SILVIA DEMETER-LOWE - "Am simțit că e nevoie de mine aici, la Brașov"

Ați auzit de ea acum câțiva ani, când a lăsat Anglia, unde se stabilise de aproape un deceniu, pentru a se întoarce în Ro­mâ­nia, ca restaurator al Casei Regale Britanice, pentru proprietățile Prințului Charles din Transil­va­nia. Absolventă de Oxford și bursieră a So­cie­tății pentru Protecția Clădirilor Vechi din Marea Britanie (SPAB UK), a pus la bătaie experiența, gustul, dar și tenacitatea unei foste sportive de per­formanță, pentru a salva de la deteriorare patri­mo­niul arhitectural românesc. O dimineață la Brașov, cu "îngerul pă­zitor al caselor vechi".

- Bună dimineața, Silvia!

- Bună dimineața, de pe insulița mea verde din centrul Brașovului. M-ați prins într-un mic pavilion de grădină, îmbrăcat în verdeață de jur împrejur.

- Dar ce faci acolo?

- Acest pavilion are norocul să aparțină unei familii care-și dorește să-l reabiliteze. Așa că sunt aici ca să dau o mână de ajutor în calitate de ar­hitect. E un loc minunat, dar greu de desco­perit, nu știam de el, deși îmi place să cred că cunosc destul de multe din secretele orașului.

- Nu ne împărtășești și nouă câteva? Pe unde ne-am putea plimba în dimineața asta de vară?

- Faceți-vă curaj să intrați în curțile care au porțile deschise și să gustați din șarmul lor. Ați putea chiar găsi ruina Sinagogii Ortodoxe, de a cărei existență știu foarte puțini brașoveni și care, din păcate, e în pericol de dispariție. E pe strada Castelului, în spatele unei curți, dar poate fi văzută și de pe Aleea Tâmpei. Are un fronton splendid, cu reprezentarea Tablelor Legii flancate de lei pe plăci emailate. Intrați apoi la librăria Hu­ma­ni­tas, din Piața Sfatului, și priviți mai atent fres­cele dinăuntru, ca să vă imaginați cum arătau interioarele acestor clă­diri prin secolele 17, 18. Și la final urcați nea­părat pe Tâmpa, ca să vedeți Brașovul de sus.

- Silvia, tu când ai învățat să privești orașul așa?

- De foarte mică, de când părinții îmi inter­ziceau să merg pe "După Ziduri", dru­mul din afara cetății, care era destul de rău fa­mat. Eu încălcam mereu interdicția, mă fas­cina locul de întâlnire al freamătului orașului cu cel al naturii. Nu e de mirare că am ajuns arhitect restaurator, simțeam de atunci că zidurile poartă povești. Mai târ­ziu, când a trebuit să mă descriu în trei cu­vinte pentru propria pagină de internet, am spus așa: "arhitect, povestitor și mama Clarei".

- Ce povești poate spune un arhitect?

- Ca să le poată da mai departe, întâi și întâi, trebuie să le descopere, ascunse sub straturile sco­rojite de zugrăveală, sau în tot felul de mici detalii, cum e faptul că acest pavilion de grădină măsoară la interior exact 3 m. 3,0 m! Un amănunt care îmi spune multe despre cât de atenți au fost cei care l-au ridicat. Pe vremuri, când cons­truiau ceva, oa­menii o făceau ca să dureze. Meșterii puneau în cons­trucția aceea toată mândria meșteșugului lor.

- Ești arhitect, Sil­via. Pentru tine ce în­seamnă să construiești o casă?

- Când proiectez ca­se, simt întotdeauna fap­tul că este vorba de un cuib. Casa trebuie să fie un loc în care să te simți pro­tejat și fericit.

- Ai ridicat vreuna și pentru tine?

- Doar mental. Nouă, arhitecților, ne e cam tea­mă să ne construim propria casă. Nu locuiesc într-o casă ridicată de mine, ci de părinții mei. Locul este minunat și mă bucur de o vedere splendidă asupra Brașovului. De fie­care dată când mă întorceam din Anglia, primul lucru, seara, era să deschid fereastra și să închid ochii ca să aud mai bine sunetul Scheiului. Foș­netul pădu­rii, lătratul căinilor, cotcodăcelile găi­nilor - e o li­niște plină de zgomote care pentru mine în­seam­nă acasă.

- Silvia, ce vezi acum în jurul tău?

- Sunt chiar la intrarea în pavilion și mă uit cum copacii care îl înconjoară par să se îm­bră­țișeze unii pe alții. În locul ăsta a lucrat cândva un artist plastic. Unele schițe au fost făcute direct pe perete.

- Câte dimineți din săptămână îți petreci aici?

- Uneori vin zilnic, alteori fac și pauze de câteva săptămâni. Când se va încheia proiectul, va trebui să semnez un act adițional la contract, ca să fiu lă­sată să mai vin de câteva ori pe an, să vizitez pa­vi­lionul... așa, ca pe un prieten vechi. Când am îndoieli dacă din punct de vedere financiar e bine ceea ce fac, e suficient să vin într-un loc ca ăsta să-mi amintesc de ce am ales să mă implic în proiecte mici, nu să stau să desenez com­plexe uriașe de apartamente, care mi-ar fi putut aduce averi.

- Cum arată dimineața unui arhitect?

- A mea începe cu o luptă inte­rioară, dacă să-i stric somnul fiicei mele, de 4 ani, și să o duc la grădi­niță, sau să mai lenevim un pic amân­două. Nu e timp de cafea, nu e timp de nimic altceva. Câteo­dată, abia după ora 14, când am deja mulțumirea că am re­zol­vat destul de multe lucruri, îmi permit să mă așez undeva. Am un loc care-mi place mult, pe care nu-l divulg, e sus, pe o clădire. Mă duc acolo, scot o carte din geantă, îmi iau un Café Frappé și stau și pri­vesc Brașovul de sus.

- Acum câțiva ani, aveai în grijă porțile Brașovului...

- Deși proiectul a început cu mai bine de șapte ani în urmă, încă mai are ecouri, și lumea încă mă mai sună să mă roage să o ajut să-și re­condiționeze porțile. Acum suntem în negocieri cu Direcția de Cul­tură și cu Primăria Brașov prin intermediul Asociației Pentru Comu­ni­tate Împreună, să pornim faza a doua a acestui pro­iect, care să cuprindă nu doar porțile, ci și fe­restrele tradiționale ale brașo­venilor. În cadrul "Grupului de Lucru Rural" al Ordinului Arhitecților din Ro­mânia, din care fac parte, am editat și niște ghiduri de bune prac­tici, despre cum ar trebui să se cons­truiască în zonele rurale, cu exem­ple concrete de "așa da, așa nu", prin care sperăm să ajutăm la păstrarea spe­cificului fie­că­rei zo­ne în parte și să-i con­vingem pe cei ca­re-și cons­truiesc case să o facă sustenabil, ecologic.

- E arhitectura ecologică un model via­bil al zilelor noas­tre sau e mai degrabă un moft?

- Nu e deloc moft. Arhitectura eco­logică, aparent o modă apărută peste noapte, nu e altceva decât un strigăt de disperare care atrage atenția că nu putem și nu trebuie să ig­norăm tradiția. Locul în care tră­im nu ne recon­figurează doar sufletul, ci și starea de sănătate. Gândiți-vă numai la numărul îngri­jorător al celor care suferă de alergii și afec­țiuni respiratorii. Sun­tem o ge­ne­rație in­door. Trăim din ce în ce mai mult în spații etanșe, unde une­ori e mai multă po­luare ca afară. Or, ar­hi­tectura ecologică exact asta ne învață, că la o casă totul contea­ză, de la așezare pe sit, până la felul în care o faci să respire sau să se ventileze natu­ral.

- Ce te leagă de Brașov, Silvia? Până la urmă, ai fi putut rămâne în Anglia sau te-ai fi putut muta în București...

- Am călătorit foarte mult la viața mea, ajutată de faptul că am practicat ski de performanță, și de stu­diile pe care le-am fă­cut. Dar în jurul vârs­tei de 40 de ani, am început să îmi simt mult mai pu­ternic rădă­cinile. Am simțit că e ne­voie de mine și de me­seria pe care o fac aici, la Brașov. Am tre­cut, bineînțeles, și prin faze de deza­mă­gire, când îmi părea rău că m-am întors. Dar de fiecare dată când a apărut posibilitatea să plec din nou, am refu­zat. Mi-am dat seama că sunt bine împământenită la Brașov, că deocamdată acasă e pentru mine aici.

- Și-apoi, Brașovul are munți...

- Da, iar mie chiar mi-ar fi greu să trăiesc fără munți. Chiar și în Anglia, am căutat locul cel mai înalt ca să mă stabilesc, erau niște delușoare, sin­gurul loc din sud unde ningea o dată pe an. Când se întâmpla, îmi luam liber fără să zic nimănui de ce, și mă duceam să mă plimb prin pădure.

- Sportul nu-ți lipsește?

- Ba da, enorm. Pentru un sportiv de per­for­man­ță, momentul renunțării la sport e o adevărată dra­mă. Din păcate, nu prea mai am timp să ajung pe pârtii sau pe munte, dar încă mă simt în formă. Fap­tul că merg la dans, că încă mai sunt în stare să dan­sez cinci-șapte ore fără în­tre­ru­pere înseamnă că încă nu e totul pierdut (râde).

Foto: 123 RF (3)