De ce a înnebunit vremea?

- În recentele incendii din Grecia, 26 de adulţi şi copii au fost găsiţi morţi, pe o plajă. Muriseră îmbrăţişaţi, după ce alergaseră în van spre mare, încercând să se ferească din calea focului care le mistuise pădurile şi casele -

Şi în România va fi pârjol

Incendiile care au devastat Elada au fost, fără îndoială, unele dintre cele mai teribile dezastre cau­zate de încălzirea globală. Din păcate, potrivit spe­cialiştilor, nici România nu va fi ferită de astfel de fenomene. Până în 2050, temperatura medie anuală va creşte la noi în ţară cu valori cuprinse între 2,5 si 3,5 grade Celsius. Dat fiind faptul că în ultimii 100 de ani, creşterea a fost de doar un grad, efectele, în următoarele decenii, vor fi mult mai dure. Elena Mateescu, directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie, a declarat că temperaturi de 40 de grade vor fi obişnuite, la fel ca şi fenomenele ex­treme - veri foarte sece­toase, însoţite de ploi zilnice, rapide şi abun­dente, de peste 20 l/mp. Şi mai îngrijorător este fenomenul de deşertifi­care cu care România s-ar putea confrunta pes­te un secol. Părţi în­tinse din Bărăgan ar pu­tea arăta atunci ca în Sa­hara, cu consecinţe teri­bile nu numai pentru agricultură, ci şi pentru diver­si­tatea ecosistemului. Asta dacă nu cumva încălzi­rea globală îşi va încetini ritmul. Fapt improbabil, spun mulţi climatologi, care constată creşterea con­tinuă a gazelor cu efect de seră pe toată planeta.

Un fenomen devastator

Efectul de seră a fost descoperit de matematicia­nul Joseph Fourier, în 1824. Razele soarelui care ajung pe pământ încălzesc suprafaţa acestuia, iar apoi sunt reflectate înapoi în spaţiu, însă gazele cu efect de seră, între care cel mai important este dio­xidul de carbon (există şi o contribuţie mai puţin importantă a metanului), modifică permeabilitatea atmosferei, formând o "plapumă" care reţine mai mult decât ar trebui din căldura pământului. Rezul­tatul este încălzirea globală. Potrivit unui studiu din anul 2014, publicat de statista.com, 25% din gazele cu efect de seră provin din producerea electricităţii şi căldurii, alte 21% din industrie, 14% din trans­por­turi (maşini, vapoare, avioane, trenuri), 12% din agricultură, mai ales din creşterea vitelor (mari producătoare de metan), 12% din despăduriri, iar 16% din alte cauze. Având în vedere complexitatea surselor de emisie a gazelor cu efect de seră, scăde­rea lor este o misiune complicată. Avem nevoie nu doar de maşini electrice, ci şi de surse noi de energie regenerabilă, de împăduriri şi, de ce nu, de schimbarea unui mod de viaţă. Civilizaţia industria­lă a dus, potrivit unui raport semnat de 450 de cer­cetători din 60 de ţări şi publicat de Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică din SUA, la cel mai ridicat nivel de dioxid de carbon înregistrat vreodată pe Terra - 405 părţi per milion. Rit­mul de creştere al dioxidului de carbon s-a înmulţit de patru ori faţă de debutul acestei creşteri, înregistrat la începutul anilor 1960. Însă nu toţi climatologii sunt de acord că această alarmantă creştere a dioxidului de carbon provine, în totalitate, din activitatea umană. Scepticii cred că încălzirea globală ar putea fi generată de factori naturali, con­tribuţia omului nefiind atât de importantă.

Scepticii de serviciu: de vină e soarele!

Patrick Moore, unul dintre cofondatorii "Green­peace", a părăsit organizaţia, dezamăgit de fanatis­mul la care se ajunsese, şi a ajuns în tabăra sceptici­lor. Ce spun scepticii: în primul rând, un fapt îm­părtăşit de toţi oamenii de ştiinţă din domeniu - clima pământului şi concentraţia de dioxid de carbon au fost într-o continuă schimbare de-a lun­gul vieţii Terrei, independent de activitatea umană. Perioadele calde au alternat cu glaciaţiunile, din cauze diverse, care ţin de: "termostatul planetei", orbita eliptică a pă­mân­tului, erupţiile vul­ca­ni­lor şi cele sola­re. Chiar acum suntem în siajul unei glacia­ţiuni, de aceea avem gheaţă la poli (în peri­oadele calde ea nu a existat). Aşadar, e clar că tot timpul cli­ma a fost instabilă, de ce să decretăm că omul e fac­torul principal în schimbarea de acum? Sami Solanki, profesor la Institutul Max-Plank, a declarat că, de 8.000 de ani, soarele nu a mai avut o activitate atât de intensă ca acum. Richard Lind­zen, profesor emerit de ştiinţe atmosferice la Uni­ver­­sitatea MIT din SUA, a de­mon­strat că nivelul dio­xidului de carbon din at­mosferă a crescut constant în ultimii 200 de ani, dar activitatea umană nu a avut un rol în această creş­tere decât începând cu a doua jumătate a secolului XX, de acum 60 de ani. Însă, în toată această perioadă de timp, de doar două secole, temperatura planetei a crescut, în medie, cu doar un grad celsius. Aşadar, dacă dioxidul de carbon a crescut natural 140 de ani, fără implicarea industriei, de ce am considera că arderea de com­bus­tibili fosili e prin­cipala vinovată? Aş încheia cu opinia lui Ian Plimer, geolog australian, care a scris şase cărţi pentru a demonstra că încăl­zirea globală nu e legată de activita­tea industrială a omului. Ceea ce nu ne scuteşte, desigur, de lupta îm­potriva poluării, care ucide mii de oameni prin otrăvurile arun­cate pre­tutindeni - în ape, în atmosferă sau pe pământ. Dio­xidul de carbon nu e otrăvitor, dar deşeurile indus­triale, pulbe­rile legate de arderea benzinei şi motorinei, reziduurile nu­cleare sunt, iar lista ar putea con­tinua la nesfârşit. În toată această dispută există însă şi o speranţă: chiar dacă noi ne răzbunăm pe planeta noastră, s-ar putea ca ea să aibă o soluţie pentru noi.

Marea speranţă: "termostatul" Terrei

Studiind diferitele ere prin care a trecut planeta, geologii au observat că, aparent paradoxal, Terra a reuşit, cu toate că a trecut prin schimbări climaterice importante, să menţină o temperatură în general favorabilă vieţii. Iar asta s-a întâmplat, spun ei, da­torită faptului că pământul are un fel de "termostat" care îi permite să îşi autoregleze temperatura - când atmosfera se încinge, termostatul o răceşte, iar când ea îngheaţă, termostatul o încălzeşte. Un mecanism în care actorul principal este nimeni altul decât... dioxidul de carbon, vinovatul principal pentru efec­tul de seră. Cum merge termostatul? Când planeta începe să se încălzească din cauza efectului de seră produs de acumularea în atmosferă de dioxid de carbon, creşte şi cantitatea de precipitaţii, pentru că apa se evaporă masiv din oceane. Apa de ploaie are însă o proprietate remarcabilă - adună în ea dio­xidul de carbon din atmosferă, devenind uşor acidă, iar când intră în pământ, dizolvă rocile, încorporând în ele dioxidul de carbon cu care venise din nori. Astfel ea "spală" atmosfera, la propriu. Pe lângă acest proces, şi oceanele primesc apă acidă, încăr­cată cu dioxid de carbon, pe care microorganismele marine îl încorporează în cochiliile lor, care apoi se depun pe fundul oceanului sub formă de roci se­dimentare. Prin aceste două procese, dar şi prin res­piraţia plantelor, dioxidul de carbon care se află în exces în atmosferă este, practic, îngropat în pământ. Astfel, el dispare treptat, ceea ce reduce efectul de seră, iar asta determină răcirea treptată a climei. Uneori, răcirea este suficient de puternică, încât se poate instala o glaciaţiune. Odată atmosfera răcită, ploile scad în intensitate, iar în cazul unei glacia­ţiuni se transformă în ninsoare. Drept urmare, în­globarea dioxidului de carbon în roci sau schelete de microorganisme scade, uneori ajungând de zece ori mai puţin intensă decât în perioadele calde. În schimb, în perioada rece, el este eliberat treptat, înapoi, în atmosferă, din rocile în care s-a acumulat prin activitatea vulcanilor, care în timpul erupţiilor aruncă cantităţi uriaşe de gaze. Totul până la un punct, în care dioxidul de carbon ajunge să se acu­muleze în atmosferă suficient de mult încât deter­mină apariţia, din nou, a unui efect de seră -pămân­tul reîncepe să se încălzească, iar glaciaţiunea se topeşte la razele soarelui. Ciclul acesta a funcţionat timp de miliarde de ani, iar noi, oamenii, am profitat de aerul condiţionat al planetei, care a făcut atmo­sfera respirabilă.

Fenomene extreme

Polul Nord se topeşte

Cercul Polar este locul în care te aştepţi să vezi urşi albi ca zăpada, zbenguindu-se printre gheţari. Curând, s-ar putea ca blana urşilor să îşi schimbe culoarea, pentru că temperaturile extrem de ridicate au ajuns şi la ei. În vara aceasta, pe 30 iulie, la Banak, în Norvegia, cel mai nordic punct al Europei, temperaturile au atins 32 de grade Celsius. Pentru un bucureştean nu pare mult, dar gândiţi-vă că avem de-a face cu o localitate care este la nord de Cercul Polar!

Scandinavia a luat foc

Marea Baltică, o mare rece, a ajuns vara aceasta la 26 de grade, aşa încât scan­dinavii au putut să renunţe la conce­diile la Mediterana, pentru a se bucura de apa caldă din faţa casei. Dar bucuria a venit la pachet cu nenorociri. În Suedia s-au consemnat valori chiar şi cu zece grade mai mari decât cele normale, fapt ce a declanşat incendii de pădure. Nu au fost mortale ca cele din Grecia, dar na­tura a fost rănită grav. În Norvegia, la Trondheim şi Snasa, s-au atins recorduri absolute, de 32,4 şi 31,6 grade, cele mai ridicate înregistrate vreodată în centrul ţării. Şi nici Finlanda nu a scăpat. Mercu­rul a urcat până la 33,3 grade, cea mai ridicată temperatură înregistrată din 1914, când s-a atins recordul absolut la Helsinki, cu 35,9 grade.

Japonia între ape şi foc

Când mercurul termometrelor a atins valoarea de 41,1 grade Celsius, în Kumagaya, un oraş din Saitama, la 65 de kilometri nord de Tokyo, Agenţia Meteorologică din Japonia a anunţat că fusese doborât un record. Au urmat 40 de morţi, ucişi de valul de căldură care a trimis mii de japonezi în spitale. Ma­joritatea celor decedaţi erau în vârstă şi trăiau în case în care nu exista aer con­diţionat. Dar sauna ucigătoare avea să se dovedească o provocare minoră faţă de o altă furie dezlănţuită a naturii - inundaţiile masive. Ele au provocat mari alune­cări de teren, care au distrus case şi au luat cu ele vieţi. La ora aceasta, bilanţul este sumbru: 76 de morţi, 92 de persoane dispărute şi nu mai puţin de 1,6 milioane de oameni strămutaţi din casele lor. Cea mai mare parte a celor sinistraţi sunt grupaţi în partea de sud a provinciei Hiroshima. Situaţia a fost atât de gra­vă, încât autorităţile au trimis noti­ficări de eva­cuare pentru aproape cinci milioane de oameni. Nu mai puţin de 48.000 de poliţişti şi pompieri au luptat pentru a salva vieţile celor luaţi de viituri. Japonia arată acum de parcă ar fi trecut printr-un asediu prelungit - podurile sunt luate de ape, tre­nurile, celebre pentru punctualitatea lor, sunt sus­pendate în mare parte, iar producătorii de maşini Daihatsu şi Mitsubishi şi-au închis porţile fabri­cilor din zonele afectate. "Cartierul meu s-a trans­format într-un ocean şi sunt îngrijorat pentru că nu ştiu cât timp va rămâne aşa", a declarat pentru "The Guardian", Nobue Kakumoto, un bătrân de 82 de ani din Hiroshima. Problema este că nu nu­mai cartierul domnului Kakumoto este sub asediu, ci întreaga planetă.

Grecia, după foc, potopul

"Aceasta este faţa schimbării climei!", titrează "The Guardian", citându-l pe profesorul de climato­logie Michael Mann, după ce incendiile din Grecia au făcut 91 de victime, iar numărătoarea continuă încă. Autorităţile au dat vina pe o mână criminală şi pe neglijenţă, anunţând că deja l-au găsit pe local­nicul care ar fi stârnit incendiul iniţial, încercând să ardă câteva crengi şi frunze în curte. Dar, dincolo de ceea ce au făcut sau nu câţiva inconştienţi, focul din Grecia are şi cauze naturale, într-o ţară în care vege­taţia se aprinde spontan în fiecare vară. Ceea ce a fost catastrofal la Mati, o localitate din apropiere de Atena, întinsă pe 10 kilometri pătraţi, care a ars în în­tregime, a fost combinaţia dintre neglijenţă şi o natură nebună. Focul s-a propagat cu o viteză uimi­toare, surprinzându-i pe localnicii care nici nu au avut timp să ajungă la mare, pentru că vântul a bătut în rafale care au atins chiar şi 130 km/h. La dezastru au contribuit şi pinii, care aveau tulpini subţiri şi erau uscaţi de arşiţa verii. Amplasaţi lângă case, ei au fost torţele care au aprins foarte repede toată sta­ţiunea. Dispariţia lor creează însă premizele unor noi dezastre. Christos Zerefos, şeful Centrului de cerce­tări pentru fizica atmosferei şi climatologie de la Academia din Atena, a declarat pentru Euronews că dispariţia pădurii face posibilă apariţia unor inunda­ţii puternice. Tot el a spus că incendiile au fost cau­zate de o combinaţie de factori climatici care au creat "furtuna perfectă", permiţând focului să ră­peas­că atâtea vieţi. Poate că profesorul poate părea alarmist când anunţă un nou dezastru, dar recentele inundaţii din Atena au dovedit că, atunci când e vorba de încălzirea globală, o nenorocire nu vine niciodată singură.
Bine ar fi ca şi noi, românii, să ne deschidem ochii măcar în ultimul ceas. Incendii devastatoare ca cel din Grecia putem avea şi noi. Fără să le băgăm de seamă, pentru că nu ţin prima pagină a ziarelor, incendiile de vegetaţie de la noi din ţară nu sunt nicidecum puţine. Statistica Institutului pentru Situaţii de Urgenţă arată că în ultimii doi ani, 2016 şi 2017, s-a intervenit pentru stingerea a 26.000 de incendii. Şi e demn de remarcat că în cazul incendiilor de păduri de la noi, factorul de­clanşator este, în majoritatea cazurilor, cel uman - ţigări aruncate iresponsabil, arme de vânătoare folosite fără respectarea regulilor sau focuri aprin­se şi scăpate de sub control. Trebuie să ne gândim că verile secetoase nu ne afectează doar pe noi, ci şi vegetaţia, care are nevoie de foarte puţin pentru se aprinde. Iar dacă se aprinde, e foarte greu să o stingi. De aceea, cel mai simplu este să previi. Dacă tot nu putem noi, oamenii, schimba cursul în­călzirii globale, măcar să avem grijă de pădurile şi câmpurile noastre. Exemplul Greciei ne arată că atunci când natura se dezlănţuie, nu suferă sin­gură...

Foto: 123RF (2), Guliver Getty (1), Agerpres (1)