Cele trei învățături ale toamnei

Alina Olteanu
O vorbă din bătrâni ne învață că toamna se numără bobocii.

Abia toamna aflăm cu exactitate ce am obținut în cursul verii și tot toamna este pe­rioada în care putem privi lucrurile în perspectivă, putem face strategii, legate de lunile de iarnă ce stau să vină. Toamna este anotimpul reve­lației, anotimpul clarită­ții și al bilanțurilor realiste. De aceea, să nu pășim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Pentru că abia acum vom culege cu ade­vărat roadele verii și abia acum ne vom putea regăsi după acea moleșire, disoluție, ușoară uitare de sine, induse de vară. Privită drept în ochi și cu ini­ma deschisă, toamna ni se poate releva drept un mare maestru spiritual, care ne vizitează cu con­­secvență an de an, pentru a ne împărtăși cu generozitate din învățăturile și darurile sale.

SEPTEMBRIE,
la vânătoare de soare

Nu există nicio lună a toamnei care să nu ne ofere câte o lecție fundamentală. Septembrie ne învață să apreciem ce încă mai avem. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămășiță plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată ființa, așa cum poate vara am neglijat să o facem, pen­tru că aveam parte de un preaplin și, la fel de im­portant, pentru că simțeam că încă avem tot tim­pul să o facem... de mâine încolo. Septembrie adu­ce cu sine și roadele muncii trecute. La pro­priu! Septembrie ne face să vânăm cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronțăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muș­când cu poftă dintr-un măr acrișor și crocant ori din­tr-o prună dulce, ca­re parcă ți se topește-n gură. Am avut căldură, fructe și soare toată va­ra. Totuși, când le pri­mim toamna, parcă ne bucurăm mai mult de ele. Ca niște copii bo­gați, extrem de răs­fă­țați, ai căror părinți au să­ră­cit peste noapte și care abia acum învață să a­precieze ceea ce li se oferă. Lecția lunii sep­tem­brie este, așadar, recunoștința...

OCTOMBRIE,
nimic nu rămâne neclintit

Octombrie ne face încă și mai înțelepți, ofe­rindu-ne darul unei frumuseți realmente răpitoare. Însăși calitatea luminii se schimbă, făcându-ne să privim lumea "cu alți ochi". Razele soarelui ca­pătă o cu totul altă consistență, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce ne-nconjoară se evidențiază cu o mai mare claritate. Parcă prin­dem să ne trezim treptat dintr-un somn, în care nici nu știuserăm până acum că am fost cufundați. Odată cu lumina, se schimbă și aerul, care devine tare, revigorant și parfumat. Nu mai miroase a praf și uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetație și ploaie. Iată cum octombrie ni se insinuează în adâncul ființei și pe cale olfactivă, stimulându-ne cel mai subtil dintre toate simțurile. Fie că obser­văm, fie că nu, el își transmite astfel mesajul. Dar cel mai mare impact al lunii este, fără doar și poate, cel vizual. Copacii sunt acum mai impre­sio­nanți ca niciodată și, în drum spre treburile noastre de zi cu zi, ne surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care ne ating ușor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asistăm la o transformare iute și spectaculoasă, în plină des­fășurare a întregii naturi. Involuntar, ne gândim la pro­pria noastră devenire. La viteza ei. Dar și la fru­mu­sețea ei. La urmările și implicațiile ei. La sensul ei profund. Ne temem de schimbare, dar schim­barea reprezintă esența vieții. Nimic în uni­versul acesta nu poate rămâne în neclintire. Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriați care suntem în fața schim­bării, arătându-ne limpede cât de mare și glorioasă poate să fie frumusețea tranzițiilor. Sun­tem călători în viață, iar octombrie ne plimbă ca într-o caleașcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-ne un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cultăm "Toamna" lui Antonio Vivaldi și înțele­gem perfect minunata esență tandră a acestei splendide luni.

NOIEMBRIE,
marele maestru spiritual

Spre deosebire de flamboaiantul octombrie, noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt și ploa­ie. Ceață și copaci dezgoliți. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen mini­ma­list în cărbune. Co­pa­cii ca­re ne încântau până acum cu foș­netul lor ju­căuș de­vin siluete negre și anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re ne bântuie zilele. To­tuși, chiar și așa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru spi­ri­tual. Un ma­estru auster, a cărui menire e să ne învețe să fim pu­ternici. Să ne cu­noaștem struc­tura, fibra. El dez­go­lește copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­lește mintea de iluzii și false așteptări. Ne în­conjoară de frig și umezeală și de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei ființe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înșine. Să ne privim așa cum suntem și să fim mul­țu­miți cu ce vedem. Să ne acceptăm. Și, dezbărați de autoamă­gire sau frus­trări, să ne pregătim cum se cuvine pen­tru ce ur­mea­ză. Cu luciditate și o sta­re de echi­libru. No­­iembrie este ca un post. Ne pu­rifică și ne în­dreaptă atenția către spirit, către esența noastră. Ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur, să nu mai fim distrași de mediu, ci să ne accesăm resur­sele interioare. Să ne reeva­luăm. Să ne maturizăm.
Cine iese senin din noiembrie a câștigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune în­tregul ciclu al anotimpurilor. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până și februarie, hulit de atât de multă lume, vine măcar cu promisiunea pri­mă­verii. Cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie și ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: vin fiert, o sanie zdra­vănă și voie bună.