Abia toamna aflăm cu exactitate ce am obţinut în cursul verii şi tot toamna este perioada în care putem privi lucrurile în perspectivă, putem face strategii, legate de lunile de iarnă ce stau să vină. Toamna este anotimpul revelaţiei, anotimpul clarităţii şi al bilanţurilor realiste. De aceea, să nu păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Pentru că abia acum vom culege cu adevărat roadele verii şi abia acum ne vom putea regăsi după acea moleşire, disoluţie, uşoară uitare de sine, induse de vară. Privită drept în ochi şi cu inima deschisă, toamna ni se poate releva drept un mare maestru spiritual, care ne vizitează cu consecvenţă an de an, pentru a ne împărtăşi cu generozitate din învăţăturile şi darurile sale.
SEPTEMBRIE,
la vânătoare de soare
Nu există nicio lună a toamnei care să nu ne ofere câte o lecţie fundamentală. Septembrie ne învaţă să apreciem ce încă mai avem. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plăpândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa, aşa cum poate vara am neglijat să o facem, pentru că aveam parte de un preaplin şi, la fel de important, pentru că simţeam că încă avem tot timpul să o facem... de mâine încolo. Septembrie aduce cu sine şi roadele muncii trecute. La propriu! Septembrie ne face să vânăm cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muşcând cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori dintr-o prună dulce, care parcă ţi se topeşte-n gură. Am avut căldură, fructe şi soare toată vara. Totuşi, când le primim toamna, parcă ne bucurăm mai mult de ele. Ca nişte copii bogaţi, extrem de răsfăţaţi, ai căror părinţi au sărăcit peste noapte şi care abia acum învaţă să aprecieze ceea ce li se oferă. Lecţia lunii septembrie este, aşadar, recunoştinţa...
OCTOMBRIE,
nimic nu rămâne neclintit
Octombrie ne face încă şi mai înţelepţi, oferindu-ne darul unei frumuseţi realmente răpitoare. Însăşi calitatea luminii se schimbă, făcându-ne să privim lumea "cu alţi ochi". Razele soarelui capătă o cu totul altă consistenţă, de miere sau chihlimbar. Contururile lucrurilor ce ne-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă prindem să ne trezim treptat dintr-un somn, în care nici nu ştiuserăm până acum că am fost cufundaţi. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie. Iată cum octombrie ni se insinuează în adâncul fiinţei şi pe cale olfactivă, stimulându-ne cel mai subtil dintre toate simţurile. Fie că observăm, fie că nu, el îşi transmite astfel mesajul. Dar cel mai mare impact al lunii este, fără doar şi poate, cel vizual. Copacii sunt acum mai impresionanţi ca niciodată şi, în drum spre treburile noastre de zi cu zi, ne surprind uneori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care ne ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asistăm la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină desfăşurare a întregii naturi. Involuntar, ne gândim la propria noastră devenire. La viteza ei. Dar şi la frumuseţea ei. La urmările şi implicaţiile ei. La sensul ei profund. Ne temem de schimbare, dar schimbarea reprezintă esenţa vieţii. Nimic în universul acesta nu poate rămâne în neclintire. Octombrie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schimbării, arătându-ne limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea tranziţiilor. Suntem călători în viaţă, iar octombrie ne plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, oferindu-ne un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să ascultăm "Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţelegem perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.
NOIEMBRIE,
marele maestru spiritual
Spre deosebire de flamboaiantul octombrie, noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploaie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se transformă brusc, dintr-un tablou plin de culori aprinse, într-un desen minimalist în cărbune. Copacii care ne încântau până acum cu foşnetul lor jucăuş devin siluete negre şi antipatice, stafii răzbunătoare care ne bântuie zilele. Totuşi, chiar şi aşa, noiembrie nu este altceva decât tot un mare maestru spiritual. Un maestru auster, a cărui menire e să ne înveţe să fim puternici. Să ne cunoaştem structura, fibra. El dezgoleşte copacii de frunze, la fel cum se dezveleşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne înconjoară de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în interiorul propriei fiinţe. Să ne reîmprietenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mulţumiţi cu ce vedem. Să ne acceptăm. Şi, dezbăraţi de autoamăgire sau frustrări, să ne pregătim cum se cuvine pentru ce urmează. Cu luciditate şi o stare de echilibru. Noiembrie este ca un post. Ne purifică şi ne îndreaptă atenţia către spirit, către esenţa noastră. Ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur, să nu mai fim distraşi de mediu, ci să ne accesăm resursele interioare. Să ne reevaluăm. Să ne maturizăm.
Cine iese senin din noiembrie a câştigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune întregul ciclu al anotimpurilor. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până şi februarie, hulit de atât de multă lume, vine măcar cu promisiunea primăverii. Cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi nerăbdare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: vin fiert, o sanie zdravănă şi voie bună.