Săptămâna cimbrului sălbatic

- Poveşti de dragoste -

Arad, la 12 martie 1956
Dragă Ilie,
Azi e duminică, după soare se vede că vine primăvara şi eu sunt fericită. Am primit scumpul tău răspuns, pe care l-am aşteptat cu mare ne­răb­dare. M-am şi gândit să-ţi scriu chiar imediat, ca să nu slăbesc firul dintre noi, ba din contră, să-ţi do­vedesc şi prin asta cât de mult mă gândesc la tine.
Mai departe vei şti despre mine că fac bine cu şcoala, îmi place ce fac, dar aş vrea să se termine mai repede. Dragă Ilie, tu ce mai faci? Cum îţi treci timpul? Ai vreo ştire dacă te lasă acasă? Scrie-mi dacă mergi şi spune-mi ce mai e pe-acolo. De la ai mei nu am primit nimic, deşi le-am scris două scrisori. Nu ştiu ce mai fac. Văd că ei nu se gândesc la mine, să-mi scrie şi să-mi aline dorul de casă.
Dragă Ilie, poate că în luna lui April nouă ne vor da drumul acasă, pentru două, trei zile. Tare m-aş bucura dacă ţi-ar da şi ţie permisie atunci. Să ştii, dragă Ilie, că mi-e tare dor de tine şi de serile în care ne plimbam pe drumul care duce spre Gu­tin. Mai ţii minte cum mirosea de tare cimbrişorul, în seara în care ne-am luat rămas bun? Aici, unde sunt acuma, nu miroase a nimic, nici a munte şi nici a păduri. Numai câmpie şi iară câmpie, cu pă­mânt negru, negru, bun de semănat. Nu mi-ar plăcea să stau aici. Abia aştept să se termine şcoala asta şi să mă duc acasă. În ultima ta scrisoare mă întrebi cum mă distrez. De unde distracţie? Apoi numai gândeşte-te că mă scol la şase dimineaţa, la şase şi jumătate e masa, apoi la şapte intrăm la clasă, la studiu, până la ora unu. Apoi iară masa, până la două, după care avem liber până la patru, când intrăm iară la studiu, până la opt seara. Cina, spălat şi stingerea. Asta-i distracţia mea, zi de zi. Duminica ne duce la film, cu toată şcoala. Ultima dată am văzut Vagabondul, un film indian. Înainte de asta, au dat un jurnal despre armata sovietică, şi când am văzut soldaţii, m-am gândit la tine. Parcă au trecut ani de zile de când ne-am despărţit, nu doar trei luni. Aşa îmi pare când mă gândesc la tine.
Dragul meu Ilie, te rog nu-mi provoca o grea aşteptare. Scrie-mi, ca să-mi treacă mai uşor do­rul. Eu închei aceste rânduri de scrisoare şi te sărut cu drag.
Marika

Braşov, 29 martie 1956,
Dragă Mariko,
Este adevărat că iar am întârziat cu răspunsul la scrisoarea pe care mi-ai trimis-o acum două săptă­mâni. Dar aceasta s-a întâmplat nu pentru că aş fi uitat trecutul, adică acele puţine clipe în care am fost împreună, ci din cauză că acum, în ultimul an, armata mi se pare tot mai grea şi mai nesuferită. Au trecut deja doi ani şi jumătate, mai am şase luni şi apoi voi fi acasă, ceea ce îmi doresc foarte mult. Din cauza asta am o stare de indiferenţă faţă de ori­ce, mă interesează doar să treacă vremea mai re­pede. Nu vreau să ştiu prea multe de acasă, ca să nu îmi crească nerăbdarea. Dacă mă gândesc nu­mai acolo, nu reuşesc să mă concentrez ca lumea la ceea ce am de făcut aici. Şi nu e uşor, că la avioane nu ai voie să greşeşti. Aici greşeşti nu­mai o dată, aşa ne tot spune comandantul. O sin­gură dată, şi atunci mori. Aşa că, draga mea Ma­rika, să nu te superi că-ţi scriu aşa neregulat, aces­ta este motivul care mă opreşte de a fi punctual. Un gând salvator cu care trăiesc este însă acela că mai am doar puţin şi voi putea fi lângă aceea pe care o iubesc.
Săptămâna viitoare vom pleca undeva lângă Buzău, unde este un aeroport şi vom sta acolo vreo trei săptămâni. Te rog să nu-mi mai scrii pe această adresă, cât voi fi plecat din unitate. O să-ţi trimit eu noua adresă.
Marika dragă, am pus în acest plic şi o foto­grafie pe care am făcut-o în ziua în care am fost gradaţi, după trageri. Dacă te superi pentru asta, trimite-mi-o înapoi. Dacă nu, am să înţeleg că ai pentru mine aceleaşi sentimente pe care le ştiu, şi atunci, nu pot decât să îmi doresc şi mai mult să se termine armata asta, tu să termini şcoala şi să ne putem întâlni ca să ne împlinim visul pe care îl hrănim atâta prin aceste scrisori. Îţi doresc să treci cu bine examenele. La bună ve­dere,
Ilie

Arad, 6 aprilie, 1956
Ilie dragă,
Am primit scrisoarea de la tine, de care foarte mult m-am bucurat. Bucu­ria mi-a fost şi mai mare când am văzut fo­tografia, pentru care îţi mulţumesc tare. Parcă trece mai uşor dorul când mă uit la ea şi te aduc cu gândul mai aproape de mine.
Acuma vreau să-ţi povestesc ceva, ca o dovadă că sunt sinceră în iubirea faţă de tine. Aseară a venit aici, la cămin, Mircea. M-a chemat la poartă şi după ce m-a salutat, mi-a spus că îmi trimite ma­ma "complimente" prin el. I-am mulţumit şi i-am spus că nu trebuia să se obosească să mă caute, pentru că mama tocmai ce mi-a scris, aşadar, n-a trebuit să-mi aducă el ştiri de acasă. Ce com­pli­­mente să aducă? Tu ştii, dragă Ilie, cât de mult a um­blat mama lui pe lângă mătuşa, ca s-o convingă pe mama să mă mărite cu el. Dar eu le-am spus la amândouă că nici în ruptul capului nu mă las mă­ri­tată cu el, că-i fudul, dâcos, şi se ţine măreţ că-i din familie bocotană. Nu-mi tre­buie mie pămân­turile lor. Dacă bunul Dumnezeu mă ajută să termin şcoala cu bine, voi fi laborantă şi voi putea lucra la laboratorul de la flotaţie. O să am pâinea mea şi n-o să mai depind de pensia mamii. Iar tu o să te poţi angaja ca elec­trician şi vei putea să faci şi şcoa­-la de maiştri, aşa cum îţi doreşti. Numai să scăpăm odată, eu de şcoală şi tu de armată, şi să ne întoarcem acasă.
Ilie dragă, nu mai avem mult şi vom putea să ne spunem faţă în faţă cât de mult ne îndrăgim. Cu drag,
Marika

Braşov, 7 mai 1956
Draga mea nevastă,
Îţi scriu aşa, deşi niciun preot n-a sfinţit încă legătura dintre noi. Să nu te superi că sunt atât de di­rect, dar în absenţa oricărui preot, eu te declar nevasta mea şi în faţa lui Dumnezeu mă declar bărbatul tău. Pe noi nu ne mai poate des­părţi nimeni, niciun Mircea, nici pământurile, nici toate bogăţiile lumii. Şi asta pentru că atunci când mă gândesc la tine, simt că parcă te-aş cu­noaşte de o mie de ani. Legătura dintre noi, draga mea Mariko, este mai veche decât lumea asta în care trăim, de aceea trebuie s-o păstrăm curată şi să n-o batjocorim, cât vom trăi. Am încredere în tine, te ştiu fată serioasă şi nu mi-e frică de nimic şi de nimeni. Eu cred că noi amândoi putem trăi frumos şi să ne împlinim visele, ajutându-ne unul pe altul să creştem în minte şi în înţelepciune. Tu ştii că eu nu am averi, am rămas oarecum cap de fa­milie, fiind cel mai mare din şase prunci, după moartea tatii. Dar vin în faţa ta, dragă Mariko, cu toată puterea braţelor mele şi cu toată dragostea care va acoperi tot ceea ce nu vom avea de la în­ceput.
Scumpa mea, eu zic să anunţăm deja pe cei de acasă de ceea ce am hotărât şi să ne rugăm ca Dum­nezeu să ne ţină partea. Te sărut, dragă Ma­ri­ko, şi te îmbărbătez ca să-ţi treacă mai uşor timpul până când ne vom revedea.
Ilie

Ştafirongul

Am găsit aceste scrisori ascunse sub hârtia pusă pe fundul unui sertar, în care părinţii mei îşi ţineau actele şi hârtiile mai importante. Le-am văzut şi citit prima oară după ce ei plecaseră din lu­mea aceasta. Am descoperit în ele începutul dragostei care i-a unit cât au trăit. Şi asta m-a emoţionat tare mult. Mătuşile, surorile mamei, m-au ajutat să aflu ceea ce nu ştiam. După ce mama a terminat şcoala de laborante, la Arad, s-a întors acasă. Bunica, ră­masă văduvă la treizeci şi ceva de ani, cu opt copii, a vrut s-o mărite cu Mircea, un pretendent bogat. Pentru că mama nu l-a vrut de bărbat, bunica i-a tras câteva scatoalce, ca s-o îmblân­zească, vezi Doam­ne. Mama a fugit de-acasă şi s-a ascuns în pădurea din spatele casei, acolo unde îi duceau de mâncare surorile ei, pe ascuns. A dormit acolo în­tr-o colibă, aproape o săptămână, pe pat de muşchi şi cimbru sălbatic. După atâtea zile, a înţeles şi bunica ce era de înţeles, că n-o va putea nicicum despărţi de tata. A adus-o acasă şi-a început să-i pregătească "ştafirongul" (zestrea). A avut timp toată vara, pentru că tata s-a eliberat din armată toc­mai către toamnă. Atunci au făcut şi nunta. Du­pă aproape doi ani, m-am născut eu,