Sportivul de pe prima pagină
Culoarul ce duce spre sala garnisită de trofee de la fosta uzină "Grivița București" - unul dintre cluburile de legendă ale rugbiului românesc și european - e plin de tablouri. Prinse în rame elegante, fabuloase imagini de epocă îi surprind pe marii campioni de odinioară în clipele de neuitat ale gloriei. Vezi concentrarea din fotografiile oficiale de dinainte de meci, dar și încrâncenarea luptei într-o grămadă, vezi sacrificiul unui placaj "in extremis", dar și descătușarea de după un eseu, vezi, dincolo de fazele de joc, caracterul și eleganța, rasa marilor sportivi de odinioară. Bărbați chipeși și serioși, primii pe teren, dar și la facultate sau "în producție", oameni dintr-o bucată, prieteni și parteneri de nădejde, familiști exemplari, nu vedete "de fițe", ca-n sportul din ziua de azi. Și printre tablourile acestea nostalgice, care spun povestea unui sport nobil, ce a adus multă glorie României, la meciurile de pe marile arene ale țării și ale lumii, este unul care iese în evidență. O fotografie de pagina întâi din "Sportul", înrămată ca o diplomă de excelență: e chiar fotografia prin care revista anunța, în iunie '64, una dintre marile izbânzi din istoria sportului românesc, câștigarea Cupei Campionilor Europeni de echipa "Grivița Roșie" în fața campionilor francezi de la "Stade Montois". E o fotografie înrămată, dar care are în ea atâta dramatism, că pare vie, adevărată. Zece bărbați luptă aprig după o minge aruncată din tușă. Prinzătorul francezilor, cu un metru peste toți cei din jurul lui, e depășit de fază și privește neputincios în urmă. Din spate, din rândul al treilea, un jucător al Griviței se înalță imperial și prinde mingea cu o singură mână. Are așa un elan în saltul său spre balonul oval, că pare să iasă, dintr-o clipă în alta, și din pagina întâi, și din fotografie! Radu Demian e numele campionului de pe pagina întâi din "Sportul", iar săritura aceasta, pe care fotoreporterul a surprins-o în toată splendoarea ei, a făcut epocă în rugbiul mondial. Mai bine de un deceniu, în anii '60-'70, nimeni nu a dominat tușa în rugbiul internațional așa cum a făcut-o "Uriașul Carpaților", Radu Demian...
O tușă pentru istorie
Inginerul Mircea Iliescu, coleg de "linie" cu "uriașul" de aproape doi metri, și la Grivița, și la echipa națională, își amintește, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, despre debutul fulminant al lui Radu Demian în tricoul tricolor.
"Prima noastră victorie cu Franța, cea din 1960, i se datorează în mare măsură lui Radu. Adevărul e că și antrenorul a avut mare curaj să-l debuteze chiar atunci la Națională! Țin minte că francezii au venit cu doi prinzători, cei mai buni ai lor, iar Radu i-a bătut de unul singur. Iar pe atunci nu era ca acum, să te ia coechipierii și să te salte pe sus la tușă, ca să ajungi să prinzi mingea. Radu era singur pe forțele lui! Un jucător formidabil!", povestește, emoționat, Mircea Iliescu.
Privim amândoi impresionanta copertă a "Sportului" din '64, iar amintirile își cer dreptul la povestit. Mircea Iliescu le evocă cu mare prezență, ca și cum fazele acestea care au făcut istorie în sportul românesc s-ar întâmpla chiar sub ochii noștri. "Înainte să câștigăm Cupa Campionilor, am jucat un baraj cu Steaua, campioana din anul precedent, să vedem cine reprezintă România. Meciul tur, de pe «Progresul», a fost fulminant: am câștigat noi, Grivița, cu 10-9! În retur, pe «23 August», steliștilor le era de ajuns și o lovitură de penalizare ca să se califice. Dar noi am ținut cu dinții de un 0-0, ba era să și marcăm! Când colo, chiar pe final, scapă unul dintre jucătorii lor drept spre terenul de țintă. Urmăresc eu faza: aveam viteză, dar și omul lor avea... Cu 3 metri înainte de but, realizez că tot ce pot să facă e să îl împing în tușă, la un pas de buturi, ca să evit eseul. În mod normal, un placaj din tușă, la un metru de buturi, e moarte sigură. Ce conta, în încleștarea de atunci! De cum l-am scos pe stelist în tușă, am știut că suntem calificați. Am știut că nu aveau nicio șansă să câștige mingea din tușă, pentru că noi îl aveam pe Demian. Mă bazam total pe Radu, știam că șansa noastră era să-l avem în echipă! Și, bineînțeles, Radu s-a ridicat peste toți și a prins mingea din tușă, așa cum o făcea de fiecare dată! Dacă nu câștigam atunci tușa aia, nu mai ajungeam să jucăm în Europa și nu mai câștigam Cupa Campionilor Europeni! În rugbi, e mare lucru să știi pe cine te bazezi într-o echipă, să știi ce calități și ce caracter are coechipierul tău...", spune Mircea Iliescu.
Amintiri din vechiul Cluj
Radu Demian era fix așa: un om pe care te puteai baza. Iar Mircea Iliescu știa asta mai bine ca oricine. O intuise de la bun început, din adolescență, când, aflat în vacanțe pe la rudele din Cluj, a devenit un apropiat al familiei Demian. "La fel ca Radu, și eu m-am născut la Cluj, iar în vacanțe mergeam mereu la rudele rămase acolo. Cum coboram Feleacul, la intersecția cu drumul național, pe Calea Turzii, era casa familiei Demian. Radu se trăgea dintr-o familie de intelectuali veritabili, toți niște oameni minunați! Parcă-l văd pe tatăl lor, avocat de profesie, un bărbat frumos și impunător, pe mama lor, d-na Tanța, fiică a marelui general Nicolau, erou de război. De Horia, fratele lui Radu, nu mai vorbesc, ce baschetbalist uriaș a fost! Moartea lui, la doar patruzeci și ceva de ani, a fost o adevărată tragedie. Era chimist ca și mine, aveam o afinitate specială pentru el, noi, chimiștii, suntem o lume aparte", își amintește, emoționat, Mircea Iliescu. "Acolo, la Cluj, în familia aceasta minunată, l-am cunoscut pe «lunganul» de Radu, cu care apoi aveam să mă tot întâlnesc, în studenție, pe terenul de rugbi, în meciurile dintre Știința Cluj și Știința București...".
Sport, dar și carte!
La fel ca în cazul multora dintre marii noștri campioni, și la Radu Demian povestea de familie explică multe din devenirea lui de mai târziu. Radu și fratele său, Horia, fostul mare baschetbalist, al cărui nume îl poartă "Sala Sporturilor" din Cluj-Napoca, s-au născut într-o familie care, în ciuda nenorocirilor comunismului, s-a ținut dreaptă și, mai ales, a ținut cu orice preț ca Radu, Horia și sora lor, Ioana, să facă școală bună și să se țină de carte. Tocmai obsesia aceasta pentru carte era cât pe ce să-l țină pe Radu Demian departe de terenurile de sport. L-am cunoscut și eu, și îmi amintesc cu multă plăcere cum, în lungile seri nostalgice pe care le petreceam în conacul vechi de la Suslănești, care îi aparținuse bunicului său, invitați de colega noastră, Rodica Demian, nea Radu revenea adesea asupra episodului școlii. "Era prin '52, intrasem la liceu, aveam 14 ani... Voiam să fac sport, dar echipa de baschet din Cluj era deja formată, cea de volei la fel, de cea de fotbal nu mai zic! Cum am aflat că se fac înscrieri la rugbi, la «Universitatea Cluj», m-am prezentat pe loc, chit că habar nu aveam despre sportul ăsta. După selecție, antrenorul mi-a spus că pentru mine trebuia să garanteze tata ca să pot juca, pentru că eram atât de slab, de mi se spunea «umeraș de haine». Ei, și aici a fost o problemă: pe tata l-am convins foarte greu. Era avocat, fiu de preot, cel mai de preț lucru pe lume pentru el era cartea. «Ce-ți trebuie ție sport, ține-te de școală! Noi muncim ca să-ți oferim o educație serioasă, și tu ești cu capul la sport». Într-un final, l-am convins, cu condiția fermă ca rugbiul să nu-mi ia mai mult de două ori pe săptămână, ca să am timp și de carte. Și mama, și el, doreau tare mult să facem studii superioare, și de asta, tata nu prea a fost de acord la început cu sportul. Dar apoi era foarte mândru de mine", povestea nea Radu. Nu au trecut 8 ani de la acel episod, că inginerul Radu Demian, care între timp absolvise, la modul cel mai serios cu putință, Politehnica la Cluj, debuta, la numai 22 de ani, în echipa națională de rugbi, tocmai împotriva Franței! "În fața a peste 60.000 de oameni, România învingea Franța, pentru prima dată în istorie! Chiar și tata a venit la București la meci și a fost atât de mândru de mine, văzând cum eram purtat pe brațe de spectatori... Cred ca acela a fost momentul când s-a împăcat cu alegerea mea".
Profesioniștii
Imediat după răsunătorul succes împotriva Franței, Radu Demian părăsește Clujul, atras de București, marele centru rugbistic al vremii. "Când am văzut ce popularitate extraordinară avea, de fapt, acest sport - tribunele erau pline, pe vremea aceea, de intelectuali rafinați, veneau oameni de soi, arhitecți, actori, avocați, oameni cu educație aleasă, femei frumoase și elegante - mi-am dat seama că alesesem un sport mai aparte, cu totul special. La Grivița am avut o perioadă cu adevărat fastă, perioada mea de glorie. Am cucerit de trei ori campionatul României, alături de mari jucători precum Irimescu, Iliescu, Moraru, Rusu, apoi am câștigat Cupa Campionilor Europei, învingând campioana Franței, ceva, astăzi, de necrezut!". Au fost niște ani cu adevărat formidabili nu doar pentru Radu Demian, Mircea Iliescu și colegii lor, ci pentru întreg rugbiul românesc, cu mari succese internaționale.
"La Grivița Roșie am avut mari satisfacții din punct de vedere sportiv, dar ce mi se părea mine cu adevărat frumos era că toți aveam grijă să fim campioni și la locul de muncă", punctează, inginerește, Mircea Iliescu. La fel ca el și ca Radu Demian, majoritatea colegilor de la Grivița erau absolvenți de facultăți serioase. Într-o perioadă în care profesionismul nu pătrunsese în sport, campionii "amatori" de la Grivița erau cât se poate de profesioniști la locul de muncă! "Radu Demian era un profesionist de primă mână, unul dintre cei mai buni ingineri de la Grivița! Imaginați-vă că, la cât de mare sportiv fusese, Radu a ajuns, la un moment dat, șef de secție la Uzinele Grivița, iar asta chiar era o mare performanță, pentru că eu știu bine ce ingineri serioși lucrau acolo în anii '60-'70! Radu a fost un inginer foarte bun, apreciat și promovat ca atare".
Jucător în Franța
De altfel, tocmai calitățile profesionale demonstrate în Uzinele Grivița aveau să-l ajute pe Radu Demian să realizeze transferul vieții sale, în Franța, la marea campioană RC Toulon! "Pentru că jucam atât de bine cu Grivița, devenise o tradiție să fim invitați în Franța în fiecare an, în turneu, când la Grenoble, când la Toulon... În 1967, am jucat cu Toulon, care era o uriașă echipă. Iar Radu, ca de obicei, a făcut și atunci un meci de-a dreptul fantastic. Pe loc, cei de la Toulon i-au făcut oferta să rămână să joace la ei. «Dacă insistați, vorbiți cu oficialii români!», le-a spus Radu, sugerându-le că ar putea, eventual, să îl cheme ca inginer la Toulon. Și atât au insistat francezii, până l-au transferat ca inginer în port", povestește Mircea Iliescu.
"Norocul meu a fost un ministru de atunci, Drăgănescu, care mă prețuia și m-a ajutat", spune Radu într-un interviu publicat în "Formula AS". "Dar n-am plecat ca rugbist, ci am plecat ca inginer, la un stagiu de specializare. Francezii au găsit o uzină navală în zonă, mi-au trimis invitația și așa am plecat. Și chiar am lucrat în acel șantier! Iar adevărul este că în Franța am câștigat mai mulți bani ca inginer decât ca rugbist! În schimb, eram un sportiv foarte apreciat, jucam în aceeași echipă cu căpitanul Franței, Christian Carrere, eram doi căpitani de naționale în aceeași echipă...".
Pe veci, în echipa de aur
Cu vorba lui așezată și generoasă, plină de melancolie, Mircea Iliescu ar putea vorbi cu zilele despre clipele minunate trăite alături de Radu Demian, despre faze de joc care mai de care. Dar, cum-necum, poveștile cu cupe și medalii duc, invariabil, spre amintirile de suflet, mai importante decât toate trofeele. "Radu avea un suflet de aur. Avea un șarm irezistibil, era mereu vesel de câte ori ne întâlneam, chiar dacă, în ultimii ani, îl mai dureau una-alta. Mai presus de orice, avea un caracter foarte frumos, a fost un om care a știut cum să se comporte și în sport, și în producție, și în federație... Cei mai buni ani ai noștri au fost când el a fost secretar general al Federației Române de Rugbi!".
Lui Mircea Iliescu îi e greu să vorbească la trecut despre Radu Demian. În ultimii ani, s-au tot dus dintre marii campioni de odinioară. "Noi am fost pionierii acestui sport în România, am fost o linie a treia grozavă la vremea ei, dar nici Moraru, nici Mircea Rusu, nici eu, nu suntem trecuți în «echipa de aur» a României, întocmită de Federația Română de Rugbi. Doar Radu e acolo, așa cum e și în marea Enciclopedie internațională a rugbiului. Un sportiv pentru eternitate."
Rodica, brașoveanca blondă, cu picioare lungi
Pe tot parcursul fulminantei sale cariere sportive și profesionale, Radu Demian a avut-o alături pe colega noastră, Rodica Demian, de care l-a legat o minunată poveste de dragoste. "Rodica a venit la Cluj prin '57, în anul I de facultate, când în oraș era o atmosferă fantastică. Intrase la filologie, la limba germană. Ardelenii erau foarte sportivi, ambianța pentru un student la Cluj era splendidă. Școală bună, sport mult, iar ziua se încheia nu la discotecă, ci la ceaiuri, acasă la fiecare, pe rând. Pe vremea aceea, la Cluj, locul de întâlnire era Corso-ul. Acolo se plimba toată lumea, acolo se aruncau ocheadele. Într-o zi, am văzut două fete frumoase, una brunetă și alta blondă. Imediat mi-am întrebat «iscoadele» cine era frumusețea blondă, apariția aceea înaltă, subțire, cu picioare frumoase și lungi, cu un aer independent și mândru. Am aflat că e brașoveancă și face sport. I-am spus cine eram, ce făceam, și am invitat-o la un ceai, chiar în seara aceea. M-a refuzat la început, elegant și reținut, dar până la urmă a venit, și așa a început totul. Am avut o tinerețe pe care le-o doresc tuturor. Îmi plăcea de ea și pentru că nu era una dintre fetele acelea sclifosite, era sportivă, și una de excepție: căpitanul echipei de baschet "Știința Cluj" și coordonator de joc în echipa națională a României. Ne-am căsătorit în 1961. Ea e comoara mea cea mai de preț", povestea Radu Demian într-un interviu găzduit de revista noastră, acum câțiva ani.
Horia Demian, o legendă a baschetului
Familia Demian din Cluj l-a dat sportului nostru nu doar pe Radu, ci și pe fratele său mai mic, Horia Demian (1942-1989), unul dintre baschetbaliștii legendari ai României. Horia Demian a evoluat pentru Știința Cluj, între anii 1960-1970, într-o epocă deosebit de fastă pentru baschetul clujean. Pe parcursul unei cariere impecabile, Horia Demian a strâns 165 de selecții în echipa națională a României de baschet și a fost numit "Maestru al Sportului" în 1964, în același an ca Radu. Și tot ca Radu, a performat și profesional, ca specialist în Farmacie, șef de lucrări, după absolvirea Universității de Medicină. A fost ofertat să joace în Liga Profesionistă de Baschet Americană, însă contextul vremii nu i-a permis să devină primul român din NBA. Sala Sporturilor din Cluj poartă și azi numele de "Horia Demian". Chiar lângă ea, se găsește un teren de sport foarte cunoscut din Cluj. Foștii colegi de echipă de la Știința Cluj și de la Grivița București vor ca el să poarte numele lui Radu Demian, colegul lor recent dispărut. Ar fi un gest minunat de recunoștință al orașulului pentru una dintre marile familii sportive ale Clujului!