înainte de intrarea României în război, honvezii au arestat o mulțime de fruntași români, preoți și învățători. Se pregăteau de represalii, dacă veneau trupele române. Voiau să îi execute. Dar intrarea neașteptată a soldaților români i-a luat prin surprindere. Au fugit, i-au luat pe arestați cu ei și i-au dus la închisorile din Ungaria.
"Pe aici nu se trece!" s-a născut la Tabla Buții
"Pe urmă, s-a întâmplat nenorocirea de la Turtucaia, din Dobrogea, și a fost nevoie ca regele să cheme armata din Ardeal ca să apere sudul", a continuat doamna Corina, cu o tristețe nestinsă parcă de o sută de ani. Și a mai venit aici și puhoi de armate germane. Atunci au început nenorocirile. La Brașov, spre exemplu, aproape 500 de soldați români au pierit într-o singură zi. Dar în mod samavolnic. Cu o zi înainte, românii tocmai alungaseră trupele de honvezi. Au luptat pe străzile Brașovului, până când n-au mai avut nici măcar un singur glonț. Și atunci, s-au grupat în zona gării Bartolomeu, la ieșirea din Brașov și s-au întărit într-o tranșee. Au fost încercuiți. Românii au arborat drapelul alb, cerând să se predea cu onoare. Dar au fost mitraliați fără milă. S-a tras asupra lor din podul bisericii Sfântul Bartolomeu și dinspre liniile de tren. Soldații aceia bravi au căzut secerați, toți, până la unul, ca într-un abator. Acolo a fost tranșeea morții.
Dar nemții și noul lor general, Falkenhayn, aveau cu românii calcule cu bătaie lungă. Carpații de curbură erau acum vizați de germani, cu osebire. Pe aici era cel mai scurt drum spre București și tot pe aici, dacă Tabla Buții ceda, toată armata română putea fi prinsă într-o încercuire de foc. Așa că în octombrie 1916, germanii și-au masat trupele pe trecători și aici, la Tabla Buții, a fost atunci un dezastru. A fost una dintre cele mai crunte bătălii ale războiului. A durat din octombrie 1916, până spre sfârșitul lui noiembrie. Nemții au reușit să treacă de creastă, de Tabla Buții, și au coborât în primul sat de sub munte, în zona Prahova, la Slon. Părea că nimic nu îi va mai opri până în câmpie. În lupta aia lungă au pierit foarte mulți români. Un regiment întreg de la Ploiești s-a topit. Un soldat care a luptat mai târziu și la Mărășești povestea că a fost un măcel groaznic. "Nu a fost război, au fost foc și iad. Foc din cer și iad pe pământ. Călcam pe mâini, pe capete, pe intestine, trecătoarea era plină de urlete și de sânge până la gleznă". Și totuși, românii au ținut frontul. Strigătul de biruință "Pe aici nu se trece!" aici s-a născut, la Tabla Buții. Obidiți și flămânzi, ostașii români au izbutit să-i împingă pe nemți înapoi. Și atunci, generalul neamț a înțeles că nu e chip să treacă pe aici, spre București, și a trebuit să forțeze alte trecători. De aici, armata germană s-a retras. Asta e mândria locului!
O ascult pe doamna Corina și privesc scena luptelor cumplite de acum 100 de ani, de pe muntele eroilor. Brazi înalți și drepți îmi ies în față. Parcă vor să sprijine cerul, santinele vii ale trecutului.
Cimitirul din cer
Neștiut și aproape uitat este și acest cimitir ridicat tocmai sus, lângă cer, pe o culme verde a munților. Cimitirul eroilor. Se ajunge greu, pe versanți pieziși. Ca niște cruci vii, șiruri de brazi străjuiesc, dând onorul eroilor de sub iarbă. Ideea ciudată a acestui cimitir cățărat tocmai pe coama munților s-a născut tot în focul acelor bătălii crunte din toamna lui 1916, din Pasul Tabla Buții. Atunci, toți localnicii din satele de pe munte s-au mobilizat exemplar să ajute armata română. În școala din satul Slon, cel atât de disputat între nemți și români, a funcționat un spital de campanie pentru răniți. Aici, femeile și tinerele fete din sat ajutau doctorii la îngrijirea răniților. Între toți, familia preotului Ioan Șt. Vasilescu a fost un exemplu de dăruire. Preotul se îngrijea de sufletul și de trupul ostașilor, iar preoteasa Aneta și sora Elisa Vasilescu trudeau la spital. Preotul umbla cu căruța pe munte și aduna răniții, îi ajuta. Pe cei pentru care nu mai avea ce să facă, îi îngropa creștinește. Nu conta că erau români, nemți sau unguri.
După ce s-a terminat războiul, preotul Ioan Șt. Vasilescu știa unde erau îngropați pe munte toți soldații. Pusese cruci pe plaiurile de pe locul bătăliei de la Tabla Buții. Și locuitorii din Slon, la îndemnul tânărului preot și ajutați și de elevi, au strâns toate rămășițele pământești de pe câmpul de luptă. Căci mulți eroi fuseseră îngropați în fugă, așa că au fost așezați apoi cu toții într-un singur cimitir, nu departe de ruinele cetății, pe terenul donat de o boieroaică din familia Krețulescu. Și, lucru unic în lume, în cimitir odihnesc împreună și ostașii români, și dușmanii lor lor de moarte. Dorm alături, eliberați de patimi.
Din 1922, la cimitirul din Tabla Buții s-a organizat în fiece an și un pelerinaj. Era pe 6 august, ziua Schimbării la Față a Mântuitorului. Nu departe de cimitir, între războaie, trecea și o Mocăniță. Pufăia liniștită pe lângă cimitirul eroilor și mergea cale de 25 kilometri până dincolo de munte. Mulți veneau în pelerinaj cu Mocănița, într-o serbare câmpenească pioasă. Locuitorii din Vama Buzăului, primii eliberați de armata română în anul 1916, erau prezenți totdeauna, cu mare alai. În fruntea lor era preotul lor, Ioan Modroiu, veteran al temnițelor maghiare și delegat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
În 1939, la douăzeci de ani de la făurirea României Mari, s-a organizat un pelerinaj uriaș la Tabla Buții. Atunci au vorbit cu ardoare personalități de prim rang, care au urcat pe muntele eroilor: Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Pamfil Șeicaru, preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului și preotul Ioan Șt. Vasilescu din Slon. Dar în aer se simțea o primejdie rea. Pe cerul Europei pluteau iar norii negri ai războiului. Curând, România Mare avea să rămână doar amintirea unui vis, cândva trăit aievea.
Epilog
Și vremea a trecut și comuniștii s-au înstăpânit peste țară. Printre primele măsuri pe care le-au luat a fost să interzică pelerinajele la Cimitirul eroilor de la Tabla Buții. Cumva, amintirea soldaților țărani căzuți fără să cedeze - le încurca lor socotelile. Și doar întâmplător ori în ascuns, mai putea cineva să se rătăcească până sus, printre crucile dintre brazi. Încât, eroii de la 1916 au murit a doua oară. Uitați, sub iarbă, între copaci, fără să mai aibă vreo armă în mână, ca să se apere de rău și nepăsare. Cu timpul, cimitirul uitat în munți a început să se năruie și să fie înghițit de ierburi. Abia în preajma lui 1990, lucrurile s-au îndreptat. Astăzi, pelerinajul la Tabla Buții a fost reluat.
Drumurile mele pe muntele eroilor sunt acum încheiate. Dar doamna Corina tot mai are să îmi arate ceva. Ne oprim în fața unui obelisc nou, ce străjuiește și el valea. "Acesta este un monument ridicat pentru eroii armatei române. A fost pus chiar pe locul primelor lupte, în 2016, la o sută de ani de la intrarea noastră în război. La dezvelirea lui, un istoric s-a uitat la ceas și a spus: «Este ora trei. Peste șase ore, acum o sută de ani, armata română a intrat în război!»".
Pe monument nu era scris nimic. Doar o săgeată firavă, îndreptată spre cer, arăta către eroii români. Care s-au bătut ca leii, pentru ca noi să avem azi o țară pe care să o iubim mai presus de orice, așa cum au făcut și ei.