Cu toate astea, acum câtăva vreme, mi-a venit în minte gândul că mi-aş putea lua şi eu unul. După tot felul de cercetări despre rase, teste de compatibilitate ("Aflaţi câinele potrivit pentru dvs."), frământări şi consultări, s-a conturat ideea că "alesul" ar putea fi (dacă ar fi să fie)... o boxeriţă. Adică femelă, cu părul scurt, de talie medie, iubitoare şi ataşată de stăpân. A trecut ceva timp, dar gândul nu se materializa. Iar apoi, destinul a hotărât altfel... Într-o zi, o căţea a fost adusă în curtea noastră de nişte muncitori, ca să păzească o schelă. Patronul lor făcuse o încercare de a creşte ciobăneşti mioritici, dar efortul a fost prea mare şi câinii au fost lăsaţi într-un şantier închis, la mila muncitorilor. Aiuriţi şi stresaţi de toată vânzoleala de oameni şi de maşini, căţeii încercau să aplice ce ştiau din străbuni, adică mai mârâiau, mai "capsau"... Pentru a se stabili clar cine este stăpânul, li s-au aplicat nişte bătăi surori cu moartea... Erau hrăniţi cu pâine şi apă şi, din când în când, ceva hrană uscată, dată de patron. Mai întâi a văzut-o soţul meu. "E blândă... şi slabă... ce să zic... ai s-o vezi!" Şi am văzut-o. A fost dragoste la prima vedere. Nici nu mi-a trecut prin cap că este câine şi că ar putea să mă muşte. Am uitat cu desăvârşire că mi-e frică de câini. Numai labele şi "zdrenţele" erau de ea, semne anemice că am în faţă un ciobănesc mioritic. Şi ochii! Detest oamenii care te şterg cu privirea sau care te privesc "diluat". Pentru mine, a privi interlocutorul drept în ochi este foarte important. Ne-am spus în câteva clipe... tot. Privirea ei a rămas barometrul relaţiei dintre noi. Dar era cumplit de înfricoşată. Nu puteai să alungi o muscă cu un gest uşor al mâinii, că era una cu pământul. Încetul cu încetul, amintirea urâtă a foamei şi a bătăilor a început să treacă. Acum are cuşca ei, curtea ei, şi are foarte multă dragoste de dăruit. De asta n-o să se sature în veci. Când ne vedem, după o absenţă de doar o noapte, îi trebuie cel puţin zece minute de atingere, de mângâiere, de povestit. Scânceşte în fel şi chip, se plânge, se bucură, declară, imploră să nu mai plecăm.
Dar cel mai important pentru ea este să facă ceva ce dresorii nu permit: să sară cu labele pe mine, ca să-mi atingă mâinile. Şi eu îi îngădui această... obrăznicie.
Dacă nu aveţi parte de suficientă căldură sufletească, de suficientă prietenie, eu, cea care jumătate de veac am suferit de frică de câini, vă spun: luaţi-vă un tovarăş din lumea celor ce nu cuvântă. La fiecare întâlnire, veţi sorbi o cupă adâncă de bucurie şi de iubire.
LAURA - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
