PREMIERĂ ISTORICĂ - Diaspora românească se întoarce să-i facă ţării dreptate

"Vrem să venim acasă!"

Li se zice, în continuare, cu dispreţ, "căp­şunari", deşi mulţi dintre ei lucrează în com­panii de top din străinătate, iar ma­joritatea celor care au pornit de jos, atunci, demult, "când era moda cu Spania", au ajuns, după ani de speteală, să aibă un statut de invidiat, chiar şi pentru standardele Occidentului. Niciunul dintre ei n-a plecat de prea mult bine din România. Au ple­cat din disperare, au tras tare, şi-au făcut o situa­ţie, acum au firmele lor pe acolo, şi-au luat case fru­moase, şi-au întemeiat familii. În tot acest timp, i-au sprijinit, cât au putut, pe cei de acasă, părinţi bătrâni, cu pensii de mizerie, fraţi pentru care şi-au dorit un viitor mai liniştit. Iar dorinţa lor cea mai mare e să poată reuşi şi în Ro­mânia aşa cum au reuşit în Occident. Toţi visează să vină înapoi, să investească aici agoniseala de acolo şi, mai ales, să-şi crească copiii, ajunşi de-acum la vârsta şcolii, în limba noastră, în cultura noastră, în ţara noastră.
Jigniţi grosolan zilele acestea de guvernanţii de la Bucureşti, românii din diaspora sunt cei mai mari investitori în România de azi: trimit în fiecare an acasă aproape 5 miliarde de euro, o sumă mai mare decât investiţiile străine în ţara noastră (măcar pentru asta, şi meritau să fie respectaţi mai mult!). Dar ei au făcut, iată, mai mult decât să trimită bani acasă: într-un gest de mare patriotism, nemaiîn­tâlnit nicăieri în lume, s-au întors acasă cu zecile de mii, la mijloc de august, şi s-au dus în Piaţa Vic­toriei din Bucureşti, ca să-şi spună păsurile şi să dea un semnal de susţinere pentru fraţii lor de acasă, care, la fel ca ei, încă mai cred într-o Românie pros­peră şi occidentală. Un gest paşnic, de bun-simţ şi de normalitate, căruia i s-a răspuns cu violenţă şi ci­nism, cu tunuri de apă şi gaze lacrimogene...

Cornel Coroian
"Avem tot ce ne trebuie, dar tot la România ne e capul"

Cornel Coroian e un bărbat dintr-o bucată. Ge­nul de om care mută muntele din loc dacă se în­tâm­plă să îi stea în cale. A plecat prima dată din ţa­ră pe când nici nu ter­mi­nase liceul, apoi, după ar­mată, a luat drumul Angliei. Copilul teribil din anii '90 e acum la casa lui, cap de fa­milie, om realizat, patron la Londra. Cu toate astea, şi-a pus că­meşa şi clopul de mo­roşan şi s-a pus pe dru­muri până la Bucureşti. Vrea o Românie normală, în care să îşi poată creşte copiii.

*

"Am plecat dincolo la ceva mai bine, să îmi fac un rost în viaţă, să-mi pot ajuta familia. Am mers la Londra în 2002, înainte de intrarea în UE. Am muncit la lemne, am muncit în construcţii, am fost salahor. Încet-încet, m-am ridicat. Acum am firmă, am 15 oameni care lu­crea­ză cu mine, mi-am luat casă acolo, am o familie fru­moasă. Dar vreau să vin acasă: am doi copii mici, fetiţă de 1 an şi băiat de 4. Pe când încep şcoa­la, în cel mult 3 ani, aş vrea să fiu deja înapoi în ţară. Îmi doresc să îi cresc în România. Dar la ce să vin înapoi? La corupţie, la minciună, la şpăgi, la ce să revin? Toţi din diaspora vrem să venim îna­poi, vrem să facem afaceri aici, dar cu ce te ajută aici guvernul? Azi îţi trimite un control, mâine altul, şi tot aşa, până înţelegi că trebuie să dai şpagă. Mă bucur din suflet când aud de un român că se întoarce acasă. Şi eu vreau să vin, să investesc banii în ţara asta. Dar pentru asta trebuie să schimbăm ceva. Tre' să schimbăm tot din temelii, învăţă­mânt, să­nătate, tot! Avem doctori extraordinari, avem pro­fesori deosebiţi, avem oameni deştepţi în toate do­meniile, şi uite cine ne conduce ţara! Toţi in­competenţii, toţi analfabeţii, toţi mafioţii! Avem o conducere plină de penali, cu sentinţe date, care stă încă la conducere. Urmărim tot timpul ce se în­tâmplă în ţară şi ne doare ce vedem. Oricât de bine ne-am integrat acolo, orice afaceri am avea, chit că ne-am luat casă acolo, tot acasă tragem. Tot aici ne e capul. Nu vrem să ne creştem copiii în ţară stră­ină".

Traian Telente
"Lucrăm în multinaţionale, dar banii nu ne spală lacrimile după ţară şi după cei de acasă"

În mijlocul mulţimii de protestatari din faţa Mu­zeului "Antipa", Tra­ian agită în înaltul cerului o pancartă pe care scrie locul din care a venit: "Köln". Toată lumea din zonă îşi dă întâlnire la pancarta lui, vizibilă de peste tot din Piaţa Vic­toriei. "Sunt mai ce­lebru decât Girafa de la «An­­tipa»", glu­meşte Tra­­­ian. A venit cu mai mulţi prieteni care lu­crea­ză în Germania şi strigă din toţi rărunchii împotriva corupţiei. Şi el vrea o Ro­mâ­nie normală, în care să îşi poată creşte copiii.

"Un pic dacă s-ar face, oamenii s-ar întoarce acasă!"
"Suntem plecaţi de 5 ani, după ce soţia a fost nevoită să-şi abandoneze serviciul din cauza clasei politice actuale. Lucra într-o multinaţională, dar chiar şi acolo erau presiuni politice, erai pus să semnezi chestii care nu trebuiau semnate. Am ales să plecăm, să fim mai liniştiţi, dar e greu afară! Chiar dacă lucrăm în multinaţionale, banii nu ne spală lacrimile după ţară şi după cei de acasă. Suntem singuri şi creştem doi copii, o fetiţă de 10 luni şi un băiat de 3 ani şi 10 luni. Sunt foarte mici şi au un viitor în faţă, iar noi trebuie să decidem ce facem cu viitorul lor: îi creştem în Germania sau în România?
Am venit cu foarte mulţi prieteni din Germania, dar uite că, din cauza gazelor lacrimogene trase de jandarmi, ne-am pierdut unii de alţii. E primul protest în care simt gaze lacrimogene, şi am fost la ceva proteste la viaţa mea. În Germania am luat parte la protestele privind Roşia Montană sau îm­potriva gazelor de şist, am ieşit în stradă după «Co­lectiv», am fost tot timpul solidari cu ce s-a întâm­plat în ţară.
Vrem să găsim soluţii să ne întoarcem, dar să ştim că avem o minimă bază. Or, baza asta nu o poţi avea cu acest guvern, cu politicieni de genul acesta, cu un guvern şi un parlament care dau legi numai pentru sine. Nu există aşa ceva! Vin acum în ţară şi văd că se aduc din Asia muncitori. E dureros, pen­tru că românii care muncesc în construcţii pe afară se descurcă greu. La o chirie de 1.000 de euro, nu rămâi cu mai nimic dintr-un salariu de 1.600. Un pic dacă s-ar face pentru cei de afară, oamenii s-ar în­toarce acasă! Ştiu oameni cu facultate care lu­crează în hoteluri. Oameni care se chinuie, care au sperat la ceva mai bun şi, odată ajunşi acolo, le e foarte greu să se întoarcă, pentru că în România nu mai au la ce".

Moise Mărăcină
"E inadmisibil cum fac legi pentru ei, ca să scape de puşcărie. Nu se poate concepe aşa ceva!"

Pe Moise l-am întâlnit la Universitate. Purta o şap­că tricoloră, un tricou cu mesaj împotriva "pe­nalilor" şi un steag mare, britanic. Nu a venit singur la Bucureşti, au venit şi fraţii lui, plecaţi şi ei afară la muncă, au venit şi angajaţii lui români, cărora le-a dat zi liberă, ca să se alăture mitingului dias­porei. Când a plecat, proaspăt absolvent de Con­ser­vator, avea perspectiva unui salariu de 700 de lei pe lună. Acum e mare patron în Anglia şi vrea să vină să-şi investească banii în România. O Ro­mâ­nie în care să îşi poată creşte copiii.
"În 2012, am terminat facultatea şi am plecat la Londra. Am încercat de toate înainte să plec: ab­sol­visem Conservatorul, am încercat să fiu profesor de Muzică, dar nu puteam trăi cu 700 de lei pe lună, cât era atunci salariul. M-am căsătorit şi am plecat cu soţia în Anglia. Am început de jos, pe atunci îţi trebuiau acte, permis de muncă... Dar am reuşit, acum am o firmă mare, în instalaţii şi electricitate. Avem casa noastră, avem doi copii, ne merge foarte bine. Dar te râcâie pe inimă când ştii că poţi să ai în ţara ta ce ai acolo, când ştii că ai putea să vii şi să investeşti în România, şi nu ai nicio şansă aici, pe regulile şi pe legile româneşti. E inadmisibil cum fac legi, pentru ei ca să scape de puşcărie. Nu se poate concepe aşa ceva!
Am venit în România după 4 ani şi jumătate special pentru protestul ăsta. M-am uitat în Târgo­vişte, la mine pe stradă: aceleaşi gropi pe care le ştiam de acum 4 ani şi care au fost peticite în­con­tinuu de atunci. Lumea s-a complăcut să-şi vândă votul pe 2 lei şi 2 mici. E strigător la cer! Am venit aici să spunem cine suntem noi şi ce vrem de la fa­mi­liile şi de la nea­mu­rile noas­tre, de la ţara asta. Majoritatea angaja­ţi­lor mei sunt români. Am venit cu toţii să ne spu­nem oful. M-aş în­toar­ce mâine aca­să! Aş vin­de tot şi aş veni aici să îmi deschid o afa­cere, mi-aş cumpăra aci o că­suţă. Ceilalţi, la fel!
Nu am venit să sus­ţi­nem un partid anume, nu am venit să facem jocurile nimănui, am venit să spu­nem că vrem să fie mai bi­ne în România. E o ţară cu potenţial imens, nu se com­pară nici Anglia cu România, nici multe alte ţări. Mai avem încă o şansă, cât de mică, şi cât de imposibilă ar părea, să ne ridicăm, şi, în câţiva ani de zile, să ne punem pe picioare, să ajungem la nivel occidental. Suntem trei fraţi la protest, a venit unul din Germania, unul din Anglia, ca şi mine. Suntem optimişti şi sperăm să putem să transmitem mesajul nostru de optimism şi celor de acasă".