Începuse toamna de câteva săptămâni. Era încă vreme bună, așa că vestea unui drum înspre nordul țării m-a bucurat mult. Vedeam pe geamul mașinii trecând în mare viteză orașe, dealuri, păduri. Am lăsat în urmă întinderile câmpiei și, cu cât înaintam, cu atât peisajul devenea mai vălurit, mai divers și mai spectaculos. Chiar dacă stau de peste patruzeci de ani în București, chiar dacă după eforturi mari am început să mă adaptez reliefului și vieții de aici, de câte ori ajung aproape de locurile natale, simt că se petrece o transformare subtilă nu numai în mintea mea, ci și fizic, am senzația că mi-e mai ușor să pășesc, să merg, să alerg. Se știe că locul natal ne dă întotdeauna aripi sau ni le deschide pe cele nefolosite de multă vreme. Nu era și cazul meu, atunci, în ziua de care îmi amintesc acum. Îmi pierdusem de puțină vreme bărbatul și în locul aripilor care altădată mă făcuseră campioană la zbor și la spectaculoase volute în aer, rămăsesem cu două cioturi, care nu mă puteau înălța nici măcar un milimetru de la pământ. Eram, cu alte cuvinte, într-o perioadă grea, de trăiri disperate și tulburi, pe care nu le puteam controla decât într-o foarte mică măsură. Cum să controlez dorul după cel care nu mai este? Cum să atenuez durerea singurătății fără ieșire? Cum să înțeleg absența? Ce formă să-i dau ca să fie mai ușoară, mai suportabilă? Cum și în ce fel să-mi reinventez reperele după care altădată viața se derula armonios și echilibrat? Cum să mă port normal, când nimic nu mai era întreg în jurul și în sufletul meu?
În vremea aceea, în casa mea, radioul funcționa non-stop. Zi și noapte auzeam comentarii și muzici venite din cele mai îndepărtate locuri de pe pământ. Nu era fixat pe posturi românești, nu mă interesa să pricep ce se vorbește, încercam să mă obișnuiesc în felul acesta cu necunoscutul, să înțeleg ceva din ceea ce era de neînțeles, nu se putea să nu existe un sens, un mesaj. Îmi imaginam că aș putea descoperi cumva o cale de comunicare cu lumile acelea îndepărtate, un alfabet prin care să pot desluși nevăzutul și nepipăitul, care să mă ajute, dacă ar fi fost să fie, să pot înțelege și defini moartea.
Moșul din livada cu nuci
Am ajuns în satul din nord aproape de asfințit. Era un sat izolat, de doar câteva case, un cătun înconjurat de păduri bătrâne. Livezile erau încărcate de mere, aerul mirosea a poame și a must, frunzele nestrânse alcătuiau un covor foșnitor. Aflasem dinainte că în sat trăia un bătrân de aproape nouăzeci de ani și m-am gândit că dacă ar fi un bun povestitor, aș putea afla întâmplări, povești despre satul de altădată și despre oamenii lui. L-am găsit după îndelungi căutări, în livada de nuci. Scurma cu bățul în stratul gros de frunze și culegea într-un coș de nuiele nucile, unele nedesfăcute încă de coaja verde. Nu s-a mirat când m-a văzut intrând în ograda lui, nu i s-a părut nimic neobișnuit. Mi-a răspuns la întrebări, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Din câteva propoziții am aflat câți ani are, mi-a spus că a lucrat toată viața la pădure, ca tăietor de lemne, și că are un fecior însurat în alt sat. L-am ajutat să-și umple coșul de nuci, apoi l-am însoțit înspre casă și am rămas la povești, pe banca de pe pridvor. A adus dintr-o magazie un clește cu care a spart câteva nuci pe care le-am curățat, apoi, de coajă. O vreme am mâncat nuci și el a tăcut, apoi, brusc, a început să plângă încetișor, cu suspine greu stăpânite, și mi-a spus că-i e dor de nevasta lui. De aceea stă mai mult pe-afară, în grădină. Într-o seară o văzuse trecând printre meri. Spera să o mai zărească, fie în grădina de zarzavaturi, printre straturi, fie culegând poame din livadă, ori poate lângă tufa de leuștean. Moșului îi tremura barba încercând să-și stăpânească lacrimile, și nu se descurca prea bine cu batista mare, pătrățoasă, pe care o tot desfășura pe genunchi, ca s-o plieze apoi tot mai mărunt și mai mărunt, până când ținea în mână un ghemotoc.
Am înțeles din ce mi-a povestit că e singur, dar nu am avut curaj să-l întreb dacă nevasta îi murise, dacă era plecată la băiatul lor ce locuia în alt sat, sau dacă l-a părăsit. Uneori vorbea despre ea ca și cum s-ar fi despărțit doar de câteva ceasuri. Verbele și vorbele îi erau toate la timpul prezent. Mi-a spus cum vine ea și stă lângă el când își face de mâncare, cum îl învață să fiarbă fasolea, ca să nu rămână boabele tari, cum l-a dăscălit să nu-și mai lase papucii afară pe timpul nopții, pentru că se umezesc de la brumă, și multe altele încă, multe mărunțișuri care se întâmplă și se împart între un bărbat și o femeie, înhămați la bunul mers al treburilor dintr-o gospodărie. La urmă, m-a chemat în casă și mi-a arătat în camera cea mai bună un ghiveci mare în care era un copăcel plin de flori albe și boabe roșii, rotunde, ca niște cireșele aprinse. "Ăsta-i pomucul ei", mi-a zis, "îi plăcea să-l grijească, vine și-acuma și-l udă. De cincisprezece ani, de când a murit, eu nu fac decât să-l bag în casă toamna, când cade bruma, și să-l scot în curte în martie, aprilie, după ce scăpăm de îngheț. El se hrănește și trăiește cu dorul meu și cu apa pe care ea o aduce, de câte ori vine să mă vadă. Câteodată vine de mai multe ori pe zi, alteori, întârzie mai multe zile, și când ajunge la mine pare mai obosită. Nu-mi spune niciodată ce face pe acolo pe unde umblă, mă învață doar ce am de făcut în gospodărie, ca să le descurc pe toate, să le pun în bună rânduială, ca să fie ca atunci când le făcea ea". Misterul nevestei plecate se dezlega. Vasăzică, murise. Era văduv, și el, la fel ca mine...
Am tăcut îndelung, pentru că vorbele ar fi distrus, cu siguranță, pânza subțire de încredere care se țesuse între noi. Apoi am vrut să aflu mai multe și am aflat. Tăietorul de lemne mi-a dat rețeta domolirii durerii și-a dorului și m-a învățat să am răbdare.
Darul
La plecare, bătrânul Simion mi-a dat câteva cireșele din "pomucul de dor". Asta, după ce i-am spus că am rămas și eu singură și că mi-e tot mai greu să descifrez noul alfabet al vieții care îmi fusese impus prin dispariția bărbatului meu. M-a învățat cum să le plantez într-un ghiveci și cum să-mi aleg apoi doar unul singur, pe care să-l îngrijesc, până când voi vedea că el crește, crește fără încetare, că înflorește pe-o creangă și rodește pe alta, în același timp.
Întoarsă în București, am urmat învățăturile bătrânului Simion. Zile în șir am urmărit ghiveciul în care am plantat cireșele pomucului de dor. Le-am "hrănit" cu dorul meu adânc și sfâșietor, cu neputința îngrozitoare de a mai schimba ceva, cu resemnarea amestecată cu revoltă. Ziua în care am văzut primele frunzulițe ieșind din pământ a fost o adevărată sărbătoare. Mi-am pus toată nădejdea în pomucul ce creștea, parcă, văzând cu ochii. De la o zi la alta, părea mai viguros și tot mai îndrăzneț în a cuceri spațiul din jurul lui. Își întindea crengile în toate direcțiile. Când i-au apărut primele flori, știam deja că nu va mai trece multă vreme până când pomucul urma să se hrănească doar cu dorul și cu apa adusă de bărbatul meu din lumea de dincolo. Primisem deja semne care îmi arătau că drumurile dintre lumi dispar în anumite situații și că cei aflați de-o parte și alta a vămilor pot să se vadă, să se audă și să se simtă. Uneori se întâmplă asta în asfințit, când peste lume se întinde o ceață subțire, ce se fărâmițează în forme prelungi, alteori, poate fi atunci când căldura încremenește orice mișcare din jur. Cel mai adesea însă e atunci când te întorci întâmplător, nedumerit la început, pentru că simți că cineva îți ia toată greutatea de pe umeri, că cineva este lângă tine și îți șoptește să o iei la dreapta sau la stânga, pentru ca drumurile să aibă continuitate și să nu se sfârșească, pentru ca ele să te ducă până la urmă acolo unde trebuie să fii.
Darul bătrânului Simion a înflorit și a rodit ani de zile. Am învățat multe de la el și de multe ori l-am pomenit. Pomucul de dor e azi un copăcel puternic. La umbra lui pândesc încă amintiri și semne din care înțeleg tot mai mult că între două suflete legate prin dragoste nu există bariere, opreliști sau vămi de netrecut.