- Superba ctitorie domnească a primilor Basarabi, de la Curtea de Argeş, îşi egalează vechimea şi strălucirea, cu mistere de nepătruns -
Când intri în Biserica de la Curtea de Argeş, frumuseţea picturilor de pe pereţii înalţi, care înconjoară ca o horă lăcaşul, îţi taie pe loc respiraţia, prin misterul lor medieval. În 1977, după cutremurul cel mare, biserica era în cârje şi sta să se prăbuşească, aşteptându-şi sfârşitul, aşa cum mai fusese cu un veac în urmă: "singuratică şi tăcută", cum spunea Nicolae Iorga. Apoi, reputatul restaurator Dan Mohanu, cu rafinată şi incredibilă migală, a făcut să reînvie frescele Basarabilor, după 25 de ani de restaurare. Aşa a ieşit la lumină splendida şi maiestuoasa pictură de secol XIV, cu autenticitatea total neatinsă. Parfum de epocă şi de sfinţenie. Dar chiar şi azi, după ce pictura a fost scoasă la lumină în chip minunat, biserica Sf. Nicolae Domnesc se află în plin mister. Cine este ctitorul ei? Care dintre primii trei Basarabi a zidit-o? Basarab I, fiul său, Voievodul Nicolae Alexandru sau fiul acestuia, Vladislav Vlaicu? Încă din vremea domniei părintelui său, Nicolae Alexandru le ceruse celor două centre de putere religioasă ale timpului, Vaticanul catolic şi Constantinopolul ortodox, să-l recunoască drept unic stăpânitor al Ţării Româneşti. Soliile lui ajunseseră până la Avignon, la Papa, care a fost cât pe-aci să îi îndeplinească dorinţa cu preţul credinţei catolice pentru el şi români. Dar a intervenit regele Ungariei şi înţelegerea cu Papa a căzut. Părea o înfrângere, dar a fost momentul cheie al istoriei românilor. Respins de catolici, Alexandru se îndreaptă către Constantinopol, şi în schimbul consfinţirii independenţei politice, îmbrăţişează credinţa Bisericii Răsăritului. Era în 1359, când Marele Voievod a primit botezul ortodox. Tot atunci a ridicat o biserică de o valoare inestimabilă. Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Iar fiul său, Vladislav Vlaicu, i-a continuat ctitoria şi a încheiat magnifica pictură a bisericii. Aşa s-a născut această "biserică a neamului", cum i-a zis Iorga. Semnul nemuritor lăsat de Basarabi peste veacuri. Cea mai frumoasă biserică din sud-estul Europei şi de la noi.
Sfinţii cu razeBiserica a fost ridicată pe locul uneia mai vechi, a voievodului Seneslau. O dărâmase în 1330 chiar Basarab I Întemeietorul, cum l-a numit Iorga. Basarab o dărâmase în ajunul bătăliei de la Posada, nevoind ca regele ungur Carol Robert de Anjou să-i atingă măcar o piatră. Dar marele Basarab I a învins la Posada, şi cât era încă în glorie şi în viaţă, i-a încredinţat fiului său, Nicolae, ridicarea bisericii noi. Ctitorită cu meşteri şi pictori aduşi de la Constantinopol, Biserica Domnească e făcută în cel mai curat stil bizantin. Scenele sfinte din Biserica Sfântul Nicolae Domnesc sunt pictate în perspective fabuloase. Iisus şi apostolii se plimbă ca-n vremurile dintâi, prin pieţe pictate în culori delicate şi totuşi fastuoase, iar corpurile sfinţilor nu primesc lumina din exterior, ci o iradiază din trupul lor, încât din frescele de la Argeş pare că ies mănunchiuri de raze.
Îngerul de zăpadăÎmi place să merg des la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. De câte ori intru în ea, aştept să mă cuprindă evlavia şi încântarea ce transpar din frescele pictate cu atâta har şi ştiinţă de necunoscuţii zugravi bizantini. Apoi, mă opresc mai întâi la Patimile lui Hristos. Sunt zeci de scene pictate cu migală şi cu un patos aparte, care înconjoară, ca un inel evanghelic, marele naos. De la "Ruga în grădină", până la "Punerea în mormânt", apostolii şi femeile cuvioase trăiesc intens sentimentul tragic al calvarului. Toţi participă la suferinţa celui care a luat asupra lui o vină mai presus de ceea ce este omenesc. Maica Domnului se tânguieşte, şi ea, lângă Fiul ei. Alături, mironosiţele au chipurile schimonosite de durere. La sfârşit, cortegiul apostolilor îndureraţi poartă pe umeri trupul sfânt înfăşurat în giulgiu. Apoi, iudeii îi cer lui Pilat să aşeze străjeri la mormânt. În dreapta scenei, zugravul a pictat un mic oştean, mai curând speriat, într-o armură tătară sau mongolă. Este imaginea păgânului, aşa cum apărea în veacul al XIV-lea, la o sută de ani de la marea invazie tătaro-mongolă. Şi totuşi, în fresca de la Argeş, străjerul de la mormântul lui Hristos e îngrozit la vederea maiestuosului înger care prăvăleşte piatra de la intrare. Miracolul Învierii se petrecuse. Îngerul este unul dintre cele mai frumoase personaje din frescă. El poartă "veşminte albe ca zăpada'', iar chipul îi străluceşte ca fulgerul, luminând întreaga biserică.
Chipurile BasarabilorBasarabii răsar şi ei, ici şi colo, din fresce, pictaţi cu o nobilă rezervă. Marele Voievod Nicolae Alexandru, cel care abia primise botezul ortodox pe când ridica biserica, a pus să fie zugrăvit cu discreţie, în pronaos, acolo unde stăteau cei nebotezaţi. De-a stânga şi de-a dreapta, Maica Domnului şi Sf. Nicolae veghează şi ei. Marele Voievod îşi ridică mâinile către Dumnezeu, asemeni profeţilor Vechiului Testament. Cere mântuire pentru el şi pentru poporul său. Nu departe, fiul său, Vladislav Voievod, apare pictat ca ctitor al bisericii, împreună cu doamna sa, Ana, fiică a despoţilor sârbi Brancovici. Ei ţin în mâini biserica. Spre deosebire de modestia tatălui său, poartă straie de principe apusean. Pe capul său cu chip hieratic stă o coroană princiară cu flori de crini, ca a regilor Franţei. O tunică roşie este încinsă la mijloc cu o pafta de aur. Deşi primiseră credinţa răsăriteană, primii Basarabi încă păstrau obiceiuri occidentale. Descălecaţi din Transilvania, erau mai învăţaţi cu traiul cavaleresc cântat de menestrelii Apusului. Basarabii nu erau domni barbari sau ţărani. La curtea lor, convieţuiau în armonie fastul solemn al Bizanţului cu Europa cavalerilor de la 1300!
Prinţul negru
A fost descoperit în 1920, în faimosul mormânt 10. Scheletul lui purta, după moda apuseană, sumedenie de bijuterii fabuloase din aur, argint, diamante, pietre scumpe. Pe cap, avea o splendidă diademă de mărgăritare şi era îmbrăcat într-o tunică de mătase purpurie, închisă cu un rând de nasturi de aur, pe care era încrustată stema Basarabilor. Dar cea mai spectaculoasă era uriaşa pafta de aur, de 280 de grame. Ea reprezintă un palat medieval în miniatură. În balcoanele lui stau un cavaler şi o domniţă. Se uită amândoi la o fiinţă fabuloasă, cu trup de lebădă şi chip de femeie, ce pare ruptă din poemele cavalereşti. Iar Prinţul Negru este un uriaş: scheletul lui are doi metri, într-o epocă în care oamenii aveau abia 1,50 metri. Dar cine să fi fost "Prinţul Negru"? Cercetări mai noi de datare cu carbon arată că ar putea fi chiar fabulosul Negru Vodă, cum a intuit de la început Nicolae Iorga, atunci când s-a rugat la mormântul abia descoperit, ca la nişte sfinte moaşte. Dacă este adevărat, poate că ultimul şi cel mai mare mister al Basarabilor şi al Bisericii lor Domneşti să se fi lăsat dezlegat. Negru Vodă, tatăl lui Basarab întâi Întemeietorul, se întorcea printre noi, descălecând din balade.
Măreţele umbreAşa de mult şi-au iubit primii Basarabi locurile întemeierii Ţării Româneşti, Biserica Sfântul Nicolae şi Curtea Domnească, clădită chiar alături de biserică încât, chiar şi după moarte, nu au încetat să se arate, în chip tainic. Chiar şi pe la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când Biserica Domnească decăzuse cu totul şi de abia se mai ţinea pe picioare - între ruinele ei se petreceau lucruri stranii, mai ales de hramul bisericii, de Sf. Nicolae. În acei ani de până la 1850, în noaptea de Sfântul Nicolae, ruinele Curţii începeau să fie scăldate, brusc, într-o larmă surdă şi în lumini difuze. Şi-ndată, două cortegii lungi de umbre ceţoase, îmbrăcate în rase călugăreşti, se arătau de-a lungul Curţii domneşti, aliniindu-se de o parte şi de alta a zidurilor prăbuşite. Într-o parte stăteau călugării ortodocşi, în alta, franciscanii catolici. Şi toţi cântau, abia auzit, o muzică bisericească tainică şi veche. După care muzica o preluau nişte menestreli nevăzuţi, în aburul negru al nopţii. Şi abia atunci începeau să se arate printre ruine şi nişte umbre de cavaleri şi-n urma lor, figuri domneşti de Basarabi, siluete tremurătoare şi neclare, care dansau şi pluteau în aburul nopţii de iarnă, înconjurându-şi biserica de parcă ar fi poftit să ocrotească şi să salveze bijuteria aceea în piatră, care îşi aştepta sfârşitul. Iar toate aceste întâmplări s-au păstrat în nişte însemnări scrise pe ceasloave şi ţinute la alte biserici din Curtea de Argeş. Azi, cele mai multe s-au pierdut, doar câteva rânduri răzleţe şi înfricoşate mai amintesc plutirea nocturnă a duhurilor de Basarabi.
Umbra lui Negru VodăPeste drum de Sf. Nicolae Domnesc, pe un deal din parcul central al oraşului, sunt şi azi nişte ruine vechi de biserică. Biserica se numea Sân Nicoară şi făcea parte din ansamblul domnesc. Pe vremuri, era legată de Sf. Nicolae Domnesc printr-un tunel secret, accesibil încă şi astăzi până la jumătate, şi care trece pe sub Transfăgărăşean. Nu e singurul tunel medieval din Curtea de Argeş. În vremea primilor Basarabi, exista o reţea întreagă de tuneluri secrete!... Legau Curtea cu Biserica Domnească, Biserica Sân Nicoară şi Valea Doamnei. Pe acolo, pe sub pământ, domnitorii se retrăgeau atunci când năvăleau duşmanii. Tunelurile mai există şi azi ascunse sub pavajul pieţelor şi străzilor oraşului. Când şi când, părţi din ele mai apar la lumină. De aceste tuneluri sunt legate multe întâmplări stranii din epoca Basarabilor. Iată două dintre ele...
Călugărul şi fantoma desprinsă din zidAnul 1462. Un călugăr bătrân de la Mânăstirea Tismana şi-a notat cu scris mărunţel, într-o carte de rugăciuni, tot ce-a trăit atunci. Venise la episcopul său de la Curtea de Argeş, pentru nişte îndreptări. Dar ce a văzut atunci nu a uitat niciodată... Când ajunsese la Curtea Domnească, turcii năvăliseră în oraş şi se duceau puhoi, mai departe, spre Cetatea Poenari. Îl urmăreau pe domnitorul răzvrătit faţă de sultan, pe Vlad Ţepeş, să-l prindă şi să-l dea morţii. Călugărul a intrat în Biserica Sf. Nicolae Domnesc să se roage. A început să se închine speriat în faţa frescelor cu Patimile lui Hristos pictate pe pereţi. Câteva ceasuri s-a rugat bătrânul, îngenuncheat în biserica pustie şi în penumbră, în primul rând pentru izbăvirea ţării de păgâni. Pe când sufletul său căuta măreţia lui Dumnezeu, i s-a părut că vede şi aude ceva. Mai întâi, a părut că în pronaosul bisericii se întâmplă ceva. Era ca o pală de aer, dar pe urmă bătrânul călugăr a văzut, îngrozit, cum o umbră s-a desprins din pereţi. Înţepenise pe podeaua bisericii. Din fresca în care pusese să fie pictat ca un ins mărunţel şi modest, a ieşit însuşi Marele Voievod Nicolae Alexandru! Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns că se mişcă, umbra domnitorului ieşită din frescă a început să crească, până ce s-a făcut un uriaş, aşa cum au fost toţi cei dintâi Basarabi. Un bărbat înalt şi puternic, un prinţ purtând pe cap o coroană ca a regilor Franţei, îmbrăcat cu o tunică roşie, strânsă pe mijloc cu o pafta de aur. Apoi a urmat ceva şi mai grozav! Călugărului i s-a părut mai întâi că nu aude bine. De sub lespedea bisericii s-a auzit un scârţâit înfiorător. Curând a ieşit ca un abur chiar Negru Vodă, şi el, mândru şi uriaş. Pe cap purta o coroană de mărgăritare. O tunică de mătase purpurie şi nenumărate bijuterii din aur, argint şi diamante îl împodobeau. Încât, trupul lui Negru Vodă scânteia orbitor, de parcă ar fi răsărit soarele în biserică. Pe urmă, bătrânul călugăr a văzut cum cele două duhuri uriaşe au alunecat prin tunelurile care legau Biserica Domnească de Valea Doamnei şi de drumul spre Cetatea Poenari. Pe acolo se refugiase din Curtea de Argeş şi Vlad Ţepeş, şi el, tot os de Basarab aflat acum la ananghie. Când duhurile lui Negru Vodă şi Nicolae Alexandru au ajuns deasupra Cetăţii din Poenari, soldaţii sultanului Mahomed Cuceritorul Constantinopolului înconjuraseră deja cetatea. Vlad Ţepeş părea prins în capcana zidurilor pe care turcii începuseră să le dărâme bucată cu bucată. Atunci s-au ivit, deodată, cei doi voievozi, Negru Vodă şi Nicolae Alexandru. Erau călări şi umbrele lor au plutit peste ziduri. Negru Vodă purta o flamură domnească uriaşă. Şi amândoi Basarabii s-au prăvălit asupra oastei turceşti, fărâmând-o. Astfel a putut scăpa Vlad Ţepeş din încercuirea păgânilor de a putut să fugă cu soldaţii săi spre Arefu, un sat din apropiere, şi de acolo, peste munţi, în Ardeal. O întâmplare providenţială rămasă tulbure până azi.
*Ultima întâmplare pe care v-o spun a fost găsită de un prieten de-al meu în jurnalul străbunicului său. Era în toamna lui 1916, anul Calvarului şi al Învierii noastre, şi armata română se afla încleştată cu nemţii, în cea mai mare bătălie a acelui an: bătălia de la Argeş-Neajlov. În Curtea de Argeş, românii s-au bătut ca nişte zmei, înroşind străzile oraşului cu sângele lor şi cu sângele duşmanilor. Şi când românii au dat înapoi şi a început lunga retragere, care părea că va duce ţara direct în neant, atunci s-au arătat iar cei doi Basarabi: Prinţul Negru şi Nicolae Alexandru. Mândri şi neînfricaţi, păşeau pe lângă ruinele bisericii Sân Nicoară, printre răniţi şi tranşee, două arătări uriaşe purtând două gigantice steaguri domneşti: steagurile primilor Basarabi... Şi dacă n-au reuşit să-i îmbărbăteze spre victorie pe ostaşii români, au reuşit altceva. Nemţii, care au devastat şi profanat atâtea biserici şi mânăstiri româneşti, au cruţat, în mod miraculos, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Azi, nu departe de locul unde s-au arătat cei doi întemeietori ai Ţării Româneşti, Negru Vodă şi Nicolae Alexandru, s-a ridicat o Cruce a Eroilor. Cât despre poveştile şi misterele Bisericii Domneşti, ele nu se vor termina niciodată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
