Părintele Eftimie Mitra - "Copiii români din Poroşcovo au nevoie de şcoală!"

- Schitul "Sfinţii Români", din Grădiştea de Munte, Hunedoara -

Spre mânăstire, drumul ţine strâns firul unei ape ce curge curat şi grăbit, prin umbra unei păduri. Simţi un fel de teamă, de prea multă umbră fără sfârşit. Instantaneu, vine însă şi gândul că, mergând spre casa lui Dumnezeu, lu­mina-ţi va ieşi negreşit în cale.
Zi de duminică. O poieniţă mică. O biserică mică. Mare e doar credinţa ce-i ţine aici pe cei câţi­va vieţuitori şi cea care aduce, în zile de sărbătoare, zeci de credincioşi din tot largul zării. Biserica e nouă şi încă neterminată. Înăuntru, suntem o mână de oameni îngenuncheaţi în rugăciune. Ca nişte co­coni în crisalida propriilor dureri şi nelinişti, pe care numai Bunul Dumnezeu îi va putea transforma, cumva, în fluturi. În strană, o măicuţă îngână rugă­ciuni cântate, în timp ce în altar se aude glasul pă­rin­­telui oficiind Sfânta Liturghie.

La Teologie, în liniştea pădurii

Sunt şapte ani de când părintele Eftimie Mitra se află aici, în Munţii Orăştiei, la Schitul "Tuturor Sfin­ţilor Români" din Grădiştea de Munte, aflat la doi paşi de marea cetate dacică de la Sarmizegetusa Regia. Cumva, şi-a dorit din copilărie să devină preot, după ce vizitase, împreună cu părinţii, mâ­năs­tirile din Moldova. "Atunci am spus pentru pri­ma dată că mă fac preot şi călugăr, dar le-au luat cu toţii ca pe nişte vorbe ale unui copil. Dar eu am fost întotdeauna mai rebel, mai nonconformist, nu m-am supus sistemului nici în comunism, nici acum. Iar când la şcoală am fost întrebaţi ce anume vrem să devenim, doar eu şi fiul unui medic am spus că preoţi. Ne-au fost chemaţi, desigur, părinţii la şcoa­lă, atrăgându-li-se atenţia ca măcar în public să nu mai spunem aşa ceva. N-am înţeles eu ce în­seamnă asta, la mine toate erau una", spune părintele Efti­mie.
Apoi viaţa l-a dus mai departe, pe drumuri ce se întorceau, oarecum rotund, tot în poarta mânăsti­rilor. În studenţie, scria articole într-un cotidian din Oradea. Deşi studia ingineria, apucase să publice câteva articole acide la adresa unui preot-profesor de la Teologie, la sugestia unor studenţi nemulţu­miţi de severitatea acestuia. Atunci i s-a propus să scrie la fel de rău şi despre alte feţe bisericeşti, preoţi care trebuiau compromişi. Toate astea, pe bani buni, desigur. O vreme, a acceptat. Până când a fost trimis la Mânăstirea Petru Vodă, unde cel care trebuia compromis era însuşi Părintele Iustin Pârvu. "Am mers acolo cu gânduri rele, cu întrebări-cap­cană, dar s-a întâmplat ca Părintele să mă-ntoarcă pe mine şi nu eu pe el, pentru că era un om îndu­hovnicit".
În aceeaşi perioadă l-a cunoscut pe părintele Iosif Paşca, ce făcuse şase ani de închisoare la Aiud şi care i-a povestit despre suferinţele din temniţă ale preoţilor, despre părintele Calciu-Dumitreasa, dându-i de înţeles cam cum stau lu­crurile în lume, cu adevărat. Nu l-a luat în serios, gân­dind că părintele nu are cum să ştie mersul lumii. Oricum, o schimbare tot s-a produs, a început să scrie de bine despre călugări şi mânăstiri, dar abia când a văzut că articolele sale nu mai erau publicate şi-a dat seama că e o proble­mă şi că bătrânul călugăr avea dreptate. A încetat să mai scrie, dar a început să-şi pună întrebări: "Atunci am înţeles că, chiar şi atunci când fusesem la mâ­năstire cu gând rău, purtam cu mine un gol perma­nent, pe care nu l-am resimţit deloc în interiorul mânăstirii, dar care m-a cuprins din nou, de îndată ce-am plecat. Iar golul acela-l purtasem, de fapt, cu mine o viaţă întreagă. Am făcut sport, fotbal, karate, box, dar ce n-am făcut? Mă apucasem de pian şi chitară, care-mi plăceau foarte mult, dar go­lul acela nu dispărea nicicum. Doar în mânăstire am simţit concret că acel gol dispare şi că sufletul mi se umple cu ceva. Era o stare de bucurie, dar eu, fiind un om raţional, nu-mi dădeam seama că trăiam o transformare duhovnicească", îşi amin­teşte părintele.
A parcurs, apoi, etapă după etapă, a trăit expe­rienţe dintre cele mai ciudate, fără să-l atingă măcar o secundă gândul renunţării. A-ntâlnit, în mânăstire, un demonizat, ex­pe­rienţă care l-a fă­cut să înţeleagă că există ceva dincolo de materie, că sunt anumite stări du­hovniceşti dintr-o altă lume care au doar consecinţe în lumea noastră. A simţit, în îmbrăţişa­rea Părintelui Iustin Pârvu, cum dragos­tea lui Hristos intră în el, trecând prin Părinte, iar dragos­tea aceea i-a dat pu­tere şi i-a alungat pentru totdeauna fri­­ca. A învăţat, păs­­când oile şi râ­nind la porci, ce în­seamnă ascultarea, smerenia şi tăierea voii, a citit Biblia, vieţile sfinţilor, is­to­ria Bisericii, dog­ma­tica. A făcut "Fa­cultatea de Teo­logie" în liniştea pă­durii. O poveste reală, un drum ane­voios uneori, dar cu o ţintă unică şi si­gură: călugăria. Că­reia părintele Eftimie Mitra i se dedică în fiecare clipă, cu bucurie.
Râul ce curge în pădurea de fagi din apropierea mânăstirii asigură discuţiei noastre fundalul sonor. Ca un clopot lichid, bătând statornic în fiecare rugă­ciune ce scoate biserica dintre ziduri şi o aşază, te­meinic, în suflete şi-n viaţă.
Părintele Eftimie e, cu siguranţă, un personaj aparte. Dacă-ar fi să mă limitez la câteva cuvinte pentru a-l descrie, acestea ar fi credinţa, bucuria şi liniştea. Bucuria cu care-şi însoţeşte fiecare gest, fiecare rostire. Liniştea cu care înlocuieşte acel "tre­buie" stigmatizant al zilelor noastre. Şi, mai ales, credinţa, încrederea nestrămutată că, spre împlini­rea rosturilor bune, drumul, indiferent cât de greu ni s-ar părea, e întotdeauna caligrafiat de Dumne­zeu. De aceea, poate, părintele Eftimie Mitra s-a şi implicat, de-o vreme-ncoace, în ajutorarea copiilor români volohi din Poroşcovo, Ucraina.
"Anul trecut, o doamnă mi-a zis să mergem şi noi acolo, că citise ceva pe internet. N-am fost prea atras de idee, gândind că-s destui oameni necăjiţi şi aici, dar am mers, totuşi. Am dus câţiva saci cu haine şi alimente, dar n-au ajuns să le împărţim la toţi. După ce am văzut situaţia reală, am mai mers de câteva ori. Oamenii aceia chiar au probleme de civilizaţie, de educaţie. Au, desigur, şi probleme ma­teriale, dar acestea sunt cauzate de celelalte. Ideal ar fi să se poată face acolo o şcoală, o grădiniţă, ceva concret pen­tru educaţia lor. Merge greu, că-s piedici multe, dar sper să reuşim. Noi am început să adu­cem copii mai cu­minţi, mai liniştiţi, în vizite în Româ­nia, să-i îndem­năm, să-i încura­jăm să meargă la şcoală, să le plătim taxe de şcolarizare, rechizite, tot ce au nevoie.
Asociaţia «Dor de vatră», pe care am înfiinţat-o în acest scop, are o co­laborare con­trac­tuală cu dom­nul Nicolae Butan din Alba Iulia, pen­tru că e un om se­rios şi deosebit de implicat în această problemă, iar dom­nia-sa se zbate să facă rost de bani pentru şcolari­za­rea copiilor. E foar­te greu şi pentru că părinţii nu au no­ţiuni elementare despre viitorul copiilor lor, despre şcoală. Ei ştiu aşa: copiii au crescut mari, trebuie să meargă la lucru sau să aibă grijă de fraţii mai mici. Ne cram­ponăm şi de piedici din partea altora, care spun despre românii volohi din Poroşcovo că-s ţigani albi, rudari. Nu-s ţigani, dar sunt needucaţi. De aceea, încercăm să-i scoatem pe copii din mentali­tatea asta, iar pe părinţi încercăm să-i învăţăm o meserie. De asta au nevoie: copiii de şcoală şi adulţii de o meserie.
I-am adus în ţară şi anul trecut, şi în vara aceas­ta, să le arătăm România. Lor li se prezintă o falsă Românie, una duşmănoasă şi indiferentă faţă de ei, care nu-i acceptă. Nu ştiu nimic de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de Avram Iancu. I-am dus la Put­na, la Alba Iulia, la Cetăţile Dacice din Mun­ţii Orăş­tiei, la Deva, la biserica Densuş şi Mânăstirea Pris­lop. Le-a plăcut. Le-am dus nişte imagini cu Şte­fan cel Mare, picturi, albume, să aibă habar de tre­cu­tul României, de istorie", afirmă părintele Eftimie.

Şcoala de vară de la schit

Anul acesta, la începutul lunii august, 12 copii din Poroşcovo au fost din nou la Şcoala de vară de la schitul din Munţii Orăştiei. S-a ocupat să-i înveţe câte ceva profesoara Marilena Toma, din judeţul Călăraşi. A făcut-o nu numai voluntar, ci mai ales cu drag. Domnia-sa predă istoria, este profesor grad I, cu o vechime în învăţământ de 28 de ani. "Copiii aceştia nu au deloc cunoştinţe de limba română, de aceea a trebuit să le predau bazându-mă pe memo­ria lor vizuală. Am lucrat cu materiale prin care le-am arătat cât de frumoasă e limba română şi cât de frumos sună. Ei vorbesc o limbă română arhai­că, cu care eu nu m-am mai confruntat până acum. Le-am întrebat pe fete ce vor să devină, iar majori­tatea mi-au spus că educatoare, învăţătoare, dar şi o bucătăreasă şi una care ar vrea să înveţe să cân­te, la chitară, muzică folk. Mi-au spus, de aseme­nea, că vor să afle cât mai multe despre istorie, despre formarea poporului român. Sunt deosebit de interesaţi de toate astea, de alfabetul limbii române, au prins foarte repede ce am reuşit să le predau într-un timp scurt. Sunt muncitoare, cuminţi, cu foarte mult respect faţă de profesor.
Ce ar trebui să ştie oricine intră în contact cu aceşti copii e că trebuie să le arate foarte multă iubire. Sunt foarte miraţi când sunt mân­gâiaţi, când li se pune o mână pe creş­tet, când sunt îmbrăţişaţi. Trebuie atenţie şi la ceea ce-şi doresc, pen­tru că lor li s-a luat dreptul la copilă­rie, muncesc de foarte mici. În România, co­piii au drepturi mai multe decât adulţii şi decât profesorii. Am rămas uimită cât res­pect arată aceşti copii profesorului şi cât de mult apreciază cunoş­tinţele celor din faţa lor", spune profesoara Ma­rilena Toma.
Părintele Eftimie adaugă: "Doamna Marilena Toma i-a învăţat cu drag pe copii, a fost un model viu pe care l-au avut lângă ei, iar asemenea oameni le-ar da o nădejde în aspiraţiile lor. Asta încearcă să facă şi voluntarii din România care merg în co­munitatea lor, dar nu este suficient. Lipsurile pe care le au în comunitate pot fi compensate de către noi. Pentru a le oferi o educaţie sănătoasă, o şcoală în limba română care să fie recunoscută de stat, au nevoie şi de sprijin financiar. Pe politicieni nu ne putem baza, trebuie să ne descurcăm singuri, cum putem. La Poroşcovo, copiii muncesc din greu, unii la pădure, alţii la animale sau diferite munci din care să aducă un ban în casă. Merg să muncească prin Ucraina, în regim de zilieri, de multe ori ve­nind acasă cu bani puţini comparativ cu munca pres­tată. Au un simţ al responsabilităţii mai bine dezvoltat decât la unii dintre adulţii de acolo".
Pe întreaga perioadă a şederii lor în România, pruncilor le-a fost perma­nent alături şi Aurica Bogoje, vicepre­şedinta Asociaţiei "Dor de vatră": "Mi-s dragi românii volohi şi mă bucur că a rânduit Dumnezeu să ajun­gem la Poroşcovo. Sperăm, cu ajutorul celor din jur, voluntari, să vedem că ei cresc social, că vor să înveţe, că vor să fie educaţi, să le crească nivelul de educaţie şi cultură. Trebuie efort, dar fără ajutor nu se poate. Sunt oameni cu frica de Dumnezeu, acolo e cea mai mare natalitate din zonă, pentru că mamele nu fac avort. Apreciez că n-au uitat limba română, pe care o vorbesc chiar dacă nu se duc la şcoală.
Există un contract între asociaţia noastră şi un ONG similar din Ucrai­na, în ce priveşte sprijinul comunităţii româneşti din Poroşcovo. Această aso­ciaţie ne sprijină, la nivelul regiunii Transcarpatia, să susţinem copiii în şcoli, să organizăm cu ei diferite acti­vităţi educative, cursuri de vară, să le acordăm ajutoare umanitare şi altele, în funcţie de situaţie. Pentru susţinerea unui copil la cursurile şcolare din Solotvino, unde există o şcoală cu pre­dare în limba română, cheltuielile se estimează a fi între 130-150 euro pe lună. Aceste cheltuieli includ cazare, masă, rechizite, transport şi altele", spune Aurica Bogoje.
  Unul dintre cei care susţin de mult timp educaţia copiilor volohi este dom­nul Nicolae Butan, din Alba Iulia (aţi aflat despre el din alte texte publi­cate în revistă, n. red). În urmă cu câţiva ani, domnia-sa a suportat inte­gral cheltuielile ocazionate de partici­parea lor la o tabără organizată la Ighiu (jud. Alba), în multe dintre demersurile sale fiind sprijinit de domnul Ioan Botoş din Apşa de Jos, cel căruia îi şi aparţine ideea iniţială de încurajare a şcolarizării copiilor români-volohi, la şcoala româ­nească din Solotvino (Ucraina).
"Trebuie o trezire sănătoasă din partea autori­tăţilor române în privinţa comunităţilor de români din Transcarpatia. Tot ceea ce noi fa­cem, facem cu im­plicarea unor oa­meni inimoşi din Ro­mânia, cărora le pasă. Este foarte greu, dar poate se va schimba ceva. Sperăm să-i trezim cumva şi pe cei din Poroşcovo, să înţe­leagă că este im­por­tant să mun­ceas­că, să nu aş­tepte doar să pri­mească peşte, ci să pună mâna pe undiţă şi să pes­cu­iască singuri, pentru că pot. Şi mai e un aspect important: trebuie să le scoatem tuturor din minte denumirea de volohi, căci asta nu există nicăieri. Sunt români-volohi, asta da!", spune Ioan Botoş.

Un ursuleţ de pluş

Am ocazia să-i însoţesc pe pruncii din Po­roşcovo în ultima zi a Şcolii de vară de la Grădiştea, într-o excursie la Alba Iulia. De cum mă văd, Na­talia şi Oksana îmi sar în braţe. Ne cunoscuserăm în iulie, tot la schit. Sunt mai vorbăreţe acum, dar, totuşi, încă mai au reţineri. Par a se teme că, dacă vorbesc prea mult, se va-ntâmpla să dispară co­moara adunată în tot timpul petrecut în România. Îmi răspund scurt la întrebări, apoi vorbesc între ele, într-o limbă pe care n-o pricep. Cad cuvintele unele peste altele, într-un amestec ciudat şi greoi. Încep să cânte, în aceeaşi limbă, şi doar o anume me­lodicitate îmi dă de înţeles că sunt un fel de pri­cesne.
Prin "Cetatea Dalbă a Unirii", ghid ne este dom­nul Nicolae Butan, un prieten vechi al românilor din Poroşcovo. Fetele au grijă instinctiv să nu se în­depărteze unele de altele, căutându-l mereu din priviri pe părintele Eftimie. Ne prind de mână cu încredere şi ascultă uimite tot ceea ce li se spune despre locurile prin care trecem. Şanţurile Cetăţii, Catedrala Reîntregirii, busturile Regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, statuia lui Mihai Viteazul, porţile Cetăţii.
Lângă uriaşa fântână arteziană din parcul din faţa Catedralei, ca la un semn, se adună unii într-alţii, copii şi adulţi, şi încep să cânte cel mai drag dintre cântecele în limba română: Cântecul volohilor. Un cântec trist şi, totuşi, plin de speranţă. Cântecul unor prunci înstrăinaţi, rătăcind pe-aiurea, chemându-şi pe nume mama ce nu pare a mai vrea să ştie de ei. Abia l-au învăţat de câteva zile şi încă se mai poticnesc la ritm şi la versuri. Dar compen­sează totul cu sufletul. "România, mama noastră, nu uita de noi,/ Suntem departe de tine, singuri, ai nimănui./ Numai Dumnezeu Preabun ne-ajută să mai fim,/ Am păstrat graiul tău dulce, graiul de român...".
Seara, excursia ia sfârşit. Copilele sunt rupte de oboseală şi adorm, legănate de microbuz, una în braţele celeilalte. Ne despărţim la Orăştie, în par­carea unui magazin cu de toate. Undeva, în vitrină, un ursuleţ uriaş, de pluş, îşi aşteaptă plictisit par­tenerul de joacă. "Mi-aş dori tare mult să primesc un astfel de ursuleţ de ziua mea!", spune Nataşa.
Încerc să-mi înghit lacrimile, cuvintele... Nataşa are 16 ani. E cea mai bună la şcoala în limba ro­mână pe care-o face mulţumită oamenilor buni din România. Un copil fără copilărie. Îşi doreşte să de­vină medic. Să aline suferinţele semenilor. Îmbrăţi­şându-i cu drag. Ca pe un ursuleţ de pluş...

Cei care doresc să sprijine şcolarizarea copiilor români volohi din Ucraina pot face donaţii în contul IBAN RO 24RNCB0803037676310004 - BCR SA SUCURSALA ALBA IULIA - titular NICOLAE BUTAN (tel. 0741-074504).