Mai întâi a fost lumina. Iar lumina a trecut de babe, de uriași, de sfincși și a ajuns până la oameni. O umbră albă, nimic mai mult, o mângâiere. Au simțit-o câinii și caii, a simțit-o baciul bătrân. S-a trezit. A privit lumina aceea ca un fluture alb, s-a umplut de noapte, de frig, de stele, a făcut jarul să se aprindă. Vreascurile au început să trosnească, lumina s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat pietrele muntelui, le-a făcut să se miște, apoi s-a făcut nevăzut. Pietrele au tăcut, au rămas nemișcate, bătrânul s-a închinat de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, Amin. S-au trezit și ceilalți oameni, s-au trezit animalele. Cerul era o sticlă albastră, în el s-au oglindit munții. Puțin. Până când lucrurile au fost iar cum trebuiau să fie. Baciul a spălat cu apă ugerul oii. A muls-o. Laptele a luminat întunericul, a alungat duhurile. Lapte: un abur cald, o lumină care tot crește. Cu el au fost spălate și ugerele celorlalte oi, ca să poate fi mulse ușor, pentru ca ziua să alunge noaptea. Animalele au fost scoase în bătătură, iar oamenii au mâncat, și au mâncat și câinii. Au așteptat soarele, iar soarele s-a arătat, tot de acolo, după muntele acela albastru, a trecut de babe, de uriași, de sfincși și le-a făcut să se miște. Puțin, foarte puțin, ca o umbră galbenă, nimic mai mult. Baciul bătrân a văzut și a tăcut. A spus doar: "Azi să nu duceți oile-n sus, la pietre". Roua s-a zvântat, ciobanii au scos turmele la păscut, bătrânul a rămas la stână, să învârtă laptele, să facă brânza.
Când oile au trecut de pădure și au luat-o în sus, spre pietre, era deja prea târziu. "Ce are să se întâmple?", s-a gândit ciobanul, "a îmbătrânit și baciul, i să năzare de toate". "Iarba e mai bună acolo sus, pe urmă iar te plângi că n-a dat țigaia lapte". Drept spre Mâna Dracului a luat-o turma. De parcă cele cinci degete de piatră, ațintite spre cer, se mișcaseră spre oi și le chemaseră la ele. "Ptiu, nebunelor, niiii, măăă, dați înapoi, uăăăă!". Degeaba a strigat și a fluierat ciobanul, degeaba au lătrat câinii. Primele oi, cele mai bune, ajunseseră deja la locul unde se căsca văgăuna, au sărit peste ea și au mers mai departe spre pășune. Restul turmei, buluc în urma lor. Au început să se îndese una în alta, să se împingă, n-au mai putut sări. Apoi, rând pe rând, au început să cadă în prăpastie. S-a îngrozit ciobanul, nu mai putea face nimic. 80 de oi s-au prăbușit în gaura dintre stânci. A chiuit de-a răsunat muntele, i-a chemat și pe ceilalți ciobani, au venit și stăpânii, tocmai de jos, de la poale, din Vama Buzăului, cu funii și scripeți, au încercat să salveze ce mai era de salvat. Doar 30 de oi au reușit să scape. Restul au rămas acolo, în hăul ăla dintre stânci, chemate de mâna aceea cu degete de piatră, pe care, din moși strămoși, oamenii au numit-o Mâna Dracului.
Povestea pietrelor
E o poveste veche, ciobănească, pe care mi-o spune profesorul Constantin Ionescu, din Vama Buzăului. O știe de la bunicul său, om care a ciobănit vreme îndelungată pe pășunile astea ciudate ale Munților Ciucaș. În negura vremii, pe când nu existau decât muntele, ciobanii și animalele lor, toate pietrele astea stranii, care fac din Ciucaș un loc cu adevărat magic, au avut povestea lor. Ceea ce geologii au descifrat ca fiind un proces firesc de modelare în timp, datorat înghețului și dezghețului, ploilor și vântului, ciobanii au pus pe seama unor duhuri de la începutul timpurilor. Sunt povești cu uriași, cu vrăjitoare, cu fete nenuntite, care leagă tărâmul ăsta pietros, cu un fir nevăzut, de o lume nevăzută. Realitatea și povestea, văzutul și nevăzutul sunt doar două fețe ale aceleiași lumi. Lumea asta a unui munte cum nu mai e altul, Ciucașul, un munte în care înghețul și dezghețul, vântul și ploile par să se fi petrecut de o mie de ori mai mult decât în oricare alt loc alt țării. E cel puțin ciudat, din punct de vedere științific, de ce în Ciucaș poți întâlni atât de mulți sfincși, uriași, babe, haiduci, fete și mâini împietrite. De parcă aici, în Carpații aceștia de Curbură, a fost un uriaș teren de joacă pentru ca fenomenele naturii să-și arate îndemânarea în cioplitul migălos al unor pietre. Totul a fost o luptă, au descifrat ciobanii ciudățenia acestui munte. O luptă între bine și rău, între duhurile bune și cele rele, pe care Dumnezeu, în marea sa înțelepciune, a oprit-o, împietrind ființele aflate în vrăjmășie. Dar viața lor nevăzută, sufletul fiecărei ființe în parte a rămas acolo, ascuns într-un trup de piatră, o forță neștiută care mai zvâcnește uneori, dinăuntru, ca să se arate lumii. "Cea mai ciudată e Mâna aia a dracului", îmi spune Constantin Ionescu că i-ar fi povestit bunicul lui, ciobanul. "Degetele ei cheamă oamenii și animalele la pierzanie. Acolo, de la piatră în jos, curge o apă care nu apare decât când îs ploile cele mari. Atunci nu-i bine, că degetele prind viață și trag și oameni și animale pe jgheabul lor, la vale. Că d-aia îi zice văii Valea Dracului, că multe turme și ciobani și-or găsit sfârșitul, ademeniți de Necuratu'. S-o întâmplat atunci, la începutu' lumii și s-o mai întâmpla și acuma, fără ca oamenii să știe. Numa' tu să nu te temi, să n-asculți când o fi să te cheme, că piatra-i piatră, numa' dacă o vezi așa. Doar animalele mai văd degetele că se mișcă, și unii oameni, în zori, sau când o fi ceață, sau dacă au putere să vadă". Fenomenele naturale, care au făcut din Ciucaș un munte fără asemănare, se împletesc cu istorisirile acestea ciudate. Povestea oilor care și-au găsit sfârșitul în hăul dintre stânci mi-a spus-o Tiberiu Chirilaș, stăpânul stânii din Șipoate. "Un pic mai mult de 10 ani au trecut de atunci. Încă trăia baciul bătrân. Bun baci a fost! Știa fiecare rost al stânii. No, om care a crescut pe munte de la 6 ani! Că-mi și zicea - eu am făcut stâna și muntele mai familie ca familia! Și vedea, credeți-mă, și ce se vede, și ce nu se vede! Rar așa om! Aș da orice să mai găsesc unul ca el!". "Vara asta e tot sucită", îmi spune Tiberiu Chirilaș. "Ieri, când am urcat la stână să duc ciobanilor de mâncare și să aduc brânza acasă, ziua în amiaza mare, era beznă ca noaptea. Nimic nu se mai vedea de ceață! Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să nu dea vreo urgie, un trăsnet, să nu vină lupii, că-i tare sălbatic la noi..."
Muntele Pietrosu
Aceasta este fața ascunsă a Muntelui Ciucaș. De aici, din Vama Buzăului, urcând pe apele Dălghiului sau ale Buzăului, spre sud, începe tărâmul acesta de basm. Este o poveste lungă, care privește numele acestui munte. Mi-o spun, împreună, când unul, când altul, doi oameni care au studiat hărțile vechi, toponimia și istoria locurilor, profesorii din Vama Buzăului, Corina Bărăgan Sporea și Mircea Haas. Oameni dedicați lucrurilor de demult, acelor lucruri fără de care lucrurile de acum n-ar mai avea niciun sens. Discuția e departe de a fi lămurită, dar în toate trimiterile din vechime, până la jumătatea secolului al XIX-lea, masivul acesta apare scris cu denumirea de Pietrosu. Abia când grofii maghiari întocmesc o nouă hartă amănunțită, denumirea de Pietrosu este înlocuită cu cea pe care o cunoaștem azi, Ciucaș. Într-un fel, deși e târziu să mai schimbi ceva, Pietrosu e un nume mult mai firesc pentru un loc atât de neîmblânzit ca acesta. "O sălbăticie", îmi spune doamna Corina Bărăgan, "pe care trecătoarea ce urcă pe Valea Teleajenului, până la Tabla Buții, la 1360 de metri, și coboară spre nord, în Vama Buzăului, ca să facă legătura cu Țara Bârsei, a ascuns-o, fără s-o supună niciodată. Viața de aici, de la nordul muntelui, a fost întotdeauna legată de această trecătoare. Cea mai accesibilă, mai blândă cale de trecere între Muntenia și Transilvania, dintre toate cele care existau în vechime. Dacă pe Valea Oltului sau în Pasul Rucăr - Bran existau locuri în care căruțele oamenilor trebuiau trase cu frânghii, pe stâncă, pentru a trece mai departe, calea asta era de departe cea mai lină. Pe aici, pe sub poalele Ciucașului, au trecut legiunile romane, sau mai târziu migratorii tătari și turci. Istoria locului este, inevitabil, legată de vânzoleala continuă a unor oameni atât de feluriți. Documentele pomenesc de nobili, de negustori, de migrații și imperii. Nimic însă despre creasta muntelui. Pietrele fabuloase ale Pietrosului Ciucaș au rămas mai departe o taină. Pentru descifrarea ei, trebuie să cobori adânc în timp, sau să stai de vorbă cu bătrânul baci de la stâna din Șipoate. Oamenii aceștia care s-au dus. Oamenii aceștia ascunși, care au locuit dintotdeauna aici, fără ca istoria să-i pomenească". Asta îmi povestește Corina Bărăgan: satele noastre românești au existat mereu în partea asta de munte. Risipite, ascunse în luminișuri de păduri, răsfirate, o casă aici, o alta dincolo de deal, viața ascunsă, neîntreruptă a urmașilor marilor daci. Doar că stăpânirea imperială nu-i pomenește; nu avea de ce. Abia târziu, printr-un decret imperial semnat de Maria Tereza, la 1774, nobilii din zonă sunt constrânși să strângă toate aceste așezări risipite și să întemeieze localități. Nevoia de impozite a imperiului cerea documente oficiale. Conform acestor documente, Vama Buzăului apare ca așezare, abia atunci, la un an după decret, în 1775. Nu sunt nici măcar 250 de ani de istorie în partea aceasta de munte. Dar toate aceste dovezi scrise, pe care ne bazăm în lumea noastră atât de reală, sunt, de fapt, înșelătoare. Săpăturile arheologice au scos la iveală mărturii ale unei civilizații paleolitice. Poveștile ciobanilor, pe care, cu siguranță, nici Maria Tereza și nici nobilii nu le-au ascultat vreodată, vorbesc despre niște vremuri fără timp, în care oamenii erau tot aici, în muntele acesta pietros. "E un păianjen de ape Ciucașul nostru", îmi spune Mircea Haas. "Din vârfuri pornesc văile torențiale, pe care apa apare întotdeauna la ploile mari, pentru ca apoi să dispară sub pământ și să apară mult mai jos, spre pădure, în râuri vijelioase și limpezi". "E o poveste a bunicului pe care n-am cum s-o uit", îmi spune și Constantin Ionescu. "De mult, o femeie a locurilor ăstora a ajuns sub puterea unei vrăjitoare și și-a obligat cele patru fete să se mărite cu zmeii care stăpâneau crestele. Fetele au refuzat. Două au fost împietrite, iar celelalte două au fost întemnițate într-un palat care se ascunde sub munte și trăiesc și acum. Din lacrimile lor țâșnesc cascadele, lacurile și râurile de la poale".
Nu e nici o contradicție între văzut și nevăzut: ceea ce geografii și geologii atestă științific, oamenii din vechime explică cu o poveste fără timp. Cele două fețe ale aceleiași lumi. Însă, cu siguranță, atât timp cât istoriile acestea de demult se păstrează, ele sunt dovada limpede că locul acesta a fost plin de viață, cu mult înainte de a exista un document imperial austro-ungar.
Sanctuarul
Doamna Corina Bărăgan zâmbește. "Am să vă povestesc ceva ce am simțit cu tot sufletul meu. O înserare de demult, când am început să urc din Săcele spre Colții Mari. Când am ajuns, acolo, sub pietre, a răsărit o lună ireală, o minunăție care a făcut ca totul să prindă viață. Vă jur că m-am simțit ca într-un sanctuar uriaș. Toate stâncile acelea horeau în jurul meu. Așa ceva ți se întâmplă o dată în viață. Așa ceva nu poate fi uitat. Era forță, era putere, era vrajă. Și acum sunt convinsă că acolo chiar a fost un sanctuar natural. Dacii, de pildă, nu și le construiau, dacă ele erau deja acolo". Corina Bărăgan a coborât apoi spre casă, în Vama Buzăului. Muntele ăsta i-a rămas, însă, pe vecie, magic. Zâmbește și Constantin Ionescu. "Aici, partea noastră de munte dinspre Vama Buzăului spre vârf este cu adevărat sălbatică. Peste munte, este stațiunea Cheia, sunt cabanele, sunt toate traseele știute. Aici, de la Șipoate în sus, când ajungi la golul alpin și dai cu ochii de Mâna Dracului, ți se taie răsuflarea de atâta frumusețe. N-am cuvinte să pot povesti". A umblat pe toți munții țării omul ăsta. Dar nici unul nu i se pare mai ciudat, mai frumos, ca cel de aici. "Pur și simplu simți magia pietrelor. Le simți vii. De câte ori mă întorc de acolo, o săptămână nu mai sufăr de nimic. Boala mea, diabetul, parcă e luată cu mâna". De asta nu poate sta departe nici acum, când a ajuns la pensie, iar foștii lui elevi sunt deja oameni în toată firea. "Sigur, e mai simplu pentru un turist să urce muntele prin Cheia. Dar vraja dispare, sunt atâția oameni acolo, atâta chiot! Pe aici, de la noi, din Vamă, urcând pe râu, nu ești decât tu, cu gândurile tale, și pietrele astea vii, care te așteaptă".
Împărăteasa Maria Tereza a făcut ca Vama Buzăului să apară pe hartă, dar oamenii, și mai ales credința lor ortodoxă, așezaseră demult lucrurile într-o matcă. Primarul de aici, care poartă același nume ca proprietarul stânii din Șipoate, Tiberiu Chirilaș, vrea ca matca aceasta să se păstreze. "Lumea noastră, a oamenilor de sub munte, trebuie să rămână așa cum este. Când construiești ceva, nu strica rosturile vechi!". Dacă la Cheia (cu acces prin Vălenii de Munte n.n.), lucrurile au intrat într-un anume fel de turism, aici, spune primarul, în toate satele astea ale Vămii Buzăului, lucrurile trebuie păstrate cât mai curate, cât mai aproape de adevărul de demult. Totul începe de la liniște, de la măreția sălbatică a muntelui, de la văile astea pe care odinioară întâlneai oameni îmbrăcați simplu, în cioareci albi, cămăși albe, vestă neagră, iar pe cap, clopul ciobănesc. Nu mai sunt îmbrăcați așa acum, dar oamenii sunt aceiași, serioși, muncitori, zgârciți la vorbă, curați, drepți, aspri. Pornesc spre ei, pornesc spre munte, pornesc spre stâna din Șipoate.
Partea neîmblânzită a lumii
Vremea nu e bună, dar nu am încotro, trebuie să ajung, mă cheamă muntele, mă cheamă pietrele, partea sălbatică, de miazănoapte, a Muntelui Ciucaș. 800 de oi și 36 de vaci, pe lângă porci și cai sunt la stâna din Șipoate. "Și tot nu e de ajuns pentru o afacere bună", îmi spune Tiberiu Chirilaș. Doar o parte dintre animale sunt ale lui, iar dările și costurile sunt aproape la fel de mari cum e câștigul. "Și, atunci, de ce o faceți?", îl întreb. "Cum de ce?!", îmi răspunde: "din dragoste de animale și de munte". Liliana, soția lui, îmi zâmbește și îmi spune că țintaura crește de-a valma în jurul stânii. Iar leacurile cele mai bune tot din planta asta sunt făcute. E vremea lupilor acum, după ziua Sfântului Petru, ziua când bătrânul baci al stânii își tăia unghiile netăiate. Unghiile lui le îmblânzeau pe cele ale sălbăticiunilor. "Și sunt cu duiumul aici, și lupi, și urși, și mistreți", îmi spune Tiberiu Chirilaș. Îmi arată muntele: "Vedeți, acolo-i vârful, pe aici trebuie s-o luați. Doar că n-ar fi bine singur, n-aveți nici câine, nici boată". Îi spun să nu-și facă griji, am mai umblat așa de multe ori, Dumnezeu m-a păzit, m-am întors teafăr. "Dar nu pe la noi, prin sălbăticia noastră", zâmbește el. "Așa: mai întâi treceți de coasta arsă. A ars astă primăvară, cinci zile și cinci nopți, nimeni nu știe cum. Trăsnet n-a fost și nici om. Intrați pe vale, dați pe poteca din pădure, chiar de nu-i marcată, ajungeți în culme, de unde urcați spre Mâna Dracului. Acolo sunteți pe pajiște și vedeți și marcaj, și creasta muntelui. Dumnezeu să vă aibă-n pază!". "Amin!", spun în gând.
Plec. Trec pe lângă culmea arsă. E o răsuflare grea aici, de loc sfârșit, un iz de pământ rănit, pârjolit, bolnav. Poteca pare neumblată, neîmblânzită. Un soare greoi, nehotărât, încearcă să lumineze lumea. S-a oprit vântul, au tăcut păsările, merg mai departe, pe urmele uitate ale unui munte bătrân. Intru pe valea seacă a unui râu. Pietrele sunt pietre, muntele e munte, poteca e potecă, îmi spun; ceea ce văd e ceea ce este. E mai bine așa, să nu te gândești la duhurile de care povestesc bătrânii, cele bune și cele rele, să nu te gândești că ai intrat pe Valea Dracului. Dau de un mistreț din care s-au hrănit lupii. Grăbesc pasul, simt că sunt privit. Întorc privirea, sunt doar niște stânci înalte, cu ochi ficși, care străjuiesc poteca. E o vamă aici. Un hotar, dar nu între țări, ci între lumi. Nu e nici țipenie de om, ci doar o liniște asurzitoare, grea. Un pământ lutos, negru, plin de rădăcini și pietre îmi ține loc de cărare. Poteca se înclină, cât să-l simt aproape. E umed, e proaspăt, e viu. Îmi sprijin palmele de el, urc mai departe. Un fum se ridică, se dă la o parte, o răsuflare, un abur de ceață. Am ajuns deasupra pădurii, pășesc printre duhurile împietrite, cioplite de frig, de vânt și de ploi. Creasta e aproape, sunt oameni în vârful ei, acolo, la 1954 de metri, mulți oameni care au urcat dinspre Cheia, pe partea aceea plină de cabane, de râsete și de mașini. O mână cu degete uriașe, de piatră, se arată între pământ și cer. Mâna Dracului. Oamenii par dintr-odată atât de departe. Mai întâi a fost lumina, iar acum se lasă întunericul. Iar întunericul trece de creastă, de oameni, de babe, de uriași, de sfincși, îi ascunde și ajunge până la mine. O ceață piezișă, nimic mai mult, o răsuflare venită de niciunde, mă face să închid ochii. Iar pietrele se mișcă, iar degetele mă cheamă. Urc mai departe, nu mai văd nimic. Începe să plouă mărunt, trebuie să fac cale întoarsă, repede, până nu e prea târziu. Mâna de piatră se mișcă prin ceață, mă ademenește, trec de ea, apoi alunec, mă rostogolesc, pietrele îmi sfâșie palma, mă opresc la timp. Grăbesc pasul, ajung iar la stâna din Șipoate. Florin și Nicu, ciobanii, îmi îngrijesc rana, îmi dau să mănânc. Brânză, mămăligă, ceapă. E liniște iar, e soare. Oamenii ăștia vorbesc puțin, dar zâmbesc mult. Nicu are doar 17 ani, îmi spune că aici e totul. Libertatea, liniștea, munca, sufletul lui. Apoi tace și zâmbește. "Îi sălbatic tare muntele nostru, de acu' ați văzut și dumneavoastră", zice și Florin. Am văzut. Mă mai uit o dată, sus. Cerul este iar o sticlă albastră, în el se oglindesc munții. Pietrele sunt pietre, pădurea e pădure. O lumină gălbuie coboară peste stâna din Șipoate și o învăluie cu totul.