Formula AS în Munţii Ciucaş - Muntele MAGIC

Mâna Dracului

Mai întâi a fost lumina. Iar lumina a trecut de babe, de uriaşi, de sfincşi şi a ajuns până la oameni. O umbră albă, nimic mai mult, o mângâiere. Au simţit-o câinii şi caii, a simţit-o baciul bătrân. S-a trezit. A privit lumina aceea ca un fluture alb, s-a umplut de noapte, de frig, de stele, a făcut jarul să se aprindă. Vreascurile au început să trosnească, lumina s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat pietrele muntelui, le-a făcut să se mişte, apoi s-a făcut nevăzut. Pie­trele au tăcut, au rămas nemişcate, bătrânul s-a în­chinat de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, Amin. S-au trezit şi ceilalţi oameni, s-au trezit animalele. Cerul era o sticlă albastră, în el s-au oglindit munţii. Puţin. Până când lucrurile au fost iar cum trebuiau să fie. Baciul a spălat cu apă ugerul oii. A muls-o. Laptele a luminat întune­ricul, a alungat duhurile. Lapte: un abur cald, o lu­mină care tot creşte. Cu el au fost spălate şi uge­rele celorlalte oi, ca să poate fi mulse uşor, pentru ca ziua să alunge noaptea. Animalele au fost scoase în bătătură, iar oamenii au mâncat, şi au mâncat şi câi­nii. Au aşteptat soarele, iar soarele s-a arătat, tot de acolo, după muntele acela albastru, a trecut de babe, de uriaşi, de sfincşi şi le-a făcut să se mişte. Puţin, foarte puţin, ca o umbră galbenă, nimic mai mult. Baciul bătrân a văzut şi a tăcut. A spus doar: "Azi să nu duceţi oile-n sus, la pietre". Roua s-a zvântat, ciobanii au scos turmele la păscut, bătrânul a rămas la stână, să învârtă laptele, să facă brânza.
Când oile au trecut de pădure şi au luat-o în sus, spre pietre, era deja prea târziu. "Ce are să se în­tâm­ple?", s-a gândit ciobanul, "a îmbătrânit şi ba­ciul, i să năzare de toate". "Iarba e mai bună acolo sus, pe urmă iar te plângi că n-a dat ţigaia lapte". Drept spre Mâna Dracului a luat-o turma. De parcă cele cinci degete de piatră, aţintite spre cer, se miş­caseră spre oi şi le chemaseră la ele. "Ptiu, nebu­nelor, niiii, măăă, daţi înapoi, uăăăă!". Degeaba a strigat şi a fluierat ciobanul, degeaba au lătrat câinii. Primele oi, cele mai bune, ajunseseră deja la locul unde se căsca văgăuna, au sărit peste ea şi au mers mai departe spre păşune. Restul turmei, buluc în ur­ma lor. Au început să se îndese una în alta, să se împingă, n-au mai putut sări. Apoi, rând pe rând, au început să cadă în prăpastie. S-a îngrozit ciobanul, nu mai putea face nimic. 80 de oi s-au prăbuşit în gaura dintre stânci. A chiuit de-a răsunat muntele, i-a chemat şi pe ceilalţi ciobani, au venit şi stăpânii, tocmai de jos, de la poale, din Vama Buzăului, cu funii şi scripeţi, au încercat să salveze ce mai era de salvat. Doar 30 de oi au reuşit să scape. Restul au ră­mas acolo, în hăul ăla dintre stânci, chemate de mâna aceea cu degete de piatră, pe care, din moşi strămoşi, oamenii au numit-o Mâna Dracului.

Povestea pietrelor

E o poveste veche, ciobănească, pe care mi-o spu­ne profesorul Constantin Ionescu, din Vama Bu­zăului. O ştie de la bunicul său, om care a ciobănit vreme îndelungată pe păşunile astea ciudate ale Mun­ţilor Ciucaş. În negura vremii, pe când nu exis­tau decât muntele, ciobanii şi animalele lor, toate pietrele astea stranii, care fac din Ciucaş un loc cu adevărat magic, au avut povestea lor. Ceea ce geologii au descifrat ca fiind un proces firesc de modelare în timp, datorat îngheţului şi dezgheţului, ploilor şi vântului, ciobanii au pus pe sea­ma unor duhuri de la începutul timpurilor. Sunt poveşti cu uriaşi, cu vrăjitoare, cu fete nenuntite, care leagă tărâmul ăsta pie­tros, cu un fir nevăzut, de o lume nevăzută. Realitatea şi povestea, văzutul şi nevăzutul sunt doar două feţe ale aceleiaşi lumi. Lumea asta a unui munte cum nu mai e altul, Ciucaşul, un munte în care îngheţul şi dezgheţul, vântul şi ploile par să se fi petrecut de o mie de ori mai mult decât în oricare alt loc alt ţării. E cel puţin ciudat, din punct de vedere ştiinţific, de ce în Ciucaş poţi întâlni atât de mulţi sfincşi, uriaşi, babe, haiduci, fete şi mâini împietrite. De parcă aici, în Carpaţii aceştia de Curbură, a fost un uriaş teren de joacă pentru ca feno­menele naturii să-şi arate îndemânarea în cio­plitul migălos al unor pietre. Totul a fost o luptă, au descifrat ciobanii ciudăţenia acestui munte.O luptă între bine şi rău, între duhu­rile bune şi cele rele, pe care Dumnezeu, în marea sa înţe­lepciune, a oprit-o, împie­trind fiinţele aflate în vrăj­măşie. Dar viaţa lor nevă­zu­tă, sufletul fiecărei fiinţe în parte a rămas acolo, ascuns într-un trup de piatră, o forţă neştiută care mai zvâcneşte uneori, dinăuntru, ca să se ara­te lumii. "Cea mai ciuda­tă e Mâna aia a dracului", îmi spune Constantin Iones­cu că i-ar fi povestit bunicul lui, ciobanul. "Degetele ei cheamă oamenii şi anima­lele la pierzanie. Acolo, de la piatră în jos, curge o apă care nu apare decât când îs ploile cele mari. Atunci nu-i bine, că degetele prind viaţă şi trag şi oameni şi animale pe jgheabul lor, la vale. Că d-aia îi zice văii Valea Dra­cului, că multe turme şi cio­bani şi-or găsit sfârşitul, ademeniţi de Necuratu'. S-o întâmplat atunci, la înce­pu­tu' lumii şi s-o mai întâm­pla şi acuma, fără ca oamenii să ştie. Numa' tu să nu te temi, să n-asculţi când o fi să te cheme, că piatra-i piatră, numa' dacă o vezi aşa. Doar animalele mai văd degetele că se mişcă, şi unii oa­meni, în zori, sau când o fi ceaţă, sau dacă au pu­tere să vadă". Fenome­ne­le naturale, care au făcut din Ciucaş un munte fără asemănare, se împletesc cu istorisirile acestea ciu­date. Povestea oilor care şi-au găsit sfârşitul în hăul dintre stânci mi-a spus-o Tiberiu Chirilaş, stăpânul stânii din Şipoate. "Un pic mai mult de 10 ani au tre­cut de atunci. Încă tră­ia baciul bătrân. Bun baci a fost! Ştia fiecare rost al stânii. No, om care a cres­cut pe munte de la 6 ani! Că-mi şi zicea - eu am făcut stâna şi muntele mai familie ca familia! Şi vedea, credeţi-mă, şi ce se vede, şi ce nu se vede! Rar aşa om! Aş da orice să mai găsesc unul ca el!". "Vara asta e tot sucită", îmi spune Tiberiu Chirilaş. "Ieri, când am urcat la stână să duc ciobanilor de mâncare şi să aduc brânza acasă, ziua în amiaza mare, era beznă ca noaptea. Nimic nu se mai vedea de ceaţă! Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să nu dea vreo urgie, un trăsnet, să nu vină lupii, că-i tare sălbatic la noi..."

Muntele Pietrosu

Aceasta este faţa ascunsă a Muntelui Ciucaş. De aici, din Vama Buzăului, urcând pe apele Dălghiului sau ale Buzăului, spre sud, începe tărâmul acesta de basm. Este o poveste lungă, care priveşte numele acestui munte. Mi-o spun, împreună, când unul, când altul, doi oameni care au studiat hărţile vechi, toponimia şi istoria locurilor, profesorii din Vama Buzăului, Corina Bărăgan Sporea şi Mircea Haas. Oameni dedicaţi lucrurilor de demult, acelor lucruri fără de care lucrurile de acum n-ar mai avea niciun sens. Discuţia e departe de a fi lămurită, dar în toate trimiterile din vechime, până la jumătatea secolului al XIX-lea, masivul acesta apare scris cu denumirea de Pietrosu. Abia când grofii maghiari întocmesc o nouă har­tă amănunţită, denumirea de Pie­trosu este înlocuită cu cea pe care o cunoaştem azi, Ciu­caş. Într-un fel, deşi e târziu să mai schimbi ceva, Pietrosu e un nume mult mai firesc pentru un loc atât de neîmblânzit ca aces­ta. "O sălbăticie", îmi spune doamna Corina Bărăgan, "pe care trecătoarea ce urcă pe Va­lea Teleajenului, până la Tabla Buţii, la 1360 de metri, şi co­boa­ră spre nord, în Vama Bu­zăului, ca să facă legătura cu Ţara Bârsei, a ascuns-o, fără s-o supună niciodată. Viaţa de aici, de la nordul muntelui, a fost întotdeauna legată de aceas­tă trecătoare. Cea mai ac­cesibilă, mai blândă cale de trecere între Muntenia şi Tran­silvania, dintre toate cele care existau în vechime. Dacă pe Va­lea Oltului sau în Pasul Rucăr - Bran existau locuri în care căruţele oamenilor tre­bu­iau trase cu frânghii, pe stâncă, pentru a trece mai departe, calea asta era de departe cea mai lină. Pe aici, pe sub poa­lele Ciucaşului, au trecut legiu­nile romane, sau mai târziu migratorii tătari şi turci. Istoria locului este, inevitabil, legată de vânzoleala continuă a unor oameni atât de felu­riţi. Documentele pomenesc de nobili, de negustori, de migraţii şi imperii. Nimic însă despre creasta muntelui. Pietrele fabuloase ale Pietrosului Ciucaş au rămas mai departe o taină. Pentru descifrarea ei, trebuie să cobori adânc în timp, sau să stai de vorbă cu bătrânul baci de la stâna din Şipoate. Oa­menii aceştia care s-au dus. Oamenii aceştia as­cunşi, care au locuit dintotdeauna aici, fără ca isto­ria să-i pomenească". Asta îmi povesteşte Co­rina Bărăgan: satele noastre româneşti au existat mereu în partea asta de munte. Risipite, ascunse în lumini­şuri de păduri, răsfirate, o casă aici, o alta din­colo de deal, viaţa ascunsă, neîntreruptă a urmaşilor ma­rilor daci. Doar că stăpânirea im­perială nu-i pome­neşte; nu avea de ce. Abia târziu, printr-un decret imperial semnat de Maria Tereza, la 1774, nobilii din zonă sunt constrânşi să strângă toate aceste aşe­zări risipite şi să întemeieze locali­tăţi. Nevoia de im­pozite a imperiului cerea docu­mente oficiale.Con­form acestor documente, Vama Buzăului apare ca aşezare, abia atunci, la un an după decret, în 1775. Nu sunt nici măcar 250 de ani de istorie în partea aceasta de munte. Dar toate aceste dovezi scrise, pe care ne bazăm în lumea noastră atât de reală, sunt, de fapt, înşelătoare. Săpăturile arheolo­gice au scos la iveală mărturii ale unei civilizaţii paleolitice. Poveştile ciobanilor, pe care, cu sigu­ranţă, nici Maria Tereza şi nici nobilii nu le-au as­cultat vreodată, vorbesc despre nişte vremuri fără timp, în care oamenii erau tot aici, în muntele acesta pietros. "E un păianjen de ape Ciucaşul nostru", îmi spune Mircea Haas. "Din vârfuri pornesc văile torenţiale, pe care apa apare întotdeauna la ploile mari, pentru ca apoi să dispară sub pământ şi să apară mult mai jos, spre pădure, în râuri vijelioase şi limpezi". "E o poveste a bunicului pe care n-am cum s-o uit", îmi spune şi Constantin Ionescu. "De mult, o femeie a locurilor ăstora a ajuns sub pute­rea unei vrăjitoare şi şi-a obligat cele patru fete să se mărite cu zmeii care stăpâneau crestele. Fetele au refuzat. Două au fost împietrite, iar celelalte două au fost întemniţate într-un palat care se as­cun­de sub munte şi trăiesc şi acum. Din lacrimile lor ţâşnesc cascadele, lacurile şi râurile de la poale".
Nu e nici o contradicţie între văzut şi nevăzut: ceea ce geografii şi geologii atestă ştiinţific, oame­nii din vechime explică cu o poveste fără timp. Cele două feţe ale aceleiaşi lumi. Însă, cu siguranţă, atât timp cât istoriile acestea de demult se păstrează, ele sunt dovada limpede că locul acesta a fost plin de viaţă, cu mult înainte de a exista un document impe­rial austro-ungar.

Sanctuarul

Doamna Corina Bărăgan zâmbeşte. "Am să vă povestesc ceva ce am simţit cu tot sufletul meu. O în­serare de demult, când am început să urc din Să­cele spre Colţii Mari. Când am ajuns, acolo, sub pietre, a răsărit o lună ireală, o minunăţie care a făcut ca totul să prindă viaţă. Vă jur că m-am simţit ca într-un sanctuar uriaş. Toate stâncile acelea horeau în jurul meu. Aşa ceva ţi se întâmplă o dată în viaţă. Aşa ceva nu poate fi uitat. Era forţă, era putere, era vrajă. Şi acum sunt convinsă că acolo chiar a fost un sanctuar natural. Dacii, de pildă, nu şi le construiau, dacă ele erau deja acolo". Corina Bărăgan a coborât apoi spre casă, în Vama Buzău­lui. Muntele ăsta i-a rămas, însă, pe vecie, magic. Zâmbeşte şi Constantin Ionescu. "Aici, partea noas­tră de munte dinspre Vama Buzăului spre vârf este cu adevărat sălbatică. Peste munte, este sta­ţiunea Cheia, sunt cabanele, sunt toate traseele ştiute. Aici, de la Şipoate în sus, când ajungi la golul alpin şi dai cu ochii de Mâna Dra­cului, ţi se taie răsuflarea de atâta frumuseţe. N-am cuvin­te să pot povesti". A umblat pe toţi munţii ţării omul ăsta. Dar nici unul nu i se pare mai ciudat, mai frumos, ca cel de aici. "Pur şi simplu simţi ma­gia pietrelor. Le simţi vii. De câte ori mă întorc de aco­lo, o săptămână nu mai sufăr de nimic. Boala mea, diabe­tul, parcă e luată cu mâna". De asta nu poate sta departe nici acum, când a ajuns la pensie, iar foştii lui elevi sunt deja oameni în toată firea. "Sigur, e mai simplu pentru un turist să urce muntele prin Cheia. Dar vraja dispare, sunt atâţia oameni acolo, atâta chiot! Pe aici, de la noi, din Vamă, urcând pe râu, nu eşti decât tu, cu gândurile tale, şi pietrele astea vii, care te aşteaptă".
Împărăteasa Maria Tereza a făcut ca Vama Bu­zău­lui să apară pe hartă, dar oamenii, şi mai ales credinţa lor ortodoxă, aşezaseră demult lucrurile într-o matcă. Prima­rul de aici, care poartă acelaşi nume ca proprietarul stânii din Şipoate, Tiberiu Chi­rilaş, vrea ca matca aceasta să se păstre­ze. "Lu­mea noastră, a oame­ni­lor de sub munte, trebuie să rămână aşa cum este. Când construieşti ceva, nu strica rosturile vechi!". Dacă la Cheia (cu acces prin Vălenii de Munte n.n.), lucru­rile au intrat într-un a­nu­me fel de tu­rism, aici, spune primarul, în toate satele astea ale Vămii Bu­zăului, lucru­rile tre­buie păs­­trate cât mai cu­rate, cât mai aproape de adevărul de demult. Totul începe de la li­niş­te, de la măreţia sălba­ti­că a muntelui, de la văi­le astea pe care odini­oa­ră întâlneai oa­meni îm­bră­caţi simplu, în cioa­reci albi, cămăşi albe, ves­tă neagră, iar pe cap, clopul ciobă­nesc. Nu mai sunt îm­bră­caţi aşa acum, dar oamenii sunt aceiaşi, serioşi, mun­­ci­tori, zgâr­ciţi la vorbă, curaţi, drepţi, aspri. Por­nesc spre ei, pornesc spre munte, pornesc spre stâna din Şipoate.

Partea neîmblânzită a lumii

Vremea nu e bună, dar nu am încotro, trebuie să ajung, mă cheamă muntele, mă cheamă pietrele, par­tea sălbatică, de miazănoapte, a Muntelui Ciu­caş. 800 de oi şi 36 de vaci, pe lângă porci şi cai sunt la stâna din Şipoate. "Şi tot nu e de ajuns pen­tru o afacere bună", îmi spune Tiberiu Chirilaş. Doar o parte dintre animale sunt ale lui, iar dările şi cos­turile sunt aproape la fel de mari cum e câştigul. "Şi, atunci, de ce o faceţi?", îl întreb. "Cum de ce?!", îmi răspunde: "din dragoste de animale şi de mun­te". Li­lia­na, soţia lui, îmi zâmbeşte şi îmi spune că ţintaura creşte de-a valma în ju­rul stânii. Iar leacurile cele mai bune tot din planta asta sunt făcute. E vremea lupilor acum, după ziua Sfântului Petru, ziua când bătrânul baci al stânii îşi tăia unghiile netă­iate. Un­ghi­ile lui le îmblân­zeau pe cele ale săl­­bă­ticiu­nilor. "Şi sunt cu du­iu­mul aici, şi lupi, şi urşi, şi mis­­treţi", îmi spune Tibe­riu Chi­rilaş. Îmi arată mun­tele: "Ve­­deţi, acolo-i vârful, pe aici tre­buie s-o luaţi. Doar că n-ar fi bine singur, n-aveţi nici câi­ne, nici boa­tă". Îi spun să nu-şi facă griji, am mai um­blat aşa de multe ori, Dum­nezeu m-a păzit, m-am întors tea­făr. "Dar nu pe la noi, prin sălbăticia noastră", zâm­beşte el. "Aşa: mai întâi treceţi de coasta arsă. A ars astă primăvară, cinci zile şi cinci nopţi, ni­meni nu ştie cum. Trăsnet n-a fost şi nici om. Intraţi pe vale, daţi pe poteca din pădure, chiar de nu-i mar­cată, ajungeţi în culme, de unde urcaţi spre Mâna Dracului. Acolo sunteţi pe pajişte şi ve­deţi şi marcaj, şi creasta mun­te­lui. Dumnezeu să vă aibă-n pa­ză!". "Amin!", spun în gând.
Plec. Trec pe lângă culmea arsă. E o răsuflare grea aici, de loc sfârşit, un iz de pă­mânt ră­nit, pârjolit, bolnav. Poteca pa­re neumblată, neîmblânzită. Un soare greoi, nehotărât, în­cearcă să lumineze lumea. S-a oprit vântul, au tăcut păsările, merg mai departe, pe urmele uitate ale unui munte bătrân. Intru pe valea seacă a unui râu. Pie­trele sunt pietre, muntele e munte, poteca e potecă, îmi spun; ceea ce văd e ceea ce este. E mai bine aşa, să nu te gândeşti la duhurile de care povestesc bă­trânii, cele bune şi cele rele, să nu te gândeşti că ai intrat pe Valea Dracului. Dau de un mis­treţ din care s-au hrănit lupii. Grăbesc pasul, simt că sunt pri­vit. Întorc pri­virea, sunt doar nişte stânci înalte, cu ochi ficşi, care străjuiesc poteca. E o va­mă aici. Un hotar, dar nu între ţări, ci între lumi. Nu e nici ţipe­nie de om, ci doar o linişte asurzitoare, grea. Un pământ lutos, negru, plin de rădăcini şi pietre îmi ţine loc de cărare. Poteca se înclină, cât să-l simt aproape. E umed, e proaspăt, e viu. Îmi sprijin pal­mele de el, urc mai departe. Un fum se ridică, se dă la o parte, o răsuflare, un abur de ceaţă. Am ajuns dea­supra pădurii, păşesc printre duhurile împietrite, cioplite de frig, de vânt şi de ploi. Creasta e aproa­pe, sunt oameni în vârful ei, acolo, la 1954 de metri, mulţi oameni care au urcat dinspre Cheia, pe partea aceea plină de cabane, de râsete şi de maşini. O mâ­nă cu degete uriaşe, de pia­tră, se arată între pământ şi cer. Mâna Dracului. Oa­menii par dintr-odată atât de departe. Mai întâi a fost lumina, iar acum se lasă întunericul. Iar întune­ri­cul trece de creastă, de oa­meni, de babe, de uriaşi, de sfincşi, îi ascunde şi ajun­ge până la mine. O cea­ţă piezişă, nimic mai mult, o răsuflare venită de niciunde, mă face să închid ochii. Iar pietrele se mişcă, iar degetele mă cheamă. Urc mai departe, nu mai văd nimic. Începe să plouă mărunt, trebuie să fac cale întoarsă, repede, până nu e prea târziu.Mâna de piatră se mişcă prin ceaţă, mă ademeneşte, trec de ea, apoi alunec, mă rostogolesc, pietrele îmi sfâşie palma, mă opresc la timp. Grăbesc pasul, ajung iar la stâna din Şipoate. Florin şi Nicu, cio­ba­nii, îmi îngrijesc rana, îmi dau să mănânc. Brân­ză, mămăligă, ceapă. E linişte iar, e soare. Oamenii ăştia vorbesc puţin, dar zâmbesc mult. Nicu are doar 17 ani, îmi spune că aici e totul. Libertatea, liniş­tea, munca, sufletul lui. Apoi tace şi zâmbeşte. "Îi sălbatic tare muntele nostru, de acu' aţi văzut şi dumneavoastră", zice şi Florin. Am văzut. Mă mai uit o dată, sus. Cerul este iar o sticlă albastră, în el se oglindesc munţii. Pietrele sunt pie­tre, pădurea e pădure. O lumină gălbuie coboară peste stâna din Şipoate şi o învăluie cu totul.