Puştiul cu două perechi de aripi
- La scurt timp după premiera filmului tău am aflat că povestea băiatului care îşi petrece cinci ani de zile la un seminar teologic este chiar povestea ta de viaţă. Filmul pe care l-ai făcut este şi despre tine?
- Într-un fel, da, pentru că cei cinci ani de seminar au contat foarte mult în viaţa mea. Am venit la Bucureşti să dau la Facultatea de Film, exact ca un "serafim", lăsând în urmă toată viaţa mea din Piatra Neamţ, familie, prieteni, obişnuinţe. Am început totul de la zero, luând cu mine doar entuziasmul unui puşti de provincie căruia, când s-a văzut student în capitală, i-au crescut o pereche de aripi în plus. Ştiam din primul an că la finalul facultăţii ne vom da licenţa cu un scenariu de film de lungmetraj. Când am început să mă gândesc la ce voi scrie, purtam încă proaspăt în mine acel trecut şi se întâmpla des să le povestesc colegilor întâmplări din seminar, iar ei să fie foarte entuziasmaţi şi captivaţi. Aşa mi-am dat seama că e acolo o poveste care merită să devină film.
- Cum erai, Daniel, la vârsta la care ai intrat la seminar? Semănai cu personajul din film?
- Eram unul dintre cei mai conştiincioşi şi cuminţi copii, mai purtam şi ochelari de vedere, exact ca personajul Gabriel, şi pe vremea aia, ochelarii de vedere nu erau ceva cool, erau nişte urâţenii. Cred că timp de aproape un an de zile am fost elevul cuminte, care stătea în banca lui. Profesorii ne induseseră impresia unei atmosfere de armonie, în care toţi suntem sinceri şi spunem ce ne frământă, un soi de rai artificial, fără secrete, care s-a dovedit curând o uriaşă ipocrizie din partea lor. De fapt, seminarul a fost o şcoală a vieţii destul de dură. Imaginaţi-vă că eram doar nişte puşti, care se trezesc peste noapte într-un cămin, fără părinţi. Imediat am început să stabilim ierarhii şi să ne evaluăm unii pe alţii după amănunte diverse, de la ce trăsnaie făceam sau ce curaj ne asumam, până la ce anume primeam în pachet de acasă duminica.
- ...lucru care stabilea gradul de înstărire al fiecărei familii, probabil.
- Exact. Aşa ne-am format mica noastră gaşcă de băieţi îmbrăcaţi mai bine, care făceau iarna în bocanci şi geacă, nu în pantofii de vară. Cu alte cuvinte, am învăţat şmechereala, pentru că nu prea aveam de ales. Ori o învăţai ca să te descurci, ori o suportai din partea altora. Sigur, uneori lucrurile mai deraiau. De pildă, îmi amintesc prima ninsoare dintr-un an, care ne-a scos pe toţi în curtea seminarului. Pe lângă clasele de seminarişti, mai erau şi clasele de cântăreţi bisericeşti, unde erau copii mai simpli, de la ţară, care nu intraseră la seminar. Ierarhiile erau foarte clare. La cantină, dacă un seminarist întârzia la coadă, avea dreptul să se bage înaintea unui cântăreţ, să-i ia farfuria. Uniforma de seminarişti ne făcea destul de obraznici şi adâncea prăpastia care exista, oricum, între noi. Ei, şi în ziua aia în care a nins, am ieşit toţi afară, am început să facem bulgări, cineva a aruncat unul spre tabăra cântăreţilor, de acolo altcineva a ripostat. Şi, fără să ne dăm seama, ne-am trezit prinşi într-un adevărat război cu bucăţi de gheaţă, în care se citea şi dispreţul nostru pentru cântăreţi, şi invidia cântăreţilor faţă de noi. În tabăra cântăreţilor era şi un băiat mai prăpădit, care purta hainele lui taică-su, avea acelaşi sacou tocit şi vara, şi iarna. Era prietenos şi naiv, niciodată nu riposta la bătaia de joc a seminariştilor. Acum, însă, ne sfida, se eschiva, nimeni nu reuşea să-l nimerească, zici că-l apăra Dumnezeu! Şi atunci eu, capul răutăţilor, am creat o strategie de înconjurare şi surprindere, ca să le spargem gaşca, i-am risipit şi m-am luat după el. A urmat o cursă cu peripeţii în jurul seminarului, bietul de el, la fiecare curbă aluneca şi se rostogolea, că era în pantofii de vară, dar avea timp să se ridice şi să fugă iar. S-a salvat intrând pe la intrarea profesorilor. Mai aveam doar un culoar lung până la dormitorul lui, dacă nu-l prindeam acolo pe coridor, nu-l mai prindeam deloc, aşa că am pus presiune pe el. Ştiam că va aluneca atunci când va da colţul, că avea pantofii uzi, s-a şi prăbuşit pe culoar. L-am ajuns din urmă şi, când mă pregăteam să-i tuflesc un bulgăre între ochi, i-am văzut privirea îngheţată de frică. Am văzut prima dată spaimă pe faţa acelui copil, mi s-a făcut milă, m-am întors şi am plecat. Mi-am dat seama că pot fi şi rău, dacă vreau, şi că alegerea e a mea, în ultimă instanţă.
Şmecheraşii şi drumul bun
Pe platoul de filmare
- Cu dilema asta morală se confruntă şi personajul din filmul tău.
- Da, Gabriel ajunge în multe situaţii limită, unde are de ales: jură pe Biblie şi scapă de pedeapsă sau spune adevărul? Îl cheamă pe pedagog, când turnătorul lor e beat în comă, ca să se răzbune, sau tace? Acceptă sau nu acceptă să meargă şi să mintă la spovedanie? Gabriel nu e neapărat un personaj pozitiv, dar, spre deosebire de alţi "serafimi", în final, el alege calea cea dreaptă.
- Ai pus şi ceva din personalitatea ta în personajul ăsta?
- Da, Gabriel are foarte mult din copilul care am fost. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, n-am fost uşă de biserică, mă învăţasem destul de şmecheraş. Pe atunci, asta ne aducea şi atenţia fetelor din oraş. Cred că eram şi destul de enervant la şcoală, ca orice începător într-ale credinţei, puneam o groază de întrebări incomode: "De ce se zice crede şi nu cerceta?". "De ce animalele nu au suflet?". "De ce mor copiii nou născuţi, dacă Dumnezeu e bun?". În minciuni, noi, cei din grupul nostru, ne rafinaserăm într-atât încât, dacă eu începeam o frază şi eram oprit brusc, colegul meu putea să o continue, ca şi cum ar fi fost aceeaşi poveste. Şi totuşi, când mă uit înapoi la cei care eram, îmi dau seama că anii trăiţi împreună ne-au hrănit dorinţa de a căuta calea onestă a lucrurilor, un fel de solidaritate întru adevăr. Eram nişte şmecheraşi lunecoşi, dar când trăgeam linie, ştiam că drumul bun e pe altundeva.
- Spuneai că seminarul a fost şi o şcoală a vieţii. Ce ţi-au adus bun cei cinci ani petrecuţi acolo?
- Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat a fost să citesc oamenii, să fiu atent, pentru a evalua cât mai devreme gradul lor de onestitate. Când am venit la Bucureşti, simţeam de la o poştă şmecheraşii (incluzându-i aici pe unii profesori de la facultate, care aveau nişte texte, "mangleli", cum le numeam noi în provincie, care pentru noi erau depăşite din anul trei de seminar). Cu alte cuvinte, anii ăia m-au călit, dar învăţând să cunosc oamenii, m-au ajutat mai târziu şi să-mi scriu scenariile. Eu nu cred în personaje bune şi personaje rele, ci în personaje cu lumini şi cu umbre, care uneori fac alegeri bune, alteori fac alegeri greşite.
"Am câştigat publicul şi premiile locale"
Scenă din filmul "Un pas în urma serafimilor"
- Una dintre alegerile tale a fost să laşi în urmă dorinţa de a deveni preot, pentru cea de a te face regizor. O regreţi?
- Deloc. La vârsta la care am dat la seminar, pentru mine preotul era un fel de ambasador al lui Dumnezeu, mi se părea un statut special, credeam că doar anumiţi oameni comunică cu divinitatea, restul, plebea, comunică doar cu vecinul de la patru. A fost o alegere care satisfăcea nevoia mea de "special". Dar intrat la seminar, eu care crescusem cu video în casă, m-am trezit dintr-o dată că nu avem televizor şi că trebuie să aştept învoirea duminicală de patru ore, ca să merg la cinema. Ţin minte şi acum că prima oară m-am dus singur, am văzut un film cu Alicia Silverstone, "The Crush", m-am întors seara la seminar şi l-am povestit şi colegilor. Cu timpul devenise un obicei, uneam paturile între ele şi se strângeau toţi roată să mă asculte. Dacă mai aveam şi un pachet de biscuiţi sau un borcan de dulceaţă de acasă, nu ne mai trebuia nimic. Serile alea nu doar că au contribuit la dorinţa mea de a vedea filme şi i-au convins şi pe ei să meargă la cinema, dar m-au făcut şi să-mi doresc ca într-o zi să devin eu însumi regizor.
- Unul care pare să ştie ce vrea. Filmul tău e unul dintre primele filme româneşti care câştigă şi premii, şi publicul, fără să urmeze estetica minimalistă a Noului Val.
- Da, am hotărât că dacă vreodată voi face filme, o să fac doar filme pe care eu mi-aş dori să le văd în sala de cinema ca simplu spectator, nu să le gândesc pentru jurii sau festivaluri internaţionale. Am ales să spun povestea serafimilor, într-un mod mai aspiraţional, mai comercial, poate, să merg contra valului. Şi mi-am asumat faptul că, poate, filmul meu nu va intra în festivaluri şi că unii critici vor da cu şutul. Dar am câştigat publicul şi premiile locale. Ceea ce voiam să demonstrez e că nu există reguli şi că fiecare e liber să facă film aşa cum îşi doreşte.
Actorul Ştefan Iancu în "Un pas în urma serafimilor"
- Spuneai că înainte să intri la seminar erai băiatul cuminte cu ochelari. Azi, după 5 ani de seminar, după două decenii de capitală şi un lung-metraj foarte premiat, cine eşti?
- I'm a bad boy in a good boy's skin. Sub pielea copilului cuminte e un băiat rău. Sunt ceva mai matur azi, răzbunările sunt ceva mai complexe, mizele mai mari, nu mai sunt omul de-acum opt sau zece ani, darămite băiatul din seminar. Am alte valori, mi-am găsit locul, oamenii dragi mie sunt bine sănătoşi, am prieteni buni, cu care petrec mult timp şi cu care fac planuri de viitor. Cu alte cuvinte, mă simt bine personal şi profesional.
- Ce zici, a fost greu drumul până aici?
- A fost în primul rând frustrant, fiindcă a fost o lungă şi eternă aşteptare ca proiectele să fie finanţate. În industria asta, aşa merge treaba, pentru fiecare film care iese, alte şapte scenarii rămân la sertar.
- Spuneai într-un interviu că ai tratat filmul ăsta ca şi cum ar fi fost ultimul. La ce te refereai?
- E atât de dificil să reuşeşti să faci un film, încât, ajuns pe platou, nu-ţi poţi permite să laşi pentru un al doilea film ceea ce-ţi doreşti să faci acum. Am vrut să am liniştea că l-am făcut aşa cum mi-am dorit. Cât timp am lucrat la el, am fost una cu acest film şi am cerut şi celor cu care am lucrat acelaşi lucru, nu doar din dorinţa de a ieşi totul bine, ci şi pentru că îmi doream să transform cele 30 de zile de filmare într-o experienţă de neuitat pentru toţi cei implicaţi. Pe mine nu mă mulţumeşte ca oamenii să fie profesionişti pe platou. Eu îmi doresc să le placă, pentru că atunci când îţi place ceea ce faci apare şi scânteia aia care în final face diferenţa.
- Cel puţin tinerilor actori care îi joacă pe seminarişti pare că le-a plăcut. Jocul lor e foarte fluid şi natural.
- În prima săptămână de filmări am aranjat cu producţia să-i cazăm pe băieţi chiar într-un seminar. Aveam ideea asta, că trebuie să petreacă un pic de timp împreună, ca să elimin barierele psihologice dintre ei, pe care le avusesem şi eu în prima săptămână de seminar. După ce dormi câteva zile cu zece oameni în cameră şi împarţi tubul de pastă de dinţi, multe mecanisme de protecţie sunt date la o parte. La asta s-a mai adăugat şi faptul că am făcut un casting atipic. Pe lângă castingul momeală, când puneam camera şi apăsam rec, îi mai ţineam după la o ţigară, povesteam despre fete, maşini, ţigări, ei se relaxau şi dintr-o dată deveneau exact personajele pe care le căutam. Nu le-a fost foarte uşor, în primele seri s-au luat şi la ceartă, dar ştiu sigur că de la un punct încolo, entuziasmul că fac acest film i-a cuprins pe toţi. E şi o imagine care o să le rămână multora în minte, cu Ilie Dumitrescu Jr, la ora 6 dimineaţa, când ceilalţi abia se trezeau, plimbându-se în pielea goală printre paturi, cu un trabuc în mână şi cu un pahar de whiskey în cealaltă, rostind complet transfigurat: "E minunat! N-am mai trăit aşa ceva în viaţa mea!".
Colonelul
- Eşti şi un foarte bun povestitor. E şi asta parte din reţeta unui regizor?
- Se prea poate ca eu să fiu un mai bun povestitor oral decât filmic. (râde). Am moştenit asta de la bunicul meu dinspre mamă, care era colonel în marina grănicerească la Giurgiu, pe care l-am iubit şi admirat foarte mult, fiindcă mă inspira cu poveştile lui. La el, felul în care povestea şi gesticula era la fel de important ca povestea în sine. Multă vreme am fost poreclit de părinţi "Colonelul", pentru că i-am moştenit acest dar de a povesti.
- Au existat şi voci, e drept, mai puţine, care te-au acuzat că, făcând filmul ăsta, ţi-ai dorit să loveşti în instituţia Bisericii.
- Departe de mine gândul ăsta. N-am urmărit o critică la adresa Bisericii, cum nu am vrut nici să mă port cu mănuşi. N-am căutat să exagerez lucrurile în nicio direcţie, ci să mă limitez la povestea reală, la acel ceva pe care îl pot povesti cu autenticitate. Am vrut să spun o poveste despre ce însemna să fii un tânăr adolescent, într-o şcoală de viitori preoţi, în anii 90. E povestea devenirii unui tânăr, cu tentaţiile vârstei, cu problemele reale cu care se confruntă, dar, evident, şi cu ipocrizia bine văruită a unor instituţii. Am sperat cu filmul ăsta să dau de gândit conducerii seminariilor în legătură cu responsabilitatea uriaşă pe care o au pregătind aceşti copii, care într-o zi vor deveni preoţi, vor fi persoane influente, în faţa cărora oamenii îşi vor deschide sufletul.
"Biserica şi credinţa sunt lucruri diferite"
- Ipocriziile şi neajunsurile de care te-ai izbit în anii de seminar nu ţi-au slăbit şi ţie încrederea în latura spirituală a vieţii?
- Curiozitatea şi apropierea mea faţă de lucrurile astea nu au fost pervertite de nimic din ce am trăit acolo. Am descoperit încă de atunci, de la seminar, că instituţia Bisericii şi credinţa sunt lucruri diferite. Că pe a doua eşti liber să o iei cu tine, oriunde vei pleca mai departe, e libertatea şi darul tău. Fiecare om are opţiunea de a căuta adevărul despre el în orice direcţie. Dumnezeu nu e de găsit doar în Biserică, acolo e "aşa, un fel de cabină telefonică", cum spune bătrânul preot din film. Şi nici nu e o energie care există doar în altar, cum credeam eu când eram puşti. Dacă există, energia asta există peste tot şi o porţi cu tine peste tot.
- Dacă ai avea ocazia să schimbi un pic cursul lucrurilor şi, timp de o jumătate de oră, să fii tu însuţi preot şi să le ţii o predică acelor copii din film, ce le-ai spune?
Cu 8 premii "Gopo" în turbincă
- I-aş sfătui să se gândească dacă preoţia e ceea ce îşi doresc ei cu adevărat. Dacă e, să-şi urmeze chemarea asta, aşa cum le dictează conştiinţa, gândindu-se bine dacă vor să fie ca maleficul Ivan din film sau, mai degrabă, ca bătrânul preot din sat, care şi-a asumat detaşarea faţă de cele lumeşti, ca să câştige apropierea autentică faţă de divinitate. Iar dacă nu e, atunci să aibă curaj să caute acel ceva care îi împlineşte, să lupte pentru el până în pânzele albe, ca într-o bună dimineaţă să se poată trezi fericiţi că fac ce le place.
Foto: CORNEL LAZIA (2), SILVIU GHEŢIE (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
