Arad, la 12 martie 1956
Dragă Ilie,
Azi e duminică, după soare se vede că vine primăvara și eu sunt fericită. Am primit scumpul tău răspuns, pe care l-am așteptat cu mare nerăbdare. M-am și gândit să-ți scriu chiar imediat, ca să nu slăbesc firul dintre noi, ba din contră, să-ți dovedesc și prin asta cât de mult mă gândesc la tine.
Mai departe vei ști despre mine că fac bine cu școala, îmi place ce fac, dar aș vrea să se termine mai repede. Dragă Ilie, tu ce mai faci? Cum îți treci timpul? Ai vreo știre dacă te lasă acasă? Scrie-mi dacă mergi și spune-mi ce mai e pe-acolo. De la ai mei nu am primit nimic, deși le-am scris două scrisori. Nu știu ce mai fac. Văd că ei nu se gândesc la mine, să-mi scrie și să-mi aline dorul de casă.
Dragă Ilie, poate că în luna lui April nouă ne vor da drumul acasă, pentru două, trei zile. Tare m-aș bucura dacă ți-ar da și ție permisie atunci. Să știi, dragă Ilie, că mi-e tare dor de tine și de serile în care ne plimbam pe drumul care duce spre Gutin. Mai ții minte cum mirosea de tare cimbrișorul, în seara în care ne-am luat rămas bun? Aici, unde sunt acuma, nu miroase a nimic, nici a munte și nici a păduri. Numai câmpie și iară câmpie, cu pământ negru, negru, bun de semănat. Nu mi-ar plăcea să stau aici. Abia aștept să se termine școala asta și să mă duc acasă. În ultima ta scrisoare mă întrebi cum mă distrez. De unde distracție? Apoi numai gândește-te că mă scol la șase dimineața, la șase și jumătate e masa, apoi la șapte intrăm la clasă, la studiu, până la ora unu. Apoi iară masa, până la două, după care avem liber până la patru, când intrăm iară la studiu, până la opt seara. Cina, spălat și stingerea. Asta-i distracția mea, zi de zi. Duminica ne duce la film, cu toată școala. Ultima dată am văzut Vagabondul, un film indian. Înainte de asta, au dat un jurnal despre armata sovietică, și când am văzut soldații, m-am gândit la tine. Parcă au trecut ani de zile de când ne-am despărțit, nu doar trei luni. Așa îmi pare când mă gândesc la tine.
Dragul meu Ilie, te rog nu-mi provoca o grea așteptare. Scrie-mi, ca să-mi treacă mai ușor dorul. Eu închei aceste rânduri de scrisoare și te sărut cu drag.
Marika
Brașov, 29 martie 1956,
Dragă Mariko,
Este adevărat că iar am întârziat cu răspunsul la scrisoarea pe care mi-ai trimis-o acum două săptămâni. Dar aceasta s-a întâmplat nu pentru că aș fi uitat trecutul, adică acele puține clipe în care am fost împreună, ci din cauză că acum, în ultimul an, armata mi se pare tot mai grea și mai nesuferită. Au trecut deja doi ani și jumătate, mai am șase luni și apoi voi fi acasă, ceea ce îmi doresc foarte mult. Din cauza asta am o stare de indiferență față de orice, mă interesează doar să treacă vremea mai repede. Nu vreau să știu prea multe de acasă, ca să nu îmi crească nerăbdarea. Dacă mă gândesc numai acolo, nu reușesc să mă concentrez ca lumea la ceea ce am de făcut aici. Și nu e ușor, că la avioane nu ai voie să greșești. Aici greșești numai o dată, așa ne tot spune comandantul. O singură dată, și atunci mori. Așa că, draga mea Marika, să nu te superi că-ți scriu așa neregulat, acesta este motivul care mă oprește de a fi punctual. Un gând salvator cu care trăiesc este însă acela că mai am doar puțin și voi putea fi lângă aceea pe care o iubesc.
Săptămâna viitoare vom pleca undeva lângă Buzău, unde este un aeroport și vom sta acolo vreo trei săptămâni. Te rog să nu-mi mai scrii pe această adresă, cât voi fi plecat din unitate. O să-ți trimit eu noua adresă.
Marika dragă, am pus în acest plic și o fotografie pe care am făcut-o în ziua în care am fost gradați, după trageri. Dacă te superi pentru asta, trimite-mi-o înapoi. Dacă nu, am să înțeleg că ai pentru mine aceleași sentimente pe care le știu, și atunci, nu pot decât să îmi doresc și mai mult să se termine armata asta, tu să termini școala și să ne putem întâlni ca să ne împlinim visul pe care îl hrănim atâta prin aceste scrisori. Îți doresc să treci cu bine examenele. La bună vedere,
Ilie
Arad, 6 aprilie, 1956
Ilie dragă,
Am primit scrisoarea de la tine, de care foarte mult m-am bucurat. Bucuria mi-a fost și mai mare când am văzut fotografia, pentru care îți mulțumesc tare. Parcă trece mai ușor dorul când mă uit la ea și te aduc cu gândul mai aproape de mine.
Acuma vreau să-ți povestesc ceva, ca o dovadă că sunt sinceră în iubirea față de tine. Aseară a venit aici, la cămin, Mircea. M-a chemat la poartă și după ce m-a salutat, mi-a spus că îmi trimite mama "complimente" prin el. I-am mulțumit și i-am spus că nu trebuia să se obosească să mă caute, pentru că mama tocmai ce mi-a scris, așadar, n-a trebuit să-mi aducă el știri de acasă. Ce complimente să aducă? Tu știi, dragă Ilie, cât de mult a umblat mama lui pe lângă mătușa, ca s-o convingă pe mama să mă mărite cu el. Dar eu le-am spus la amândouă că nici în ruptul capului nu mă las măritată cu el, că-i fudul, dâcos, și se ține măreț că-i din familie bocotană. Nu-mi trebuie mie pământurile lor. Dacă bunul Dumnezeu mă ajută să termin școala cu bine, voi fi laborantă și voi putea lucra la laboratorul de la flotație. O să am pâinea mea și n-o să mai depind de pensia mamii. Iar tu o să te poți angaja ca electrician și vei putea să faci și școa-la de maiștri, așa cum îți dorești. Numai să scăpăm odată, eu de școală și tu de armată, și să ne întoarcem acasă.
Ilie dragă, nu mai avem mult și vom putea să ne spunem față în față cât de mult ne îndrăgim. Cu drag,
Marika
Brașov, 7 mai 1956
Draga mea nevastă,
Îți scriu așa, deși niciun preot n-a sfințit încă legătura dintre noi. Să nu te superi că sunt atât de direct, dar în absența oricărui preot, eu te declar nevasta mea și în fața lui Dumnezeu mă declar bărbatul tău. Pe noi nu ne mai poate despărți nimeni, niciun Mircea, nici pământurile, nici toate bogățiile lumii. Și asta pentru că atunci când mă gândesc la tine, simt că parcă te-aș cunoaște de o mie de ani. Legătura dintre noi, draga mea Mariko, este mai veche decât lumea asta în care trăim, de aceea trebuie s-o păstrăm curată și să n-o batjocorim, cât vom trăi. Am încredere în tine, te știu fată serioasă și nu mi-e frică de nimic și de nimeni. Eu cred că noi amândoi putem trăi frumos și să ne împlinim visele, ajutându-ne unul pe altul să creștem în minte și în înțelepciune. Tu știi că eu nu am averi, am rămas oarecum cap de familie, fiind cel mai mare din șase prunci, după moartea tatii. Dar vin în fața ta, dragă Mariko, cu toată puterea brațelor mele și cu toată dragostea care va acoperi tot ceea ce nu vom avea de la început.
Scumpa mea, eu zic să anunțăm deja pe cei de acasă de ceea ce am hotărât și să ne rugăm ca Dumnezeu să ne țină partea. Te sărut, dragă Mariko, și te îmbărbătez ca să-ți treacă mai ușor timpul până când ne vom revedea.
Ilie
Ștafirongul
Am găsit aceste scrisori ascunse sub hârtia pusă pe fundul unui sertar, în care părinții mei își țineau actele și hârtiile mai importante. Le-am văzut și citit prima oară după ce ei plecaseră din lumea aceasta. Am descoperit în ele începutul dragostei care i-a unit cât au trăit. Și asta m-a emoționat tare mult. Mătușile, surorile mamei, m-au ajutat să aflu ceea ce nu știam. După ce mama a terminat școala de laborante, la Arad, s-a întors acasă. Bunica, rămasă văduvă la treizeci și ceva de ani, cu opt copii, a vrut s-o mărite cu Mircea, un pretendent bogat. Pentru că mama nu l-a vrut de bărbat, bunica i-a tras câteva scatoalce, ca s-o îmblânzească, vezi Doamne. Mama a fugit de-acasă și s-a ascuns în pădurea din spatele casei, acolo unde îi duceau de mâncare surorile ei, pe ascuns. A dormit acolo într-o colibă, aproape o săptămână, pe pat de mușchi și cimbru sălbatic. După atâtea zile, a înțeles și bunica ce era de înțeles, că n-o va putea nicicum despărți de tata. A adus-o acasă și-a început să-i pregătească "ștafirongul" (zestrea). A avut timp toată vara, pentru că tata s-a eliberat din armată tocmai către toamnă. Atunci au făcut și nunta. După aproape doi ani, m-am născut eu,