ELISE WILK - "Ca să ai ce scrie, trebuie să mai și trăiești"

- La 37 de ani, brașoveanca Elise Wilk este un nume din ce în ce mai greu în dramaturgia noastră. Piesele ei, care tratează dramele adolescenților din ziua de azi, au fost montate pe scene importante din țară și din străinătate. Deși foarte mândră de bagajul cultural săsesc, moștenit de la tatăl său, Elise scrie teatru în românește și o face excelent, după cum o dovedește succesul de care se bucură textele ei, în special în rândul publicului tânăr -

Minunata planetă Limpopo

- Elise, îți amintești care au fost începuturile tale literare?

- Dorința de a deveni scriitoare a venit destul de devreme. Aveam opt ani când am scris, într-o noap­te, un mini-roman despre extratereștri, în limba ger­mană. Se numea "Minunata planetă Limpopo", era scris cu o cariocă albastră, pe un caiet dictando și avea ilustrații. Apoi, într-un carnețel porto­ca­liu, pe care îl mai păs­trez și astăzi, am în­ceput să scriu poezii des­pre mem­brii fami­liei sau despre anima­lele care împrumutau trăsă­tu­rile de caracter ale stăpâ­ni­lor, cunos­cuți de-ai pă­rin­ților mei. Cam pe atunci am început să-i văd pe toți "oa­menii mari" ca pe niște per­sonaje. Am continuat să scriu poe­zii și po­vestiri scur­te, în am­bele limbi (ro­mâ­nă și germană). "Mese­ria" de scriitor mi se părea fas­cinantă. În clasa a IX-a, în timpul unei excursii la Bușteni, diriginta ne-a arătat casa memorială a lui Cezar Petrescu și ne-a spus că și-a cumpărat-o din banii primiți pe cartea "Fram, ursul polar". Mi s-a părut minunat faptul că tot ceea ce trebuie să faci ca să-ți cumperi o casă e să inventezi o poveste. La olimpiada de limba germană ca limbă maternă, la care participam în fiecare an, subiectele erau mereu compuneri libere după anumite teme. Pe vremea aceea, exista un program al Ministerului Tineretului și Sportului numit "Excursia pre­mian­ților", pentru elevii care luau locul 1 la olimpiadele naționale. Când am luat locul 1, în clasa a noua, ne-au dus la Cam­pionatul European de Fotbal din Anglia. Țin minte că eram pe stadion, nu-mi venea să cred, și mă gândeam că tot ce a trebuit să fac ca să ajung acolo a fost să scriu o povestire de o pagină și jumă­tate. Mi se părea ireal.

Dürrenmatt, Ionesco și baloanele de săpun

- Și teatru cum ai ajuns să scrii?

- Teatrul l-am descoperit tot în liceu, când am intrat în trupa școlii. În clasa a zecea, s-a făcut un fel de casting pentru rolurile feminine din "Fi­zi­cienii", de Dürrenmatt. Coordonatoarea trupei mi-a spus că sunt prea copilăroasă pentru orice rol de acolo și m-a distribuit în niște sketch-uri. Țin minte că am plâns o după amiază întreagă, voiam să joc în­tr-o "piesă adevărată". Totuși, am parti­cipat la re­petiții, sperând în secret că una din fete o să se îm­bol­năvească și că o să o înlocuiesc. Textul îl știam pe de rost aproape complet, atât de tare mi-a plăcut. "Fizicienii" e textul datorită căruia am decis să devin dramaturg. Cred că îmi poartă noroc. În 2015, eram la Viena, să asist la un sectacol-lec­tură, după un text de-al meu, la "Volksbühne", iar când am ajuns în fața teatrului, tocmai se monta pe acoperiș un banner uriaș cu "Fi­zi­­cie­nii". Era un semn bun. Du­pă câteva luni, la "Schaus­piel­haus Zürich", care e teatrul un­de s-a jucat premiera absolută a "Fizicienilor" în anul 1962, s-a făcut și prima pro­duc­ție stră­i­nă, după un text de-al meu.

- Ai mai avut și alte in­flu­ențe literare în afară de Dü­rren­matt?

- Influențată de Dürrenmatt și de câteva piese de Ionesco, am început și eu să scriu teatru, la 15 ani. Primele două pie­se s-au numit "Moartea păpușii" și "Agenția matrimonială" și erau... foarte absurde. Una din ele s-a jucat în sala festivă a li­ceului (a fost o experiență în­gro­zitoare și nu-mi dau seama de ce am decis, totuși, să con­tinui să scriu teatru), cealaltă a fost publicată într-o revistă lo­cală din Brașov. Din banii câș­tigați, mi-am luat o vop­sea de păr... Mulți ani n-am știut cum să-mi explic de unde vine dorința asta pu­ternică de a scrie teatru, și nu proză sau poezie. Până când am scris primul și deo­camdată singurul text pentru copii, pentru secția germană a Tea­trului "Gong", din Si­biu. Într-una din scene, am scris în didascalii ceva de genul: "deo­dată, în­că­perea se um­ple de ba­loane de săpun". Leta Popescu, re­gizoa­rea specta­co­lu­lui, m-a între­bat: "Ba­loane de săpun, pe bu­ne? Acum trebuie să facem rost de o mașină de baloane de săpun". Și eu am spus: "E doar o su­ges­tie, dacă nu e buget pen­tru asta, nu e nici o problemă". La care ea a răspuns: "Ai scris ba­loa­ne, băgăm ba­loa­ne". Atunci mi-am dat seama de ce îmi place atât de mult ceea ce fac. A fi dramaturg e ca și cum ai asista la un fel de magie. Tu inventezi ceva, iar alți oameni trans­formă lucrurile din capul tău în realitate.

Pisica verde

- Personajele tale pre­ferate sunt elevii de liceu. Ce te atrage la această vârstă?

- Într-adevăr, am scris multe texte cu personaje adolescente. Totul a pornit în 2012, dintr-o în­tâmplare, la proiectul "Practică teatrală în regiu­nile centru și nord vest", inițiat de "Teatrul 74" din Târ­gu Mureș. Atunci a trebuit să scriu un text pen­tru șase actori foarte tineri și m-am gândit că cel mai bine i-ar pune în valoare niște personaje apro­piate de vârsta lor. Așa am scris "Pisica verde", iar după ce am văzut ce impact are acest text, am decis că nu trebuie să mă opresc aici și că ar trebui să scriu o trilogie despre adolescență. Ast­fel au apărut "Avioane de hârtie" (2015) și "Cro­codil" (2017). Între timp, am primit de la regizorii Andrei Măjeri și Catinca Drăgănescu, două propuneri de a scrie texte pentru adolescenți, având ca punct de plecare un text clasic ("Bacantele", respectiv "Hamlet"). Așa au apărut "Exploziv" și "iHamlet". Așadar, e pură întâmplare că sunt între timp cinci texte despre adolescenți.

- Ai 37 de ani. Mai rezonezi cu adolescenții de azi?

- Mi-a fost ușor să scriu piese cu tineri, probabil pentru că rezonez încă foarte bine cu vârsta lor. Dacă aș putea să mă întorc în timp și să retrăiesc un an din viața mea, cred că m-aș întoarce la vârsta de 17 ani. La finalul liceului am primit o casetă vi­deo cu mine și colegii mei filmați în diverse ocazii, timp de 4 ani. Caseta se numește "Cei mai frumoși ani" și chiar dacă sună lacrimogen, eu chiar cred asta, poate pentru unii a fost o perioadă dificilă, dar pentru mine rămâne cea mai frumoasă vârstă.

- Publicul rezonează la tema adolescenței?

- În 2012, când am scris Pisica verde, nu se prea vorbea despre teatrul pentru publicul tânăr. Pe mine începuse să mă preocupe tema. În același an, mi-am dat dizertația la Masteratul de Scriere dramatică din cadrul UAT Târgu Mureș, cu lucrarea "Tema ado­lescenței în dramaturgia românească contem­po­rană". Iar tema lucrării mele de doctorat este "Tea­trul pentru publicul tânăr în România". În ultimii șase ani, această nișă a evoluat destul de mult. Au apă­rut festivaluri pentru publicul adolescent, pro­iecte care încurajează scrierea de dramaturgie pen­tru tineri, se scriu articole pe această temă. Teatrele au început să se deschidă pentru această categorie de public, iar eu cred și sper că și textele mele au avut un rol important aici. Cu toate astea, anul tre­cut am decis să fac o pauză, să nu mai scriu o vreme despre tineri. Și vreau să spun că mi-a căzut foarte bine să scriu un text fără adolescenți! Doar că în ul­timul meu text, "Fe­minin", scris pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, personajul principal e tot o adolescentă. Sunt acolo și dramele unor fe­mei mature, dar firul roșu e o poveste care se petre­ce într-un liceu.

- Dramele tinerilor de azi sunt diferite de cele ale adolescenței tale?

- În timpul unei discuții cu publicul, la "Schauspielhaus Zürich", în Elveția, după o repre­zentație a spectacolului "Pisica verde", în regia lui Enrico Beeler, o doamnă pe la 70 de ani a spus: "Mi-a amintit atât de mult de copilăria mea". Atunci mi-am dat seama că adolescenții au fost la fel mereu. Într-adevăr, acum tinerii se maturizează mai repede, probabil e "de vină" și progresul rapid al tehnologiei. Cred că modul în care îi atragi pe tineri spre teatru, felul în care spui o poveste, ar trebui să fie diferit față de acum 20 de ani. Un exem­plu bun e "Pisica verde", de la Teatrul "Lu­ceafărul" din Iași, primul spectacol silent-disco din România. Tocmai pentru a-i atrage pe adolescenți la teatru, Bobi Pricop a transformat scena într-un club în care puteai dansa pe muzica pe care o auzeai din căști. Într-adevăr, problemele adolescenților de azi par mai felurite și au nume complicate în engleză, dar, în esență, cred că tinerii vor rămâne la fel și peste 100 de ani.

Semnale disperate către planeta Pluto

- Te regăsești în poveștile personajelor tale?

- Primăvara asta am scris "Semnale disperate către planeta Pluto", poate cel mai întunecat text al meu, o poveste despre abuz. Regizorul Cristi Juncu, căruia mereu îi trimit textele mele și în al cărui feedback am mare încredere, mi-a spus despre unul din personaje: "Se vede că n-o prea placi". Nu știu dacă e vorba de plăcut, cred mai degrabă că în momentul acela nu reușeam să înțeleg prea bine personajul respectiv și alegerile pe care le face. Aparent, acel personaj e foarte departe de mine, dar pe de altă parte, el reacționa într-un fel în care reacționez și eu, uneori, și cred că mulți dintre noi facem asta: din frica de a ac­cep­ta lucruri dureroase, ne pre­­facem că ele nu există, le bă­­găm sub preș.

Nu chiar o teutonă

- Ai un nume cu sonorități germane. Ce origini are nu­mele tău?

- Provin dintr-o familie mixtă. Tatăl meu este sas, ma­ma româncă. Sunt mândră de numele meu și l-am păstrat și după căsătorie, pentru că îl consider cea mai importantă moștenire și vreau să-l duc mai departe, atâta timp cât trăiesc. Datorită numelui, unii cred că sunt autoare străină. Am râs foarte mult atunci când o jurnalistă din Târgu Mureș a scris o cronică la spectacolul "S-a întâmplat într-o joi" mon­tat la Teatrul Ariel, în 2010, în care preciza că deși e vorba de un text american, el surprinde perfect realitățile din România de azi. Altă dată, la o petrecere, după o premieră, un regizor român m-a felicitat în engleză și a fost foarte uimit când i-am răspuns în română. Iar iarna asta, când am scris un text inspirat de orașul Gheor­gheni, pentru Teatrul "Figura Studio", secretara literară mi-a spus: "În fața teatrului sunt niște oameni care dis­cu­tă între ei despre o scriitoare finlandeză care a ve­nit tocmai până la Gheorgheni, ca să scrie despre oraș".

- Ai avut o educație "teutonă"?

- "Educație teutonă" sună foarte sever. Dim­po­trivă, fiind singură la părinți, cred că am fost răs­fățată și am primit mereu ce era mai bun, iar părinții au cedat la aproape toate dorințele mele. Și în pri­vința carierei mi-au dat libertatea de-a alege ce-mi place, chiar dacă am ales o cu totul altă direcție decât ei (ei fiind profesori de matematică). Doar când am vrut să dau la secția uman, la liceu, nu m-au lăsat. Am terminat matematică-fizică și cred că profilul real m-a ajutat mult să-mi structurez gân­direa.

- Bunicii sași și-au pus amprenta pe copilăria ta?

- Din păcate, nu mi-am cunoscut bunicul, iar bunica din partea tatălui a murit când eram destul de mică, așa că despre ea am doar amin­tiri foarte șterse. Amprenta (și nu numai asupra copilăriei) și-au pus-o două persoane foarte speciale, care din păcate nu mai sunt printre noi, dar care continuă să fie importante pentru mine. Prima este bunica din partea mamei. Cred că ea mi-a insu­flat încrederea în mine pe care o am, ca­pacitatea de a mă bucura de lucruri mici, de a nu ține supărarea prea mult, de a vedea mereu partea bună a lucrurilor și de a nu da atât de multă importanță unor detalii nesemni­fi­cative. A doua per­soa­nă vine din partea ger­mană a familiei, e un­chiul meu, fratele gea­măn al tatălui meu. Cred că lui îi datorez în mare parte faptul că acum sunt scriitoare. Do­rința din copilărie de a scrie povești a ve­nit pentru că citeam foarte mult și asta mi-a stimulat imaginația. El îmi trimitea din Ger­mania, mai întâi casete audio, apoi cărți. Pe atunci, nu se prea găsea literatură pentru copii la noi. Eram fe­ricită când primeam pache­te­le. Mai întâi mi­roseam cărțile, apoi le citeam, de multe ori noap­tea sub pla­pumă, și mereu le pă­tam cu cio­co­lată. A continuat să-mi trimită cărți, de ziua mea și de Crăciun, până la sfârșitul vieții lui. Și cu scrisul m-a încurajat mereu. Era sigur că într-o zi o să mi se joace piesele și în Germania. A avut dreptate, dar din păcate nu a mai apucat să le vadă.

Bunica din Teleorman

- Care sunt cele mai puternice amintiri din copilărie?

- Verile petrecute în Teleorman, la bunica mea. Citeam cărți complicate, mâncam spumă de zmeu­ră, era foarte cald. Aveam niște vecini foarte bătrâni și le citeam dintr-un almanah cu o rață pe copertă, care semăna cu Donald Duck, dar nu era. Scriam poezii, mă urcam pe gard să văd cum trec vacile. După-amiezele din fața blocului, la Brașov, când ne făceam cabane din pături, jucam cărți și schimbam între noi surprize cu fotbaliști. Aveam o prietenă în bloc cu care inventasem un limbaj secret și comu­ni­cam prin perete. Ne urcam în toți copacii, dădeam telefon unor oameni necunoscuți și le făceam farse, aveam tot felul de idei. Alt loc special e curtea Bisericii Negre din Brașov, care era în același timp și curtea școlii unde am petrecut 12 ani, cu v-ați as­cunsa, campionate de elastic, un șobolan con­fec­ționat dintr-o bucată de blană cu care o speriam pe pro­fesoara de lucru manual și multe altele. M-a mar­cat plecarea în excursie, cu școala, în Elveția, în clasa a treia, imediat după Revoluție. Mi se părea că e o țară a minunilor, unde puteai oricând să-ți cum­peri un sac plin cu animale de pluș și să bei Co­la până ți se face rău. Atunci, într-o noapte, întinsă pe spate pe un teren de fotbal și uitându-mă la stele, m-am gândit pentru prima oară la sensul vieții.

Biroul din Piața Sfatului

- Cum e Brașovul tău de fiecare zi?

- E un loc frumos în care să trăiești. Biroul meu e în centru, iar fiecare dimineață în care traversez Pia­ța Sfatului e ca un cadou. Un alt avantaj e că mie îmi place să merg pe munte, iubesc natura, iar din Bra­șov, ajungi imediat în Postăvaru, Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului. Și încă un avantaj: cred că e un loc bun în care să scrii. Cel puțin mie îmi dă li­niș­tea necesară, atât ca să lucrez, cât și când îmi în­carc bateriile după perioade mai stresante. Marele de­­zavantaj e că aici nu prea există viață culturală, cel puțin în domeniul teatrului suntem foarte în ur­mă față de ceea ce se întâmplă în țară și total de­co­nectați de ceea ce se întâmplă în Europa.
Bra­șovul ar putea fi un loc unde să se facă tu­rism cul­tural, din păcate, turiștii care vin aici nu prea au o ofertă în acest sens. Au apărut câteva aso­ciații culturale in­dependente care se stră­duiesc să re­vi­goreze peisajul, dar neavând sprijinul auto­ri­tă­ților locale, le este foar­te greu. Dacă nu aș că­lă­tori atât de mult, pro­ba­bil aș simți că mă pla­­fonez aici.

- Zona Brașovului s-a schimbat mult du­pă plecarea masivă a sa­șilor în Germania?

- Fața orașului nu s-a schimbat atât de mult după plecarea sa­șilor. Cred că mai de­grabă sa­te­le din jur s-au schimbat: unele case au fost părăsite, sunt mul­te clădiri în para­gină, iar bisericile fortificate stau să se prăbușească.

- Cât de des intri, ca adult, în relație cu par­tea germană a fi­inței tale? În ce con­text se afirmă nem­țoai­ca din tine?

- Gândesc în ro­mâ­nă, scriu teatru în ro­mână, pentru că reali­tatea care mă încon­joa­ră e, în mare parte, ro­mânească. Dar partea germană a devenit din ce în ce mai importantă, cu trecerea timpului. Vorbesc ger­mana cu tatăl meu și la redacție (lucrez și ca jurnalist la "Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien"), scriu articole în germană, citesc în ger­mană. Cred că cea mai importantă calitate ger­mană e punctualitatea, și nu neapărat în sensul că apar la fix la întâlniri. Cred în cuvântul dat. Dacă pro­mit ceva, fac tot posiblul să mă țin de pro­mi­siune. Respect orice deadline cu sfințenie. Faptul că ești artist nu scuză lipsa de seriozitate. E ca în ori­ce alt domeniu. Și cu prietenii îmi place să mă țin de cuvânt. Dacă am spus că vin undeva, atunci vin. Mă dezamăgesc oamenii care promit tot felul de lu­cruri din entuziasmul momentului și apoi uită. Îmi iau foarte în serios atât munca, cât și relațiile personale.

Dramaturgia românească renaște

- Când îți vezi textele montate, le mai re­gă­sești?

- S-a întâmplat de câteva ori să nu le mai re­gă­sesc, dar în general sunt o norocoasă pentru că am avut șansa de a colabora cu regizori cu care sunt pe aceeași lungime de undă. Nu mă supăr când se taie din text, atâta timp cât e justificat. Se mai în­tâmplă ca, după o premieră, regizorul să-mi spu­nă: "Acum o să mă omori pentru că am tăiat din text", iar eu să nici nu-mi dau seama că a tăiat. Al­teori se taie lucruri importante pentru mine, la care țin mult, deși sunt doar niște detalii. Cu timpul, am învățat să renunț ușor la unele lucruri. După ce termini să-l scrii, textul nu mai e al tău. Vine cineva și pune straturi noi peste el, descoperă lucruri la care nu te-ai gândit. Iar spectacolul care rezultă nu va arăta niciodată așa cum ți l-ai imaginat. Dar tocmai asta îmi place și mă fascinează. Din momentul în care ai apăsat pe send și l-ai tri­mis în lume, un text nu-ți mai aparține în to­talitate. Mă bucur că textele mele sunt jucate, citite, văzute, montate, comentate de alții. În asta constă toată frumusețea meseriei de dra­ma­turg.

- Cam cum ți se pare că se prezintă dra­ma­­turgia românească a zilelor noastre? Exis­tă printre colegii tăi autori care îți plac?

- Mi se pare că e din ce în ce mai prezentă, și nu numai în mediul independent, ci și teatrele de stat au început să-și manifeste interesul prin diverse programe de încurajare - fie a drama­turgiei noi, fie a tinerilor regizori care aleg să monteze texte ro­mâ­nești. Eu zic că e un semn bun. Deși, evident, e loc de mai mult și de mai bine. Îmi place că s-au format tandemuri regizor-dra­maturg care cola­bo­rează constant, îmi place că au început să existe rezidențe pentru dramaturgi și proiecte care să stimu­leze apa­riția unei dra­maturgii noi, îmi place că dra­maturgia la noi e ultra-actuală, foarte co­nec­tată la ceea ce se în­tâmplă în țară. Îmi plac pro­iectele unor dra­ma­turgi care sunt și re­gizori, cum sunt Gia­nina Căr­bunariu sau Bogdan Georgescu, îmi place umorul in­te­ligent al lui Szekely Csaba, îmi place ima­ginația lui Peca Ștefan, care pare să nu aibă limită, îmi place sen­si­bilitatea Mihaelei Mi­chai­lov, îmi place iro­nia lui Mihai Ignat... și lista ar mai putea con­tinua. Cred că dacă ar trebui să alcătuiesc o antologie cu cele mai importante texte de tea­tru românești ale ulti­milor 10 ani, ar ieși o carte destul de groa­să.

Doi într-o barcă

- Elise, ai mărturisit că ești măritată. Într-o viață așa de plină ca a ta, unde mai încape și-un soț?

- Da, nu e mereu ușor, atunci când do­uă per­soane din ace­lași do­­me­niu lo­cu­iesc sub ace­lași aco­periș. Soțul meu, Mi­hai Ig­nat, este tot dra­ma­turg. Pe de altă parte, nici nu mi-aș putea imagina să tră­iesc cu cineva care nu are preo­cu­pări artistice, cred că nu m-ar putea în­țelege în totalitate. În­­tâlnirea cu el a fost importantă nu nu­mai din punct de ve­dere per­sonal, ci și profesional. A fost una dintre întâlnirile acelea care-ți schimbă traiectoria și te plasează pe orbita potrivită pentru a ajunge acolo unde îți do­rești. A fost singurul care mi-a criticat do­uă texte, pe care alții le lăudau, iar eu credeam că sunt ge­niale. De fapt, le-a desființat de-a dreptul. Nu m-a dărâmat critica lui, mai degrabă m-a indig­nat și m-a ambiționat. Am încercat să-mi dau seama de ce nu i-a plăcut ce am scris și, într-un final, am rea­lizat că avea dreptate - piesele acelea erau îngro­zitoare. Am început să citesc dramaturgie contem­po­rană și să merg la teatru, iar în 2008, am scris pri­mul text "adevărat", "S-a întâmplat într-o joi", cu care am câștigat un concurs important la vremea aceea, ca­re-și propunea să descopere noi talente.

- Între voi este competiție sau colaborare?

- Din punctul meu de vedere, nu există con­cu­rență. Eu cred că în acest domeniu e loc pentru toa­tă lumea mai mult decât suficient. Suntem mult prea puțini cei care scriem teatru, și atunci, de ce să-i privești pe ceilalți drept concurenți? Dar nu aș pu­tea spune nici că e o colaborare, pentru că sun­tem mult prea diferiți ca stil. Așadar, nici concu­ren­ță, nici colaborare, mai degrabă conviețuire, iar o ase­menea conviețuire poate funcționa foarte bine, atâ­ta timp cât încă te mai poți bucura pentru ce­lă­lalt.

O toamnă scânteietoare

- La ce lucrezi acum și ce mai plănuiești?

- Acum fac o pauză, sper să-mi reîncarc ba­te­riile pentru la toamnă. Mereu am spus că vara e pen­­tru mers la mare, nu pentru scris. Până acum, 2018 a fost cel mai aglomerat și greu an, dar pe de altă parte, și cel mai frumos an de până acum, din punct de vedere teatral. În toamnă, urmează urmă­torul proiect, la Teatru 3G, de data aceasta în regia lui Andi Gher­ghe. E o colaborare internațională cu alte cinci teatre din Europa (Olanda, Belgia, Dane­mar­ca, Por­tu­galia). În fiecare țară, un dramaturg tre­buie să scrie un one-man show al unui euro­par­la­mentar fictiv. Eu voi scrie povestea unui euro­par­lamentar român, pe care îl va interpreta Andi. Pre­miera e pro­gramată undeva la început de decem­brie. Și tot toamna asta, urmează să mai traduc un text de Ma­rius von Mayenburg, "Peng", pe care îl va monta Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Na­țio­nal din Craiova. Uitându-mă în urmă, nu pot de­cât să le mulțumesc celor care au vrut să colaboreze cu mine anul acesta. Dacă n-ar fi fost ei, probabil nu aș fi scris nimic nou, sau, în orice caz, nu aș fi scris atât de mult. În rest, din toamnă o să mă bucur de premierele unor spectacole după texte mai vechi. La Roma, în perioada 11-15 septembrie, compania VicoQuartoMazzini va realiza o instalație care are la bază textul meu, "Avioane de hârtie". La Piatra Neamț urmează premiera "Feminin", în 16 sep­tem­­brie. Apoi, către final de septembrie, o premieră mult așteptată, de data asta la Teatrul "Bacovia" din Bacău, "Crocodil", a treia parte a trilogiei despre adolescenți, în regia lui Horia Suru. Pe 21 sep­tem­brie, la "Theater am Schlachthof Neuss", în Ger­ma­nia, va fi premiera spectacolului cu un text pe care l-am scris în 2009, "Durata medie de viață a ma­șinilor de spălat", în regia lui Katja Lilih Leinen­weber. Mă bucur de fiecare dată când textele vechi în­că se mai montează. Urmează în octombrie o no­uă montare a "Pisicii verzi", în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu. Tot în octom­brie, Lenuș Teodora Moraru montează "Avioane de hâr­tie" la Teatrul "Va­si­lache" din Bo­to­șani, iar apoi ur­mează pre­miera cu "Sem­nale disperate către planeta Pluto" la Teatrul 3G, în regia lui Theo Mar­ton. Su­nă ca și cum n-aș mai avea timp de nimic în afară de tea­tru, dar, în mod pa­radoxal, am destul - și pentru job, și pen­tru pri­eteni și fa­milie, și pentru călă­torii, din păcate, și pen­tru stat aiu­rea pe Facebook. E important timpul liber. Ca să ai ce scrie trebuie să mai și trăiești.

Foto: ADINA ANDREI, ADI BULBOACĂ, TONI SUTER