Era pe la zece seara, când eu şi Briana, căţeluşa mea, ne facem plimbarea obişnuită. S-a îndreptat către mine alergând, încrezătoare şi bucuroasă, dând din coadă de parcă mă cunoştea de când lumea. "Ce faci tu pe aici, fetiţă?", am întrebat-o şi i-am mângâiat căpşorul şi spatele. Avea blana curată şi mătăsoasă, nu îmbâcsită, aşa cum o au câinii maidanezi. Probabil fusese abandonată chiar în acea seară şi nu ştia prea bine ce era cu ea. Ne-a însoţit în plimbarea noastră, şi când am intrat pe scara blocului, a vrut să urce cu noi. Un câine crescut pe străzi nu face niciodată aşa ceva, se fereşte de spaţiile închise. Presimţind conflictul ce ar fi urmat cu vecinii dacă aş fi îngăduit-o în hol, am întors-o din drum şi am închis uşa blocului. Mă privea uimită, fără să înţeleagă de ce Briana are voie să urce şi ea nu, de ce o exclud. Dar n-a plecat.
Şi-a făcut un culcuş prin apropiere şi apărea în preajma mea, mai ales seara. Ne însoţea la plimbare, privindu-mă cu reproş ori de câte ori închideam uşa blocului. "Pe mine de ce nu mă vrei?", parcă spuneau ochii ei. Blăniţa galben-nisipie se murdărise şi pe abdomen avea o rană urâtă, provocată probabil de o petardă, în noaptea de Revelion. În ultimele trei săptămâni, misterul abandonului ei s-a dezlegat. Fetiţa urma să devină mamă şi stăpânii puşi în faţa acestei situaţii o abandonaseră fără milă. Sâmbătă, era 1 februarie, pe la ora 7 seara, am găsit-o pe preşul de la etajul 1. Când preşul i-a fost luat, s-a mutat pe celălalt preş. Când toate preşurile de la etajul 1 au fost luate, s-a mutat la etajul 2. Afară era un ger de crăpau pietrele. Această fiinţă cerea ajutor. Ce instinct o împinsese să caute adăpost pe o scară unde aproape toţi locatarii aveau căţei? Sau poate nu era instinct, ci gândul că de aici nu va fi alungată în prăpădul de afară. Urma să nască, amărâta!
Cu o bucată de carton şi o păturică, riscând blamul vecinilor care nu mă prea au la inimă, am reuşit să o instalez într-un colţ din casa scărilor. Peste noapte, Fetiţa a adus pe lume opt căţei. Frigul cumplit şi-a luat însă tributul. Până duminică la ora zece, cinci dintre ei au murit. (Poate au plecat într-un rai al căţeilor, unde vor deveni îngeraşi. Şi aşa, în lumea asta nu-i aştepta o soartă prea bună.) Au mai rămas trei. Doi albi ca spuma laptelui şi unul alb cu pete negre. În ciuda gerurilor şi mai mari ce au urmat, cei trei au scăpat cu viaţă. Fetiţa nu s-a mişcat de lângă ei. Încolăcită covrig, cu capul pus peste trupşoarele lor plăpânde, nu ieşea decât câteva minute dimineaţa şi câteva minute seara, să-şi facă nevoile. Dacă mâncarea era pusă prea departe de ea, nu se ridica nici măcar să mănânce, pentru ca puii să nu plângă. Poate înţelegea că trebuie să deranjeze cât mai puţin, ca să nu fie alungată în ger. Privind-o când plecam şi când veneam de la şcoală, inima mi se umplea de amărăciune. Într-o lume românească în care zeci de mame îşi ucid nou născuţii ştrangulându-i, sufocându-i, aruncându-i la tomberon sau pe maidane îngheţate, când părinţi fără lege îşi omoară pruncii în bătaie, Fetiţa mi se părea un exemplu de supremă iubire şi devotament.
Timpul a trecut, puii au fost luaţi de nişte vecini inimoşi, dar pilda Fetiţei a rămas pentru mine un reper. Încet, încet, perspectiva mea asupra lumii s-a schimbat. Cred că în curând n-am să mai spun "rău ca un câine", ci "rău ca un om".
GILDA C.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
