Totul a început cu un dor năpraznic de România. Alin și Dora, plecați de câțiva ani în Italia, la Milano, vorbeau tot mai des la telefon, acasă, cu rudele. De sărbători se îmbrăcau în costume populare și mergeau la biserica românească, în privirile admirative sau curioase ale italienilor. Încercau să țină tradițiile așa cum le știau din copilărie. Alin a făcut chiar și o mică afumătoare, dintr-un butoi vechi, că să pregătească cârnați de Crăciun, spre consternarea vecinilor italieni. Numai că la mesele frumos pregătite erau doar ei doi, Alin și Dora, îmbrăcați românește, tăcuți, scufundați în amintirile a ceea ce erau sărbătorile de acasă. Pentru milanezi, Crăciunul sau Paștele sau Sfânta Maria erau doar zile libere, bune pentru shopping în supermarket. Când se gândeau la cei dragi, aveau un gol în stomac. O strângere de inimă, ceva ce durea, ori de câte ori vorbeau despre România. Alin își amintește: "Eu și cu Dora suntem medici. În câțiva ani am ajuns să lucrăm chiar în topul meseriilor noastre. Eu, de exemplu, eram parte din cea mai bună echipă de medici ortopezi din Milano și, poate, din Europa. Profesional, nu ne puteam dori mai mult. Aveam o casă frumoasă în Milano, câștigam foarte bine și reușisem să aducem și copiii cu noi, să-i dăm la școală acolo. Și totuși, ceva nu ne ajungea. Ceva lipsea, și parcă nici nu îndrăzneam să spunem, deși ne măcina și ne ardea pe interior". Apoi, într-o scurtă vacanță în România, s-a întâmplat să ajungă într-un sat numit Glod, pe drumul ce leagă Mureșul de Munții Apuseni. Un prieten i-a dus pe Dealul Lungoilor, ca să le arate priveliștea împrejurimilor. Au mers pe jos, făcându-și drum cu greu prin bălării și lăstăriș, prin urzicile mari cât un om și mărăcinii care se agățau de haine. Când au ajuns sus, priveliștea i-a lăsat fără cuvinte. Soarele apunea și Apusenii erau scăldați în aur. Cheile Glodului și Cheile Cibului erau de-o frumusețe nemaivăzută, cu stânci albe, țâșnind ici și colo din păduri. Fumul caselor plutea molcom, jos, peste sat, ca într-o poveste veche, în timp ce tălăngile vacilor ce se întorceau agale, acasă, umpleau înserarea. "Eram acolo, între mărăcini și buruieni, departe de tot luxul și bunăstarea Occidentului, dar ne-am dat seama că ăla este Paradisul", își amintește Alin. "Nu simțisem atâta frumusețe și pace în suflet în niciun muzeu milanez și în niciun loc din Italia. Ne-am dat seama că suntem acasă. Am strâns-o pe Dora de mână și l-am întrebat pe prietenul nostru cum putem să facem să cumpărăm terenul pe care ne aflam. Ceea ce lui i s-a părut o idee ciudată - cum să cumperi un teren sălbăticit, la marginea unui sat care nici măcar nu figurează pe hartă? Cum să te întorci în România, când românii pleacă pe capete în Occident? Am cumpărat acel teren și așa a început povestea noastră în satul Glod".
Case vechi, viață nouă
"Distanța, dorul. Viața printre străini, oricât de bună ar fi, te face să vezi altfel lucrurile de acasă", îmi spune Dora. "Poate că dacă rămâneam în România nu ne-am fi dat seama ce importante sunt tradițiile noastre românești, cât de mult înseamnă să ai rădăcini și o identitate. Depărtarea ne-a făcut să ne punem niște întrebări legate de noi înșine, să descoperim ce aur curat sunt tradițiile românești și ce viață minunată se poate duce acasă, în ciuda tuturor greutăților. Ca să fii în vârf, în Italia, trebuie să muncești nebunește. Ne-am întrebat cât am mai fi putut să o ținem așa? Zece ani? Douăzeci? După care, ce? Deveneam doi emigranți bătrâni, fără rădăcini. Doi rătăciți într-o goană nebună, care te lasă cu sufletul gol".
Alin și Dora au mers în Maramureș. Au căutat case vechi, din lemn, împreună cu un meșter local. Au ales patru. Meșterii le-au demontat și le-au transportat în Glod. Un an de zile au muncit cu oamenii din sat, ca să desțelenească terenul, să îl curețe și să îl îmblânzească. Au făcut drum, au tras curent, au săpat și au găsit apă. Sătenii nu prea înțelegeau cum se face că doi doctori, cu situație frumoasă în Italia, vin să tragă la coasă și să muncească pe tractor, într-o margine uitată de sat. Dar i-au ajutat și i-au respectat, mai ales că în duminicile în care se întâmpla să fie în sat, Alin și Dora mergeau la biserică îmbrăcați în costume tradiționale. Apoi au montat casele aduse din Maramureș, ici și colo, risipite pe Dealul Lungoilor. Alin a muncit cu meșterii, cot la cot. Casele vechi de sute de ani aveau acum o nouă viață, într-un loc paradisiac. Locul sălbatic de altădată, de la marginea Glodului, începea să semene tot mai mult cu un loc de poveste, dintr-o altă lume, dispărută, pe care doar câțiva bătrâni și-o mai aminteau. "Una dintre case este o fostă școală, cealaltă este o fostă primărie... sunt case vechi, din Maramureș, pe care ne-am străduit să le păstrăm cât mai mult așa cum au fost inițial. Le-am modificat un pic interiorul, dar am încercat să lăsăm acea atmosferă tradițională care nu se poate înlocui cu nimic mai simplu și mai frumos. Nu a fost ușor... Toți banii pe care i-am câștigat în Italia i-am investit aici. Am făcut patru case și în ideea de a face turism, dar și pentru a putea împărtăși frumusețea tradițiilor românești cu alții, fie ei tot români sau străini. Oricum, nu câștigul a fost motivația noastră, cât bucuria de a trăi românește, curat, așa cum au făcut-o bunicii și străbunicii noștri. Cum să pierzi o asemenea comoară? Cum să o lași să se piardă în tăvălugul ăsta de lucruri superficiale, aduse de modernitate?".
Alin și Dora au început să îi viziteze pe oamenii din sat. Să stea cu ei până seara târziu, la o țuică, povestind cum era satul altădată, cu legendele și obiceiurile străvechi. De Crăciun, au primit colindătorii, călușarii au venit, au jucat și au cântat în curtea lor. Cântece și jocuri de la începutul lumii, obiceiuri păstrate din generație în generație. O lume dispărută, la care ai acces doar în astfel de locuri, unde ceva renaște odată cu întoarcerea acasă.
Rugămintea din fața altarului
"Părinte, am vrea să facem o horă a satului, așa cum se făcea altădată. Ne puteți ajuta?", l-a întrebat Alin pe preotul din Glod. Și părintele i-a spus că cel mai bine ar fi să le spună asta oamenilor din sat direct, la slujba de duminică. Ceea ce s-a și întâmplat. Duminică, după slujbă, Alin, îmbrăcat în cămeșoaia tradițională, a ieșit în fața altarului și le-a spus oamenilor că vrea să organizeze o horă, așa cum se făcea pe timpuri, în prima duminică după Sfântă Mărie. Nu a primit niciun răspuns. În biserică s-a făcut liniște, nimeni nu a spus nimic. Bătrânii s-au uitat lung la el și atât. Parcă ceva mai trebuia adăugat. Parcă un dialog era necesar. Dar oamenii din Glod, aflați în acea duminică la biserică, nu au spus nimic. Poate că așa era firea lor, poate că ideea nu li s-a părut potrivită, venind de la cineva care s-a instalat în sat de puțin timp. Părintele l-a încurajat la sfârșit: "Așa sunt oamenii de aici, mai tăcuți și cu mai puțin entuziasm, că au viață grea, cu multă muncă. Dar o să vezi că au suflete bune, și ideea de a cinsti vechile tradiții nu are cum să îi lase indiferenți".
Alin s-a întors acasă descumpănit. Și a trăit cu îndoiala câteva săptămâni, până când unul dintre vecini a venit la el: "Domnu' Alin, da' dacă fășeți horă bătrânească, aveți mese, să ne cinstim și noi olecuță la horă? Eu am mese și băncuțe și pot să le aduc pentru hora satului". Apoi, pe măsură ce timpul trecea, alți și alți oameni din sat veneau la casele vechi din deal, oferindu-și ajutorul. Unii s-au oferit să aducă lipidee (covoare țesute), ca să împodobească locul, altul s-a oferit să vină să facă din fânul de pe teren baloți de paie, pe care să stea lumea, alții s-au oferit să gătească ceva la ceaun. Alin și Dora au comandat un miel, ca să fie gătit. Ciobanul le-a oferit încă unul, "de pe partea mea, pentru horă". Cineva a anunțat că o să aducă un godac făcut la cuptor, câteva femei s-au oferit să facă pâine și plăcinte și alții au anunțat că vor aduce vinars pentru toată lumea. Ba chiar și tinerii au vorbit între ei și au hotărât că vor veni să joace călușarul, așa cum se făcea odată. Sabin, zis Binu, cel mai vechi violonist din sat, a venit și el într-o zi la Alin și Dora. Și-a așezat mai bine pe nas ochelarii cu lentile groase și a zis: "Horă fără lăutari, asta nu se poate. Io vin cu vioara me să cânt de drag. O să mai aduc și câțiva tineri cu fluieră, să le zicem așe, ca din bătrâni".
În prima duminică după Sfânta Maria a plouat până la amiază, de ziceai că se va îneca pământul. Tuna și fulgera într-o năpraznică furtună de vară. Curtea lui Alin era pustie. Baloții aranjați în jurul locului de horit erau îmbibați de apă. Mesele și băncile, goale. Scena improvizată din bârne de lemn părea că nu o să servească la nimic. Ploaia nu doar că îi descurajase pe oameni dar, după cum e și numele satului, pământul devenise o clisă groasă pe care alunecai, și ți se lipea de picioare, un glod în care te afundai la fiecare pas. Cine să mai urce până la Dealul Lungoilor pe o asemenea vreme? Hora satului părea o idee cu care Dumnezeu însuși nu fusese de acord și îi obligase pe oameni să rămână la casele lor. Dar la câteva ore după ce slujba de duminică de la biserică s-a terminat, ca prin minune, norii s-au risipit. Aerul era de cleștar, încât părea că doar întinzi mâna și poți atinge Cheile Cibului. Și din pădure, pe drumul ce duce din sat la casele lui Alin și Dora, și-a făcut apariția primul venit: un tânăr îmbrăcat în călușar, cu pană la căciulă și cu tricolorul în diagonală pe piept, călare pe un cal sur. Părea o imagine desprinsă din alte timpuri, însă era cât se poate de reală. În pasul domol al calului, tânărul s-a apropiat și a strigat bucuros: "Bună ziua, oameni buni! Aici îi hora satului? Da' ce făcură lăutarii, or fugit?". Dar lăutarii erau acolo, pe târnațul uneia dintre case. S-au ridicat bucuroși, au potrivit instrumentele și s-au pus pe scenă. Era chiar și un toboșar, venit anume să țină ritmul la joc. Și muzica a început cu învârtite bătrânești. Ceaunele s-au atârnat la proțap și focurile s-au aprins. Pe poteca ce ieșea din pădure dinspre sat au început să apară și alți oameni. Femei cu farfurii încărcate cu caș, mergând cu grijă prin noroiul alunecos, bărbați "ocoși" cu mâinile prinse în chimir, tineri în grupuri vesele. Încet-încet, oamenii au format un șir neîntrerupt, de la pădure până la locul horei. Și marea surpriză era că toți erau îmbrăcăți în costumele populare ale zonei! Cămeșoaie de cânepă cusute de mână, cu flori negre și verzi, fote simple și austere, ii vechi de câteva generații și pieptare cum nu mai face nimeni în ziua de azi! Un adevărat spectacol! O lume veche, ce părea de mult pierdută sau apusă renăștea și era aievea, la hora satului! Mesele s-au umplut, dealul s-a împestrițat cu oameni veseli. S-a făcut un moment tăcere și preotul a spus Tatăl Nostru, împreună cu toți cei veniți, și a binecuvântat bucatele. Așa a început hora satului în Glod. Cine a venit din împrejurimi a fost binevenit. Mâncarea și băutura a fost pusă pe mese și oricine a putut să petreacă alături de cei din Glod. S-au cântat cântece vechi, s-a horit și s-a chiuit până târziu. Călușarii au venit și au bătut pașii lor magici, aducători de curățenie și prosperitate. Tinerii au scos fluierele și au cântat doinele învățate de la bătrâni. Preț de o clipă, satul Glod a fost din nou așa cum era satul românesc de odinioară: unit, păstrător de datini străvechi, legat de pământ. Chiar și cei din Glod s-au mirat de ei înșiși, văzând că toți își păstraseră hainele vechi, populare, numai că nu avut curajul sau ocazia de a se îmbrăca cu ele. Cumva, satul a revenit la matca lui, deși oamenii nu credeau că se mai poate așa ceva. A fost nevoie ca un român să plece printre străini și să se întoarcă de acolo cu dor mare și aprig de țară și cu respect pentru tradițiile vechi, populare, pentru ca acestea să reînvie. Și ce bine că s-a întâmplat așa!
Horenii și mesenii
"Așe horă frumoasă, eu nu am mai văzut din tinerețe", îmi spune Sabin, zis Binu, violonistul. "Eu de mic am mers la hore, că tata cânta la vioară și mergea și zicea la tăte horele din zonă, de la Zlatna la Almaș. Așa am crescut, tăt cu muzică în casă. Tot tata m-a învățat prima melodie la 14 ani. Apoi l-am avut profesor pe Buți, de la Joaj (Geoagiu). Am învățat și de la Relu, din Banda de la Căstau, și de la Liță, că ei știau cântece foarte vechi. Mergeam ba cu ei, ba cu călușerii. Amu, pe timpuri, hora nu se fășea cu mâncare, era numa gioc, da o fo bine și așa. Și băutură nu era, decât vinars, nu era bere pe-atunci. Dar bătrânii umblau tăt așe, în straie țărănești, și la horă, și la sărbători... Da, no, o fo cu ploaia... M-am bucurat că or fo și cu fluieru, că tinerii încă merg cu oile pe-aici, da io n-am crezut că ei mai știu cânta. Și cel mai mult mi-o plăcut că nu or pus boxe de-astea moderne. S-o cântat direct la om, așe cum era cândva, și asta e mare lucru". Dar Binu nu e singurul încântat de hora satului. Printre cei mai bucuroși este și Nana Veta. La 86 de ani, și-a pus ia și a jucat, până la lăsarea serii. Toată lumea a vrut să danseze cu ea, căci fiind cea mai bătrână femeie din sat, știa pașii vechi, de învârtită și de bătută: "Io atâta am fo de dansatoare, când am fo de tânără! Nu aveam cum să nu horesc! Mi-o plăcut mult și-amu, că parcă am fo iară în tinerețea me. Eu așa merg și la biserică, tăt cu haine țărănești, că așa am apucat. Mulți s-or mirat de mine, că lumea nu prea se mai poartă așe, da amu și eu m-am mirat de ei, că or fo tăți îmbrăcăți țărănește și or fo frumoși. Înainte, la horă, era cam tăt așe, numa că pe-atunci se jucau numai învârtite, nu cânta nime cântece din Banat, la noi. Eram micuță și eu eram prima la joc. Hora satului la noi se fășea după slujba de duminică, da' chiar lângă biserică. Era acolo un loc și oamenii horeau după vioara lu Binu și după fluieră. Amu or vrut să joace cu mine că am fo îmbrăcată frumos, cred...".
La hora satului din Glod au fost și o familie de francezi și una de italieni. Francezii, turiști-musafiri la pensiunea lui Alin, s-au îmbrăcat și ei în haine țărănești. Zoe și soțul ei, Marc-Antoine, priveau fericiți în jurul lor și parcă nu le venea să creadă ce văd. Nu am putut să mă abțin și i-am întrebat "Seamănă ce vedeți aici cu România prezentată în presa franceză?". "Deloc", mi-au răspuns ei, cumva jenați, dar veseli și cu pahăruțele de țuică în mână. "Nu are nicio legătură ce știam despre România cu ceea ce este aici. Aici este un paradis! E ceva de vis! Ce bine de voi, că mai aveți și păstrați asemenea lucruri! Suntem pentru prima oară în România, și cu siguranță o să revenim, pentru că așa ceva nu mai găsești nici în Franța, nici în Europa. De fapt acum ne e greu să înțelegem de ce românii vin la noi să muncească, când acasă la ei au o asemenea minunăție de țară?!", mi-au spus cei doi și s-au dus să își mai pună în farfurii câte o porție de slană cu ceapă roșie.
Deasupra, cerul înstelat
S-a jucat și s-a cântat până târziu, în noapte. La un moment dat, oamenii s-au urcat pe scena improvizată, să fie chiar lângă lăutari, și au jucat până când podelele s-au rupt. Au coborât pe iarbă și au continuat învârtitele. Nea Marin, unul dintre cei mai bătrâni ciobani ai satului, a luat-o la dans pe franțuzoaica Zoe și a început cu strigăturile tipice la horă, așa zisele "minciuni", unele mai hazlii, altele mai deocheate. Uitase că are mai bine de optzeci de ani, și bătea pământul cu picioarele mai ceva ca tinerii. Câțiva bărbați s-au adunat mai deoparte, la foc, și au cântat doine vechi, acompaniați de fluierul unui tânăr cioban, coborât din munte, special pentru horă. Apoi s-a făcut liniște. Ultimele lumini din satul de jos s-au stins și au rămas doar stelele, rotindu-se încet pe cerul senin. Greierii acopereau pământul cu cântecul lor, tot așa cum stelele acopereau cerul cu lumini. Alin și Dora au mai rămas un timp pe "târnațul" casei lor, ținându-și copiii în brațe și privind cerul înstelat. Paradisul lor. A doua zi, luni, foarte devreme, au început să se audă cosașii pe dealuri. Un miros de fân proaspăt se așternea peste Glod, în răcoarea dimineții. Undeva, pe o culme, se aude fluierul unui cioban cu oile. Cețurile se ridică ușor de pe Cheile Cibului și ale Glodului, într-un spectacol gigantic. Paradisul lor și al celor ce caută România adevărată.