Cu toate astea, acum câtăva vreme, mi-a venit în minte gândul că mi-aș putea lua și eu unul. După tot felul de cercetări despre rase, teste de compatibilitate ("Aflați câinele potrivit pentru dvs."), frământări și consultări, s-a conturat ideea că "alesul" ar putea fi (dacă ar fi să fie)... o boxeriță. Adică femelă, cu părul scurt, de talie medie, iubitoare și atașată de stăpân. A trecut ceva timp, dar gândul nu se materializa. Iar apoi, destinul a hotărât altfel... Într-o zi, o cățea a fost adusă în curtea noastră de niște muncitori, ca să păzească o schelă. Patronul lor făcuse o încercare de a crește ciobănești mioritici, dar efortul a fost prea mare și câinii au fost lăsați într-un șantier închis, la mila muncitorilor. Aiuriți și stresați de toată vânzoleala de oameni și de mașini, cățeii încercau să aplice ce știau din străbuni, adică mai mârâiau, mai "capsau"... Pentru a se stabili clar cine este stăpânul, li s-au aplicat niște bătăi surori cu moartea... Erau hrăniți cu pâine și apă și, din când în când, ceva hrană uscată, dată de patron. Mai întâi a văzut-o soțul meu. "E blândă... și slabă... ce să zic... ai s-o vezi!" Și am văzut-o. A fost dragoste la prima vedere. Nici nu mi-a trecut prin cap că este câine și că ar putea să mă muște. Am uitat cu desăvârșire că mi-e frică de câini. Numai labele și "zdrențele" erau de ea, semne anemice că am în față un ciobănesc mioritic. Și ochii! Detest oamenii care te șterg cu privirea sau care te privesc "diluat". Pentru mine, a privi interlocutorul drept în ochi este foarte important. Ne-am spus în câteva clipe... tot. Privirea ei a rămas barometrul relației dintre noi. Dar era cumplit de înfricoșată. Nu puteai să alungi o muscă cu un gest ușor al mâinii, că era una cu pământul. Încetul cu încetul, amintirea urâtă a foamei și a bătăilor a început să treacă. Acum are cușca ei, curtea ei, și are foarte multă dragoste de dăruit. De asta n-o să se sature în veci. Când ne vedem, după o absență de doar o noapte, îi trebuie cel puțin zece minute de atingere, de mângâiere, de povestit. Scâncește în fel și chip, se plânge, se bucură, declară, imploră să nu mai plecăm.
Dar cel mai important pentru ea este să facă ceva ce dresorii nu permit: să sară cu labele pe mine, ca să-mi atingă mâinile. Și eu îi îngădui această... obrăznicie.
Dacă nu aveți parte de suficientă căldură sufletească, de suficientă prietenie, eu, cea care jumătate de veac am suferit de frică de câini, vă spun: luați-vă un tovarăș din lumea celor ce nu cuvântă. La fiecare întâlnire, veți sorbi o cupă adâncă de bucurie și de iubire.
LAURA - Iași