Abia toamna aflăm cu exactitate ce am obținut în cursul verii și tot toamna este perioada în care putem privi lucrurile în perspectivă, putem face strategii, legate de lunile de iarnă ce stau să vină. Toamna este anotimpul revelației, anotimpul clarității și al bilanțurilor realiste. De aceea, să nu pășim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Pentru că abia acum vom culege cu adevărat roadele verii și abia acum ne vom putea regăsi după acea moleșire, disoluție, ușoară uitare de sine, induse de vară. Privită drept în ochi și cu inima deschisă, toamna ni se poate releva drept un mare maestru spiritual, care ne vizitează cu consecvență an de an, pentru a ne împărtăși cu generozitate din învățăturile și darurile sale.
SEPTEMBRIE,
la vânătoare de soare
Nu există nicio lună a toamnei care să nu ne ofere câte o lecție fundamentală. Septembrie ne învață să apreciem ce încă mai avem. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămășiță plăpândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată ființa, așa cum poate vara am neglijat să o facem, pentru că aveam parte de un preaplin și, la fel de important, pentru că simțeam că încă avem tot timpul să o facem... de mâine încolo. Septembrie aduce cu sine și roadele muncii trecute. La propriu! Septembrie ne face să vânăm cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronțăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba mușcând cu poftă dintr-un măr acrișor și crocant ori dintr-o prună dulce, care parcă ți se topește-n gură. Am avut căldură, fructe și soare toată vara. Totuși, când le primim toamna, parcă ne bucurăm mai mult de ele. Ca niște copii bogați, extrem de răsfățați, ai căror părinți au sărăcit peste noapte și care abia acum învață să aprecieze ceea ce li se oferă. Lecția lunii septembrie este, așadar, recunoștința...
OCTOMBRIE,
nimic nu rămâne neclintit
Octombrie ne face încă și mai înțelepți, oferindu-ne darul unei frumuseți realmente răpitoare. Însăși calitatea luminii se schimbă, făcându-ne să privim lumea "cu alți ochi". Razele soarelui capătă o cu totul altă consistență, de miere sau chihlimbar. Contururile lucrurilor ce ne-nconjoară se evidențiază cu o mai mare claritate. Parcă prindem să ne trezim treptat dintr-un somn, în care nici nu știuserăm până acum că am fost cufundați. Odată cu lumina, se schimbă și aerul, care devine tare, revigorant și parfumat. Nu mai miroase a praf și uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetație și ploaie. Iată cum octombrie ni se insinuează în adâncul ființei și pe cale olfactivă, stimulându-ne cel mai subtil dintre toate simțurile. Fie că observăm, fie că nu, el își transmite astfel mesajul. Dar cel mai mare impact al lunii este, fără doar și poate, cel vizual. Copacii sunt acum mai impresionanți ca niciodată și, în drum spre treburile noastre de zi cu zi, ne surprind uneori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care ne ating ușor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asistăm la o transformare iute și spectaculoasă, în plină desfășurare a întregii naturi. Involuntar, ne gândim la propria noastră devenire. La viteza ei. Dar și la frumusețea ei. La urmările și implicațiile ei. La sensul ei profund. Ne temem de schimbare, dar schimbarea reprezintă esența vieții. Nimic în universul acesta nu poate rămâne în neclintire. Octombrie îi consolează pe copiii speriați care suntem în fața schimbării, arătându-ne limpede cât de mare și glorioasă poate să fie frumusețea tranzițiilor. Suntem călători în viață, iar octombrie ne plimbă ca într-o caleașcă, de la un anotimp la celălalt, oferindu-ne un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să ascultăm "Toamna" lui Antonio Vivaldi și înțelegem perfect minunata esență tandră a acestei splendide luni.
NOIEMBRIE,
marele maestru spiritual
Spre deosebire de flamboaiantul octombrie, noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt și ploaie. Ceață și copaci dezgoliți. Lumea se transformă brusc, dintr-un tablou plin de culori aprinse, într-un desen minimalist în cărbune. Copacii care ne încântau până acum cu foșnetul lor jucăuș devin siluete negre și antipatice, stafii răzbunătoare care ne bântuie zilele. Totuși, chiar și așa, noiembrie nu este altceva decât tot un mare maestru spiritual. Un maestru auster, a cărui menire e să ne învețe să fim puternici. Să ne cunoaștem structura, fibra. El dezgolește copacii de frunze, la fel cum se dezvelește mintea de iluzii și false așteptări. Ne înconjoară de frig și umezeală și de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în interiorul propriei ființe. Să ne reîmprietenim cu noi înșine. Să ne privim așa cum suntem și să fim mulțumiți cu ce vedem. Să ne acceptăm. Și, dezbărați de autoamăgire sau frustrări, să ne pregătim cum se cuvine pentru ce urmează. Cu luciditate și o stare de echilibru. Noiembrie este ca un post. Ne purifică și ne îndreaptă atenția către spirit, către esența noastră. Ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur, să nu mai fim distrași de mediu, ci să ne accesăm resursele interioare. Să ne reevaluăm. Să ne maturizăm.
Cine iese senin din noiembrie a câștigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune întregul ciclu al anotimpurilor. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până și februarie, hulit de atât de multă lume, vine măcar cu promisiunea primăverii. Cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie și nerăbdare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: vin fiert, o sanie zdravănă și voie bună.