Intram cu emoţie în uriaşa sufragerie, pardosită cu cărămidă şi decorată cu bârne, renovată după batjocura comunistă, ce deschisese aici crâşma satului. Ne plăcea atmosfera de casă veche boierească, pereţii tapetaţi cu diplomele naţionale şi internaţionale ale gazdei, mobilierul de lemn de stejar, masa la care ne aşezam îmbătaţi de aromele bucatelor, măsuţa de lângă şemineu, unde ne aştepta ţuica fiartă; jugul de la carul cu boi al bunicului, generalul Teodor Nicolau, fostul prefect de Muscel, pe care ne lăsam ceştile aburinde în timpul dansului; pereţii ornaţi cu funii de ceapă, ardei iuţi şi usturoi. Ne simţeam bine şi aşteptam... Îl aşteptam pe gospodarul Radu, cel înalt şi frumos, cu vorbele lui pipărate, cu poveştile lui de altădată. Avea ceva de spus pentru fiecare. Ne caracteriza în glumă, avea câte un portret pregătit. Talentul lui oratoric nu avea egal. Chiar dacă şarjele pline de umor te ardeau câteodată, erai fericit. Cădeai în lava verbală a unui campion. După cum se ştie, Radu Demian a fost un mare sportiv, rugby-ist de elită, căpitan al echipei naţionale a României, maestru emerit al sportului, campion al României de cinci ori, ca membru al legendarei echipe Griviţa Roşie; campion european şi câştigător al turneului "Chalenge Yves du Mannoir" din Franţa, unde a jucat în anii 1968-1970, la echipa RC Toulon. Tot francezii l-au botezat "Gigantul Carpaţilor", la cei doi metri înălţime pe care-i avea, şi graţie meşteşugului cu care îşi depăşea adversarii în săriturile de la tuşă. După cum spune "Tata Valdi Săbău", unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colegi ai săi, viaţa lui Radu a încurajat tot cercul de prieteni, ajutându-i să trăiască plini de optimism şi bunăvoinţă. Sportul te ajută să vezi viaţa cu ochii binelui, te întăreşte, te împinge spre tăria lucrului bine făcut. Aşa se explică şi prezenţa, în număr mare, a foştilor colegi de sport şi echipă, veniţi să îi aducă un ultim omagiu, la superba biserică "Regina Maria" din Bucureşti.
Florin Măcăneaţă, fost elev al antrenorului Demian, deplânge dispariţia maestrului, cu atât mai mult, cu cât, la telefon, îi spusese, cu câteva zile în urmă, că mai stă două zile în spital şi vine acasă. "L-am întrebat ce mai e pe la moşie... Era foarte vesel, optimist, cum a fost toată viaţa. De câte ori vorbeai cu el te simţeai mai bine, te distrai. Nu-mi vine să cred că ne-a părăsit"! Şi Tudose Teodorin, fost internaţional, l-a avut antrenor pe Radu Demian. "Nea Radu a reprezentat cu cinste numele României", spune el. "Îl interesa cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm, cum vorbim, mai ales în deplasările în străinătate. Eram ca o familie. Clubul Griviţa a fost de neuitat". Fostul elev Marin Ionescu nu poate uita că, în 1972, când s-a întors de la Roma, unde echipa devenise campioană europeană de juniori, a fost legitimat la Griviţa Roşie. "Parcă mă văd cu domnul Radu în faţă. Eram mort de emoţie. Era un jucător uriaş. Din păcate, marii sportivi încep să dispară. Mai ales familia noastră, a rugby-iştilor, se împuţinează an de an".
Viaţa lui Radu Demian a fost exemplară, aşa cum i-a fost şi jocul sportiv. Căsătorit cu profesoara de limba germană Rodica Demian, colega noastră de redacţie, a dus un trai armonios, plin de iubire. Clujean de origine, stabilit cu domiciliul în Bucureşti, după renovarea casei bunicului, fost prefect al judeţului Muscel, s-a mutat la Suslăneşti. Frumuseţea construcţiei boiereşti, a locului încărcat de pomi şi sălcii uriaşe, pe malul unui pârâu iute ca o apă de munte, nu departe de livezile de pruni ale satului, au adus mult senin şi linişte în sufletul lui Radu Demian. Din nefericire, acest suflet ne-a părăsit. Şi, o dată cu el, pier şi neuitatele petreceri ale redacţiei noastre din casa boierească din Suslăneşti. Dar amintirile rămân. Dumnezeu să fie cu el!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
