Muntele eroilor - Tabla Buții

Valentin Iacob
Pare doar o vale domoală și largă, așa cum sunt multe pe la noi: ruptă din Rai și pi­cată pe pământ.

Așa arată Tabla Buții, una dintre cele mai vechi trecători dintre Muntenia și Ardeal. Pe aici, oamenii și isto­ria s-au perindat neîntrerupt vre­me de mii și mii de ani. Azi, locul este învelit în liniște și uitare. Dar cal­mul verde al aces­tui pas dintre mun­ții Ciucașului și munții Buzău­lui ascunde taine și întâmplări greu de numărat. Asta, pentru că mult timp, Tabla Buții a fost cea mai um­blată trecătoare din țară; ușor accesi­bilă, cu plaiurile și pantele ei blânde, cu pășuni bogate. Pe Valea Oltului, de pildă, la Turnu Roșu, în secolele trecute erau defilee sălbatice, așa că în Evul Mediu, călătorii trebuiau să își lase căruțele să fie ridicate în chingi, cu frânghii groase, legate de copacii de sus, de pe stânci. Multe scăpau de la înăl­țime, prăvălindu-se-n ape. Pe când aici, la Tabla Buții, se trecea lin, fără vreun obsta­col, din Prahova și până în Țara Bârsei. Toate nea­murile și armatele și domnii pământului au tre­cut pe aici. Mai întâi locul a fost călcat de daci, apoi, pe vremea romanilor, trecătoarea a fost stră­juită de o puzderie de castre, căci era via strata - o cale stra­tegică a Imperiului, între Transilvania și Dobrogea. Mai târ­ziu, când neamuri sângeroase și păgâne au început să năvălească în Ardeal, trecăto­rii i s-a spus "Pasul Tătarilor", pentru că toate ata­curile tătărești în Tran­silvania pe aici s-au făcut. La fel ca și năvă­lirile turcești. În drum spre marele asediu al Vienei, o coloană a armatei turcești a tre­cut pe aici. Cu oaste a trecut pe aici și Petru Rareș, spre cetățile lui din Ardeal. Și Mihai Viteazu, la 1599, a trecut pe aici, în drumul său victorios spre prima Unire a Țărilor Române. Spun documentele că două zile înainte de bătălia de la Șelimbăr, și-a odihnit armata la Vama Buzăului, după un marș forțat peste munte, prin Tabla Buții.
"De ce are trecătoarea un nume atât de ciudat?" - o întreb pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan, expertă în istoria acestor locuri, alături de care străbat pe îndelete valea asta strălucind în soare. "Numele de Tabla Buții îi vine de la «tablele ștanțate» aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea dintre Țara Românească și Transil­va­nia, încă de la formarea statelor românești".
Tot dibuind vechi întâmplări și povești, farmecul dulce-sălbatic al locului mă prinsese cu totul. Apoi, în trecătoare, sus pe culme, la cumpăna a două râuri, am văzut niște ruine de cetate. Conturul lor uriaș, de piatră, se desena clar în iarbă, ca o amintire proaspătă. "Este Cetatea Buzăului sau Tabla Buții cum îi spun izvoarele românești, ori Cetatea Crucii, cum i-au zis sașii" - îmi spune doamna Corina. Exis­ta încă din vremea dacilor și a romanilor. Mult timp, drumul și vama din Tabla Buții au trecut chiar prin mijlocul cetății. Dar veacurile s-au scurs har­nice și Cetatea Crucii s-a ruinat. Și-odată cu ea, stră­vechea tre­cătoare a decăzut și ea din im­portanță și s-a săl­băticit, iar drumurile i s-au părăginit. Și tocmai când părea că povestea trecătorii de la Tabla Buții s-a încheiat, atât ea, cât și ruinele Cetății Crucii au fost martorele unor în­tâm­­plări cumplite din istoria noas­tră.

Eroi în picioarele goale

S-a întâmplat acum o sută de ani. Atunci, iarba văilor și munților din Tabla Buții s-a scăldat în râuri de sânge. Era în 1916 și România intra în marele răz­boi de reîntregire, pă­șind pe drumul cal­­varului și al izbă­virii neamului. La Tabla Buții, vreme de trei luni, din au­gust și până în no­iem­brie 1916, ar­ma­ta română a purtat cu în­crâncenare și curaj, bătălii cumplite. La fel de grele ca aceea de la Mărășești, petrecută un an mai târziu. Atunci, în 1916, în Pasul Tabla Buții, soldații ro­mâni au salvat țara de la o prăbușire iminentă și totală, care se putea petrece chiar în toamna aceea însângerată. Dacă nemții ar fi spart frontul pe aici, dinspre Ardeal, ar fi ajuns nu numai pe drumul cel mai scurt spre Capitală, ci ne-ar fi tăiat complet retragerea spre Moldo­va. Dar românii au spus nu! Au rămas pe loc, cu o îndârjire aproape neo­me­nească și au luptat în condiții infernale: des­culți și flămânzi, așa cum îi prinsese toamna. O filă eroică dar uitată, din istoria Marii Uniri.

"Vin românii!"

Doamna Corina se oprește pe valea largă și verde și spune brusc: "Vedeți, aici a început războiul!". În seara de 14 august 1916, trupele române au coborât din Tabla Buții pe mai mul­te coloane și regimente. Între ele era și Regi­men­tul 32 Mircea, cu os­tașii lui în cămăși al­be care au băgat spaima în nemți și un an mai târziu, la Mărășești. Seara, pe 14 august, românii au trecut granița prin Tabla Buții și au coborât până la liziera pădurii. "Iar în dimineața de 15 august, când noi am de­clarat războiul, nu se făcuse încă de ziuă când ro­mâ­nii au atacat acest punct". Doamna Corina îmi arată un plai plin de flori de munte și de albine. Aici se aflau acum o sută de ani un regiment german și unul maghiar. Se adă­posteau în tranșee și întărituri săpate cu de-a sila de copii și de femei ro­mânce din satele de pes­te mun­te, din Imperiu. Che­fuiseră toată noaptea, și nemții, și ungurii, pentru că era sărbătoarea de Sfânta Maria. Așa că românii i-au luat prin surprindere. Patru ore a durat lupta, iar românii, cu pierderi minime, au erupt nestă­viliți spre Vama Buzăului și Bra­șov. Sute de morți au lăsat duș­manii în întăriturile săpate sub bici, și tot regimentul german a fost făcut prizonier. Un singur soldat ungur a scăpat. Și așa, în izmene, cum l-a prins urgia, a ținut-o tot într-o fugă până în sat, în Vama Buzăului: "Vin ro­mânii!" - striga îngrozit.
A doua zi, batalioanele române au trecut Car­pații și prin celelalte trecători, și în 16 august, ai noștri erau deja în Brașov. În trecătoarea de la Chei­le Buzăului, s-a întâmplat ceva deosebit și emo­țio­nant. Acolo ai noștri au atacat un regiment austriac. Regimentul era format din români bănă­țeni. Toți s-au predat fraților lor români, cu ochii plini de la­crimi. După atâta amar de timp, erau iar împreună. Și toți lo­cuitorii sate­lor arde­le­nești din zo­nă, sate în totali­tate româ­nești, i-au primit pe soldații noș­tri cu bu­curie ne­mărginită, ca pe niște eliberatori și unifica­tori. Iar arma­ta ro­mână a fost pri­mită nu numai cu en­tu­ziasm frenetic și aju­toare, dar și cu infor­mații prețioase des­pre mișcarea ina­mi­cului. Așa a fost cea despre "tunul cel mare", urcat de nemți până sub Tabla Buții, cu șase perechi de boi, dar care n-a apu­cat să lovească, pen­tru că a fost distrus de soldații români în­științați de săteni.
Ura și obida ro­mânilor din satele de sub munte față de "drăguțul" de Împă­rat și monarhia lui cu două capete, a cres­cut și mai tare, chiar în acele prime zile de început de război. Ungurii nu mai știau ce să scornească. Chiar în noaptea de 15 august, cu câteva ore înainte de intrarea României în război, honvezii au arestat o mulțime de fruntași români, preoți și învățători. Se pregăteau de represalii, dacă veneau trupele române. Voiau să îi execute. Dar intrarea neaștep­tată a soldaților români i-a luat prin surprindere. Au fugit, i-au luat pe arestați cu ei și i-au dus la în­chisorile din Ungaria.

"Pe aici nu se trece!" s-a născut la Tabla Buții

"Pe urmă, s-a întâmplat nenorocirea de la Tur­tucaia, din Dobrogea, și a fost nevoie ca regele să cheme armata din Ardeal ca să apere sudul", a con­tinuat doamna Corina, cu o tristețe nestinsă parcă de o sută de ani. Și a mai venit aici și puhoi de armate germane. Atunci au început nenorocirile. La Brașov, spre exemplu, aproape 500 de soldați ro­mâni au pierit într-o singură zi. Dar în mod sama­volnic. Cu o zi înainte, românii tocmai alungaseră trupele de honvezi. Au luptat pe străzile Brașovului, până când n-au mai avut nici măcar un singur glonț. Și atunci, s-au grupat în zona gării Bartolomeu, la ieșirea din Brașov și s-au întărit într-o tranșee. Au fost încercuiți. Românii au arborat drapelul alb, ce­rând să se predea cu onoare. Dar au fost mitraliați fără milă. S-a tras asupra lor din podul bisericii Sfân­tul Bartolomeu și dinspre liniile de tren. Sol­dații aceia bravi au căzut secerați, toți, până la unul, ca într-un abator. Acolo a fost tranșeea morții.
Dar nemții și noul lor general, Falkenhayn, aveau cu românii calcule cu bătaie lungă. Carpații de curbură erau acum vizați de germani, cu osebire. Pe aici era cel mai scurt drum spre București și tot pe aici, dacă Tabla Buții ceda, toată armata română putea fi prinsă într-o încercuire de foc. Așa că în octombrie 1916, germanii și-au masat trupele pe trecători și aici, la Tabla Buții, a fost atunci un de­zastru. A fost una dintre cele mai crunte bătălii ale războiului. A durat din octombrie 1916, până spre sfârșitul lui noiembrie. Nemții au reușit să treacă de creastă, de Tabla Buții, și au coborât în primul sat de sub munte, în zona Prahova, la Slon. Părea că nimic nu îi va mai opri până în câmpie. În lup­ta aia lungă au pierit foarte mulți români. Un regiment în­treg de la Ploiești s-a topit. Un soldat care a luptat mai târziu și la Mărășești povestea că a fost un măcel groaznic. "Nu a fost război, au fost foc și iad. Foc din cer și iad pe pământ. Căl­cam pe mâini, pe capete, pe intestine, trecătoarea era plină de urlete și de sânge până la gleznă". Și totuși, românii au ținut frontul. Strigătul de bi­ruință "Pe aici nu se trece!" aici s-a născut, la Tabla Buții. Obidiți și flămânzi, ostașii ro­mâni au izbutit să-i împingă pe nemți înapoi. Și atunci, gene­ralul neamț a înțeles că nu e chip să treacă pe aici, spre București, și a trebuit să forțeze alte trecători. De aici, armata germană s-a retras. Asta e mândria lo­cului!
O ascult pe doamna Co­rina și privesc scena luptelor cumplite de acum 100 de ani, de pe muntele eroi­lor. Brazi înalți și drepți îmi ies în față. Par­că vor să sprijine cerul, santi­nele vii ale trecutului.

Cimitirul din cer

Neștiut și aproape ui­tat este și acest cimitir ridicat tocmai sus, lângă cer, pe o culme verde a munților. Cimitirul eroi­lor. Se ajunge greu, pe versanți pieziși. Ca niște cruci vii, șiruri de brazi străjuiesc, dând onorul eroilor de sub iarbă. Ideea ciudată a acestui cimitir cățărat tocmai pe coama munților s-a năs­cut tot în focul acelor bă­tălii crunte din toamna lui 1916, din Pasul Tabla Bu­ții. Atunci, toți localnicii din satele de pe munte s-au mobilizat exemplar să ajute armata română. În școala din sa­tul Slon, cel atât de dis­pu­tat între nemți și români, a func­ționat un spital de cam­­panie pentru răniți. Aici, femeile și tinerele fete din sat ajutau doctorii la îngrijirea răniților. Între toți, familia preotului Ioan Șt. Vasilescu a fost un exemplu de dăruire. Preo­tul se îngrijea de sufletul și de trupul ostașilor, iar preoteasa Aneta și sora Elisa Vasilescu trudeau la spital. Preotul umbla cu că­ruța pe munte și aduna răniții, îi ajuta. Pe cei pentru care nu mai avea ce să facă, îi îngropa creș­tinește. Nu conta că erau ro­mâni, nemți sau unguri.
După ce s-a terminat răz­bo­iul, preotul Ioan Șt. Vasilescu știa unde erau îngropați pe munte toți soldații. Pusese cruci pe plaiurile de pe locul bătăliei de la Tabla Buții. Și locuitorii din Slon, la îndemnul tânărului preot și ajutați și de elevi, au strâns toate rămășițele pămân­tești de pe câmpul de luptă. Căci mulți eroi fuseseră îngro­pați în fugă, așa că au fost așe­zați apoi cu toții într-un singur cimitir, nu departe de ruinele cetății, pe terenul donat de o boieroaică din familia Krețulescu. Și, lucru unic în lume, în cimitir odihnesc împreună și ostașii români, și dușmanii lor lor de moarte. Dorm alături, eliberați de patimi.
Din 1922, la cimitirul din Tabla Buții s-a organizat în fiece an și un pelerinaj. Era pe 6 august, ziua Schimbării la Față a Mântuitorului. Nu departe de cimitir, între răz­boaie, trecea și o Mocăniță. Pufăia liniștită pe lângă cimi­tirul eroilor și mergea cale de 25 kilometri până dincolo de munte. Mulți veneau în pele­rinaj cu Mo­că­nița, într-o ser­bare câmpe­neas­că pioasă. Lo­cuitorii din Vama Buzău­lui, primii eli­berați de armata română în anul 1916, erau prezenți totdeauna, cu mare alai. În fruntea lor era preotul lor, Ioan Modroiu, veteran al temnițelor maghiare și delegat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
În 1939, la douăzeci de ani de la făurirea Româ­niei Mari, s-a organizat un pelerinaj uriaș la Tabla Buții. Atunci au vorbit cu ardoare personalități de prim rang, care au urcat pe muntele eroilor: Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Pamfil Șeicaru, preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului și preotul Ioan Șt. Vasilescu din Slon. Dar în aer se simțea o pri­mejdie rea. Pe cerul Europei pluteau iar norii negri ai războiului. Curând, România Mare avea să ră­mână doar amin­tirea unui vis, cândva trăit aievea.

Epilog

Și vremea a trecut și comuniștii s-au înstăpânit peste țară. Printre primele măsuri pe care le-au luat a fost să interzică pelerinajele la Cimitirul eroilor de la Tabla Buții. Cumva, amintirea soldaților țărani căzuți fără să cedeze - le încurca lor socotelile. Și doar întâmplător ori în ascuns, mai putea cineva să se rătăcească până sus, printre crucile dintre brazi. Încât, eroii de la 1916 au murit a doua oară. Uitați, sub iarbă, între copaci, fără să mai aibă vreo armă în mână, ca să se apere de rău și nepăsare. Cu tim­pul, cimitirul uitat în munți a început să se năruie și să fie înghițit de ierburi. Abia în preajma lui 1990, lucrurile s-au îndreptat. Astăzi, pelerinajul la Tabla Buții a fost reluat.
Drumurile mele pe muntele eroilor sunt acum încheiate. Dar doamna Corina tot mai are să îmi arate ceva. Ne oprim în fața unui obelisc nou, ce străjuiește și el valea. "Acesta este un monument ridicat pentru eroii armatei române. A fost pus chiar pe locul primelor lupte, în 2016, la o sută de ani de la intrarea noastră în război. La dezvelirea lui, un istoric s-a uitat la ceas și a spus: «Este ora trei. Peste șase ore, acum o sută de ani, armata română a intrat în război!»".
Pe monument nu era scris nimic. Doar o săgeată firavă, îndreptată spre cer, arăta către eroii români. Care s-au bătut ca leii, pentru ca noi să avem azi o țară pe care să o iubim mai presus de orice, așa cum au făcut și ei.