Rezultatul era previzibil, "Scrisoarea" prin care protestatarii cereau retragerea lui Liviu Dragnea de la conducerea PSD-ului şi a Camerei Deputaţilor ataca mai multe decizii ale "şefului", de la conducerea discreţionară, care a transformat PSD-ul într-o simplă anexă a bunului plac al acestuia, până la parazitarea administraţiei naţionale cu tot felul de incompetenţi, prădători fără scrupule ai avuţiei comune, în urma "teleormanizării" guvernului. Scrisoarea critica şi faptul că după aproape doi ani de guvernare, preşedintele PSD-ului nu a obţinut încă "legea amnistiei şi graţierii", care i-ar fi albit pe toţi marii inculpaţi şi prezumtivi inculpaţi pentru corupţie ai partidului, şi nu a reuşit finalizarea procesului de subordonare politică a Justiţiei. Scrisoarea nu pomenea nimic de neîndeplinirea programului de guvernare din care, cu excepţia iluzoriilor măriri de salarii şi pensii (repede risipite de creşterea inflaţiei şi scumpirile la achiziţiile de energie), niciun alt obiectiv nu a fost atins. În ea, nu se făcea nicio trimitere la represiunea sângeroasă şi inutilă a mitingului din 10 august a.c., prin care guvernarea Dragnea-Dăncilă voia să arate societăţii civile că, pe lângă "zăhărelul" promisiunilor fantasmagorice, are şi "biciul" instituţiilor de forţă. Cu excepţia unor trimiteri la izolarea PSD-ului în familia lui politică din Europa şi, în consecinţă, a României în UE, dar şi în comunitatea democratică internaţională, ea nu se raporta defel la drama comunităţii românilor obligaţi de politica partinic-mafiotă a PSD-ului să-şi caute împlinirea existenţei în alte zări.
Celebra scrisoare de contestare a stilului dictatorial de conducere al lui Dragnea - care a dus la prăbuşirea impactului electoral al partidului, de la 47% la 25-30% - a fost, mai degrabă, expresia frustrării unor lideri, generată de marginalizarea la care arbitrariul şi chiar gelozia politică a "şefului" i-a supus. Dragnea s-a manifestat, în "buna tradiţie" comunistă, ca un "tătuc" care ştie şi vrea totul, care "are întotdeauna dreptate", care poate totul, ceilalţi fiind simple unelte ale voinţei lui. Aşa s-au trezit Paul Stănescu, Adrian Ţuţuianu, Mihai Tudose şi alţi "mari baroni" ai partidului reduşi la tăcere la cel mai mic semn de "independenţă în alegeri", aşa au fost dărâmaţi doi prim-miniştri PSD şi s-a ajuns la "teleormanizarea" guvernului. Ca demn urmaş al lui Ceauşescu, Dragnea le permite subordonaţilor săi să fie mici dictatori pe domeniile lor, dar îi pedepseşte la cea mai mică iniţiativă personală pentru că, astfel, ei i-ar pune la îndoială omniscienţa şi omnicompetenţa. În cazul Gabrielei Firea, "tăticul" a fost gelos pe popularitatea acesteia, mai ales că - fără să o spună direct - primarul general al Capitalei viza candidatura la preşedinţia ţării, în contextul blocării candidaturii lui Dragnea însuşi, ca urmare a situaţiei lui juridice. Dragnea nu a renunţat nicio clipă la ideea de a deveni şeful nominal al statului român, toate eforturile lui ţintind propria albire prin ştergerea inclusiv retroactivă a dosarelor sale penale. Mişcarea numirii unui candidat comun (C. Popescu-Tăriceanu) a fost o simplă stratagemă tactică, menită să stopeze tentativele de a găsi un alt candidat din interiorul "celui mai mare partid al ţării". Dacă lui Dragnea îi va reuşi distrugerea independenţei Justiţiei, Popescu-Tăriceanu, şeful ALDE, va fi abandonat fără niciun regret, aşa cum s-a procedat cu alt "tovarăş de drum", Crin Antonescu, liderul PNL, la trecutele "prezidenţiale". Orice grupare partinică se alătură PSD-ului va avea, de altfel, aceeaşi soartă, liderii "marelui partid" considerând-o, după formula leninistă, o grupare de "idioţi utili".
Gabriela Firea nu este iubită nici măcar de baronii ce l-au contestat pe Dragnea. Ea a devenit, înaintea CEx-ului din 21 septembrie 2018, stindardul, dar nu liderul lor. Or, ca să-l suspende pe "tătic", aceştia aveau nevoie de un lider ferm, la fel de viclean şi neiertător ca Dragnea. De la preluarea şefiei PSD, Dragnea a ştiut să impună în filialele partidului lideri provizorii, dependenţi prin aceasta de promisiunile lui. Acţiunea lui s-a verificat la CEx, unde toţi cei cu statut provizoriu s-au aliniat în spatele lui. Dragnea le-a făcut şi alte nenumărate promisiuni (golind astfel cu totul "sacul" fondurilor guvernamentale), în timp ce "puciştii" nu aveau ce să le ofere. Speranţa lor că Dăncilă, alter-ego-ul lui Dragnea la şefia guvernului, îi va susţine a fost, de la început, deşartă, pentru că "proasta stăpânului" a realizat chiar şi ea că, fără acesta, nu ar fi nimic. Victoria lui Dragnea la CEx era, aşadar, absolut previzibilă. "Dizidenţii" au obţinut o provizorie iertare, aşa cum făcea Stalin cu contestatarii lui, dar - după modelul instituit de acesta - vor fi îndepărtaţi pe rând şi excluşi pe tăcute. Singura lor şansă ar fi răsturnarea "dictatorului" din funcţia de şef al Camerei Deputaţilor şi "cenzurarea" guvernului Dăncilă. Dar "puciştii" nu sunt uniţi, iar parlamentarii PSD, chiar şi cei care i-au susţinut, sunt cunoscuţi pentru oportunismul şi slugărnicia lor. Dragnea a jucat de două ori viclean, programând CEx-ul înaintea referendumului "pentru familie" (care, în fapt, nu prea are legătură cu familia, definită de mult în Codul Civil). Cu întrebarea meşteşugită despre acordul asupra capacităţii de decizie a Parlamentului în problemă, liderul PSD urmăreşte, în realitate, să obţină o confirmare populară a propriei puteri discreţionare, pe baza căreia să îşi pună definitiv adversarii cu botul pe labe. Important ar fi, de aceea, ca societatea civilă să înţeleagă şi să militeze pentru boicotarea referendumului (întins special pe două zile), o ultimă modalitate de stopare a unui adevărat dictator în devenire. Confirmat prin referendum, Dragnea va merge până la capăt în supunerea libertăţilor României.
După aproape doi ani în care n-a făcut nimic pentru infrastructura comunicaţională, de sănătate sau a învăţământului, Dragnea este foarte aproape de refacerea partidului-stat. Ultimele instituţii independente sunt pe cale de a fi ocupate. Guvernul şi parlamentul dragnist vor decapita Parchetul General (care a avut "obrăznicia" să-i inculpe pe şefii Jandarmeriei, vinovaţi de represiunea din 10 august), SRI-ul, SPP-ul şi, în final, Preşedinţia ţării. Pentru centenara Românie se anunţă o nouă "epocă de aur". Unii, din păcate, au uitat cum s-a sfârşit aceasta.