Despre bucuria de a trăi româneşte: Hora de la Glod

Dor de dor...

Totul a început cu un dor năpraznic de Ro­mânia. Alin şi Dora, plecaţi de câţi­va ani în Italia, la Milano, vorbeau tot mai des la tele­fon, acasă, cu rude­le. De săr­bă­tori se îmbră­cau în costume popu­­lare şi mergeau la biserica româ­neas­­că, în pri­vi­rile admi­rative sau cu­rioase ale italieni­lor. Încer­cau să ţină tra­diţiile aşa cum le ştiau din copilărie. Alin a fă­cut chiar şi o mică afumătoare, dintr-un butoi vechi, că să pre­gătească câr­naţi de Crăciun, spre con­sternarea ve­­cinilor italieni. Nu­mai că la mesele frumos pre­gătite erau doar ei doi, Alin şi Dora, îm­­bră­caţi româ­neş­te, tă­cuţi, scufundaţi în amintirile a ceea ce erau sărbătorile de acasă. Pentru mi­la­nezi, Crăciunul sau Paştele sau Sfân­ta Maria erau doar zile libere, bune pentru shopping în supermarket. Când se gândeau la cei dragi, aveau un gol în stomac. O strângere de ini­mă, ceva ce durea, ori de câte ori vorbeau despre România. Alin îşi aminteşte: "Eu şi cu Dora sun­tem medici. În câţiva ani am ajuns să lu­crăm chiar în topul meseriilor noastre. Eu, de exem­plu, eram parte din cea mai bună echipă de medici ortopezi din Milano şi, poate, din Euro­pa. Profe­sional, nu ne puteam dori mai mult. Aveam o casă frumoasă în Milano, câşti­gam foarte bine şi reuşi­sem să adu­cem şi copiii cu noi, să-i dăm la şcoa­lă acolo. Şi totuşi, ceva nu ne ajungea. Ceva lip­sea, şi par­că nici nu îndrăz­neam să spu­nem, deşi ne măci­na şi ne ardea pe inte­rior". Apoi, într-o scurtă va­can­ţă în România, s-a întâm­plat să ajun­gă într-un sat numit Glod, pe drumul ce leagă Mu­reşul de Munţii Apuseni. Un prieten i-a dus pe Dealul Lun­goilor, ca să le arate pri­ve­liştea îm­pre­juri­milor. Au mers pe jos, făcân­du-şi drum cu greu prin bălării şi lăstăriş, prin urzicile mari cât un om şi mărăcinii care se agă­ţau de haine. Când au ajuns sus, prive­liştea i-a lăsat fără cuvinte. Soarele apu­nea şi Apu­senii erau scăl­daţi în aur. Cheile Glodului şi Cheile Ci­bului erau de-o fru­­museţe ne­mai­­­vă­zută, cu stânci albe, ţâşnind ici şi colo din păduri. Fu­mul case­lor plutea mol­com, jos, peste sat, ca într-o poveste veche, în timp ce tă­lăngile va­cilor ce se întorceau agale, aca­să, um­pleau însera­rea. "Eram a­co­lo, între mărăcini şi bu­ruieni, departe de tot luxul şi bună­starea Occiden­tului, dar ne-am dat seama că ăla este Pa­ra­di­sul", îşi aminteşte Alin. "Nu simţisem atâta frumuseţe şi pa­ce în suflet în niciun mu­zeu mila­nez şi în niciun loc din Italia. Ne-am dat seama că sun­tem acasă. Am strâns-o pe Dora de mână şi l-am întrebat pe prie­tenul nostru cum putem să facem să cumpă­răm terenul pe care ne aflam. Ceea ce lui i s-a părut o idee ciudată - cum să cumperi un teren sălbăticit, la marginea unui sat care nici măcar nu figurează pe hartă? Cum să te întorci în Ro­mânia, când ro­mânii pleacă pe capete în Occi­dent? Am cumpă­rat acel teren şi aşa a început povestea noastră în satul Glod".

Case vechi, viaţă nouă

"Distanţa, dorul. Viaţa printre străini, oricât de bună ar fi, te face să vezi altfel lucrurile de acasă", îmi spune Dora. "Poate că dacă rămâ­neam în România nu ne-am fi dat seama ce im­por­tante sunt tradiţiile noastre româneşti, cât de mult înseamnă să ai rădăcini şi o identitate. De­păr­tarea ne-a făcut să ne punem nişte între­bări legate de noi înşine, să descoperim ce aur curat sunt tradiţiile româneşti şi ce viaţă minunată se poate duce acasă, în ciuda tuturor greutăţilor. Ca să fii în vârf, în Italia, trebuie să munceşti nebuneşte. Ne-am întrebat cât am mai fi putut să o ţinem aşa? Zece ani? Douăzeci? După care, ce? Deveneam doi emigranţi bătrâni, fără ră­dăcini. Doi rătăciţi într-o goană nebună, care te lasă cu sufletul gol".
Alin şi Dora au mers în Maramureş. Au căutat case vechi, din lemn, împreună cu un meşter local. Au ales patru. Meşterii le-au demontat şi le-au transportat în Glod. Un an de zile au muncit cu oamenii din sat, ca să desţelenească terenul, să îl cureţe şi să îl îmblânzească. Au făcut drum, au tras curent, au săpat şi au găsit apă. Sătenii nu prea înţelegeau cum se face că doi doctori, cu situaţie frumoasă în Italia, vin să tragă la coasă şi să mun­cească pe tractor, într-o margine uitată de sat. Dar i-au ajutat şi i-au respectat, mai ales că în dumi­nicile în care se întâmpla să fie în sat, Alin şi Dora mergeau la biserică îmbrăcaţi în costume tradiţio­nale. Apoi au montat casele adu­se din Ma­ra­mureş, ici şi colo, risipite pe Dea­lul Lungoilor. Alin a mun­cit cu meşterii, cot la cot. Ca­sele vechi de sute de ani aveau acum o nouă viaţă, în­tr-un loc para­disiac. Lo­cul săl­ba­tic de altădată, de la mar­gi­nea Glodu­lui, începea să se­mene tot mai mult cu un loc de po­veste, dintr-o altă lume, dis­pă­rută, pe care doar câţiva bă­trâni şi-o mai aminteau. "Una dintre case este o fostă şcoală, cea­laltă este o fostă primărie... sunt case vechi, din Maramu­reş, pe care ne-am străduit să le păstrăm cât mai mult aşa cum au fost iniţial. Le-am mo­di­ficat un pic interio­rul, dar am încercat să lăsăm acea at­mosferă tradiţio­nală care nu se poate înlocui cu nimic mai sim­plu şi mai fru­mos. Nu a fost uşor... Toţi banii pe care i-am câştigat în Italia i-am investit aici. Am făcut patru case şi în ideea de a face tu­rism, dar şi pentru a putea îm­părtăşi frumuseţea tradiţiilor româneşti cu alţii, fie ei tot români sau străini. Oricum, nu câştigul a fost motivaţia noas­tră, cât bucuria de a trăi ro­mâ­neşte, curat, aşa cum au făcut-o bunicii şi stră­bunicii noştri. Cum să pierzi o asemenea comoa­ră? Cum să o laşi să se piardă în tăvălugul ăsta de lucruri superficiale, aduse de modernitate?".
Alin şi Dora au început să îi viziteze pe oa­menii din sat. Să stea cu ei până seara târziu, la o ţuică, povestind cum era satul altădată, cu legen­dele şi obiceiurile străvechi. De Crăciun, au primit colindătorii, căluşarii au venit, au jucat şi au cântat în curtea lor. Cântece şi jocuri de la în­ceputul lumii, obiceiuri păstrate din generaţie în generaţie. O lume dispărută, la care ai acces doar în astfel de locuri, unde ceva renaşte odată cu întoarcerea acasă.

Rugămintea din faţa altarului

"Părinte, am vrea să facem o horă a satului, aşa cum se făcea altădată. Ne puteţi ajuta?", l-a întrebat Alin pe preotul din Glod. Şi părintele i-a spus că cel mai bine ar fi să le spună asta oame­nilor din sat direct, la slujba de duminică. Ceea ce s-a şi întâmplat. Duminică, după slujbă, Alin, îmbrăcat în cămeşoaia tradiţională, a ieşit în faţa altarului şi le-a spus oamenilor că vrea să orga­nizeze o horă, aşa cum se făcea pe timpuri, în prima duminică după Sfântă Mărie. Nu a primit niciun răspuns. În bi­serică s-a făcut linişte, nimeni nu a spus ni­mic. Bătrânii s-au ui­tat lung la el şi atât. Parcă ceva mai tre­bu­ia adăugat. Par­că un dialog era ne­cesar. Dar oamenii din Glod, aflaţi în acea du­minică la biserică, nu au spus nimic. Poate că aşa era firea lor, poate că ideea nu li s-a părut potrivită, venind de la cineva care s-a instalat în sat de puţin timp. Părintele l-a încurajat la sfârşit: "Aşa sunt oame­nii de aici, mai tăcuţi şi cu mai puţin entuziasm, că au viaţă grea, cu mul­tă muncă. Dar o să vezi că au suflete bune, şi ideea de a cinsti vechile tradiţii nu are cum să îi lase indiferenţi".
Alin s-a întors acasă descumpănit. Şi a trăit cu îndoiala câteva săptămâni, până când unul dintre vecini a venit la el: "Domnu' Alin, da' dacă făşeţi horă bătrânească, aveţi mese, să ne cinstim şi noi olecuţă la horă? Eu am mese şi băncuţe şi pot să le aduc pentru hora satului". Apoi, pe măsură ce timpul trecea, alţi şi alţi oameni din sat veneau la casele vechi din deal, oferindu-şi ajutorul. Unii s-au oferit să aducă lipidee (covoare ţe­sute), ca să împodobească locul, altul s-a oferit să vină să facă din fânul de pe teren baloţi de paie, pe care să stea lumea, alţii s-au oferit să gătească ceva la ceaun. Alin şi Dora au co­mandat un miel, ca să fie gătit. Ciobanul le-a oferit încă unul, "de pe partea mea, pentru horă". Cineva a anunţat că o să aducă un godac făcut la cuptor, câte­va femei s-au oferit să facă pâine şi plăcinte şi alţii au anunţat că vor aduce vinars pentru toată lumea. Ba chiar şi tinerii au vorbit între ei şi au hotărât că vor veni să joace căluşarul, aşa cum se făcea odată. Sabin, zis Binu, cel mai vechi violonist din sat, a venit şi el într-o zi la Alin şi Dora. Şi-a aşezat mai bine pe nas ochelarii cu lentile groase şi a zis: "Ho­ră fără lăutari, asta nu se poate. Io vin cu vioa­ra me să cânt de drag. O să mai aduc şi câţiva tineri cu fluieră, să le zi­cem aşe, ca din bătrâni".
În prima duminică du­pă Sfânta Maria a plouat până la amiază, de ziceai că se va îneca pământul. Tuna şi fulgera într-o nă­praznică furtună de vară. Curtea lui Alin era pus­tie. Baloţii aranjaţi în jurul locului de horit erau îmbibaţi de apă. Mesele şi băncile, goale. Scena improvizată din bârne de lemn părea că nu o să servească la nimic. Ploaia nu doar că îi descu­rajase pe oameni dar, după cum e şi numele satu­lui, pământul devenise o clisă groasă pe care alunecai, şi ţi se lipea de picioare, un glod în care te afundai la fiecare pas. Cine să mai urce până la Dealul Lungoilor pe o asemenea vreme? Hora satului părea o idee cu care Dumnezeu însuşi nu fusese de acord şi îi obligase pe oameni să ră­mână la casele lor. Dar la câteva ore după ce slujba de duminică de la biserică s-a terminat, ca prin minune, norii s-au risipit. Aerul era de cleştar, încât părea că doar întinzi mâna şi poţi atinge Cheile Cibului. Şi din pădure, pe drumul ce duce din sat la casele lui Alin şi Dora, şi-a fă­cut apariţia primul venit: un tânăr îmbrăcat în căluşar, cu pană la căciulă şi cu tricolorul în diagonală pe piept, călare pe un cal sur. Părea o imagine desprinsă din alte timpuri, însă era cât se poate de reală. În pasul domol al calului, tână­rul s-a apropiat şi a strigat bucuros: "Bună ziua, oameni buni! Aici îi hora satului? Da' ce făcură lăutarii, or fugit?". Dar lăutarii erau acolo, pe târnaţul uneia dintre case. S-au ridicat bucuroşi, au potrivit instrumentele şi s-au pus pe scenă. Era chiar şi un toboşar, venit anume să ţină ritmul la joc. Şi mu­zica a început cu învârtite bătrâneşti. Ceaunele s-au atârnat la proţap şi focurile s-au aprins.Pe poteca ce ieşea din pădure dinspre sat au început să apară şi alţi oameni. Femei cu farfurii încărcate cu caş, mergând cu grijă prin noroiul alune­cos, bărbaţi "ocoşi" cu mâi­nile prinse în chimir, tineri în grupuri vesele. Încet-încet, oamenii au format un şir neîntrerupt, de la pădure până la locul horei. Şi marea surpriză era că toţi erau îmbrăcăţi în costumele populare ale zonei! Cămeşoaie de cânepă cusute de mână, cu flori negre şi verzi, fote simple şi austere, ii vechi de câteva generaţii şi pieptare cum nu mai face nimeni în ziua de azi! Un adevărat spectacol! O lume veche, ce părea de mult pierdută sau apusă renăştea şi era aievea, la hora satului! Mesele s-au umplut, dea­lul s-a împestriţat cu oameni veseli.S-a făcut un moment tăcere şi preotul a spus Tatăl Nostru, împre­ună cu toţi cei veniţi, şi a binecuvântat bucatele. Aşa a început hora satului în Glod. Cine a venit din îm­prejurimi a fost binevenit. Mâncarea şi băutura a fost pusă pe mese şi oricine a putut să petreacă alături de cei din Glod. S-au cântat cântece vechi, s-a horit şi s-a chiuit până târziu. Căluşarii au venit şi au bă­tut paşii lor magici, adu­cători de curăţenie şi pros­pe­ri­tate. Tinerii au scos flu­ierele şi au cântat doi­nele învăţate de la bătrâni. Preţ de o clipă, satul Glod a fost din nou aşa cum era satul românesc de odinioară: unit, păstrător de datini străvechi, legat de pământ. Chiar şi cei din Glod s-au mirat de ei înşişi, văzând că toţi îşi păstraseră hainele vechi, populare, numai că nu avut curajul sau ocazia de a se îmbrăca cu ele. Cumva, satul a revenit la matca lui, deşi oamenii nu credeau că se mai poate aşa ceva. A fost nevoie ca un român să plece printre străini şi să se întoarcă de acolo cu dor mare şi aprig de ţară şi cu respect pentru tradiţiile vechi, populare, pentru ca acestea să reînvie. Şi ce bine că s-a întâmplat aşa!

Horenii şi mesenii

"Aşe horă frumoasă, eu nu am mai văzut din tinereţe", îmi spune Sabin, zis Binu, violonistul. "Eu de mic am mers la hore, că tata cânta la vioară şi mergea şi zicea la tăte horele din zonă, de la Zlatna la Almaş. Aşa am crescut, tăt cu muzică în casă. Tot tata m-a învăţat prima melodie la 14 ani. Apoi l-am avut profesor pe Buţi, de la Joaj (Geoagiu). Am învăţat şi de la Relu, din Banda de la Căstau, şi de la Liţă, că ei ştiau cântece foarte vechi. Mergeam ba cu ei, ba cu căluşerii. Amu, pe timpuri, hora nu se făşea cu mâncare, era numa gioc, da o fo bine şi aşa. Şi băutură nu era, decât vinars, nu era bere pe-atunci. Dar bătrânii umblau tăt aşe, în straie ţărăneşti, şi la horă, şi la sărbători... Da, no, o fo cu ploaia... M-am bucurat că or fo şi cu flu­ieru, că tinerii încă merg cu oile pe-aici, da io n-am crezut că ei mai ştiu cânta. Şi cel mai mult mi-o plăcut că nu or pus boxe de-astea moderne. S-o cântat direct la om, aşe cum era cândva, şi asta e mare lucru". Dar Binu nu e singurul în­cântat de hora satului. Printre cei mai bucuroşi este şi Nana Veta. La 86 de ani, şi-a pus ia şi a jucat, până la lăsarea serii. Toată lumea a vrut să danseze cu ea, căci fiind cea mai bătrână fe­meie din sat, ştia paşii vechi, de învâr­tită şi de bătută: "Io atâta am fo de dansa­toare, când am fo de tâ­nără! Nu a­veam cum să nu ho­resc! Mi-o plă­cut mult şi-amu, că parcă am fo iară în tinereţea me. Eu aşa merg şi la biserică, tăt cu haine ţărăneşti, că aşa am apu­cat. Mulţi s-or mirat de mine, că lumea nu prea se mai poartă aşe, da amu şi eu m-am mirat de ei, că or fo tăţi îm­brăcăţi ţărăneşte şi or fo fru­moşi. Înainte, la horă, era cam tăt aşe, numa că pe-atunci se ju­cau numai învârtite, nu cânta nime cântece din Banat, la noi. Eram micuţă şi eu eram prima la joc. Hora satului la noi se făşea după slujba de duminică, da' chiar lângă biserică. Era acolo un loc şi oamenii horeau după vioara lu Binu şi după fluieră. Amu or vrut să joace cu mine că am fo îmbrăcată frumos, cred...".
La hora satului din Glod au fost şi o familie de francezi şi una de italieni. Francezii, turişti-musafiri la pensiunea lui Alin, s-au îmbrăcat şi ei în haine ţărăneşti. Zoe şi soţul ei, Marc-An­toine, priveau fericiţi în jurul lor şi parcă nu le venea să creadă ce văd. Nu am putut să mă abţin şi i-am întrebat "Seamănă ce vedeţi aici cu Ro­mânia prezentată în presa franceză?". "Deloc", mi-au răspuns ei, cumva jenaţi, dar veseli şi cu pahăruţele de ţuică în mână. "Nu are nicio legă­tură ce ştiam despre România cu ceea ce este aici. Aici este un paradis! E ceva de vis! Ce bine de voi, că mai aveţi şi păstraţi asemenea lucruri! Suntem pentru prima oară în România, şi cu sigu­ranţă o să revenim, pentru că aşa ceva nu mai găseşti nici în Franţa, nici în Europa. De fapt acum ne e greu să înţelegem de ce românii vin la noi să muncească, când acasă la ei au o asemenea minunăţie de ţară?!", mi-au spus cei doi şi s-au dus să îşi mai pună în farfurii câte o porţie de slană cu ceapă roşie.

Deasupra, cerul înstelat

S-a jucat şi s-a cântat până târziu, în noapte. La un moment dat, oamenii s-au urcat pe scena improvizată, să fie chiar lângă lăutari, şi au jucat până când podelele s-au rupt. Au coborât pe iarbă şi au continuat învârtitele. Nea Marin, unul dintre cei mai bătrâni ciobani ai satului, a luat-o la dans pe franţuzoaica Zoe şi a început cu stri­găturile tipice la horă, aşa zisele "minciuni", unele mai hazlii, altele mai deocheate. Uitase că are mai bine de optzeci de ani, şi bătea pământul cu picioarele mai ceva ca tinerii. Câţiva bărbaţi s-au adunat mai deoparte, la foc, şi au cântat doine vechi, acompaniaţi de fluierul unui tânăr cioban, coborât din munte, special pentru horă. Apoi s-a făcut linişte. Ultimele lumini din satul de jos s-au stins şi au rămas doar stelele,rotin­du-se încet pe cerul senin. Greierii acopereau pământul cu cântecul lor, tot aşa cum stelele acopereau cerul cu lumini. Alin şi Dora au mai rămas un timp pe "târnaţul" casei lor, ţinându-şi copiii în braţe şi privind cerul înstelat. Paradisul lor. A doua zi, luni, foarte devreme, au început să se audă cosaşii pe dealuri. Un miros de fân proas­păt se aşternea peste Glod, în răcoarea di­mi­neţii. Undeva, pe o culme, se aude fluierul unui cioban cu oile. Ceţurile se ridică uşor de pe Cheile Cibului şi ale Glodului, într-un spectacol gigantic. Paradisul lor şi al celor ce caută Ro­mânia adevărată.