Nu! Nu începe cu "demult, demult trăia"... ci mult mai simplu. Într-o dimineaţă din primăvara trecută, îmi beam liniştită cafeaua matinală, privind prin fereastră livada înflorită (în planul doi), iar în prim plan, pe terasa însorită, pe dragul meu Matis. Era ziua mea din mijlocul săptămânii când nu am ore la şcoală şi mă pot răsfăţa un pic. Matis, motanul meu, ştie asta şi caută favoruri. S-a întins pe spate pe cimentul cald şi cu labele bate aerul prinzând, vezi Doamne, nişte muşte imaginare. Mare şnapan, ştie că-l urmăresc. Deodată, însă, stop-cadru - încremeneşte preţ de câteva secunde într-o poziţie nefirească. Apoi, brusc, se răsuceşte cu 190° şi revine pe picioare. Ceva din împrejurimi i-a atras atenţia. Eu nu mai exist! Se furişează încet şi dispare după colţul casei. Ce-o fi? Ca să-l am în vizor, trec la celălalt geam, al dormitorului. Iar aici, ca într-un film, scena idilică de odinioară se transformă într-una de groază: lângă calcanul casei, percep o luptă pe viaţă şi pe moarte. Două rândunici, în zboruri scurte, de săgeţi, căutau să îndepărteze un cioroi ce vroia să le fure un bulgăraş mic, negru, care uite, chiar se mişcă! Doamne, e un puişor care cred că a căzut din cuib! Câmpul de luptă e plin de ciripituri, fâlfâieli de aripi, croncănituri şi, peste toate se apropie pâş, pâş şi Matis. Dintr-o dată, totul a devenit pentru mine imponderabil: papucii mi-au zburat, poalele halatului s-au transformat în aripi, uşile s-au dat în lături, iar eu, parcă plutind, nici nu ştiu cum am ajuns pe câmpul de bătălie.
- Matis, nu! am strigat la motanul care tocmai se pregătea să facă inutilă lupta disperată de apărare a puişorului de către părinţii lui. Surprinşi, nici ei nu-şi dădeau seama de ce m-am băgat. Am prins ghemuleţul negru în căuşul palmelor, salvându-l în ultimul moment. După câteva clipe de uluială, totul a intrat în normal: cioroiul mi-a adresat un croncănit de reproş şi a dispărut, motanul, o privire ce spunea multe: "lasă că vezi tu" - iar perechea de rândunele retrasă pe marginea cuibului, aflat sus, sus, sub streaşină, îmi adresa rugăminţi ciripite. Când am auzit şi gângurituri mai stinse, mi-am dat seama că gâgâlicea, ce începuse să prindă viaţă în mâna mea, mai avea sus nişte frăţiori. Nu puteam în niciun chip să-l alătur familiei. Cuibul era perfect poziţionat din "punct de vedere păsăresc" şi numai cu o scară înaltă, cineva putea ajunge la el. Acel "cineva" era însă la serviciu şi venea doar spre seară. Până atunci, voi găzdui micuţul în "cuibul meu". I-am liniştit părinţii cu o vorbă bună şi promisiunea de îngrijire atentă a odraslei, sperând că bunul Dumnezeu le va traduce din românească în "păsărească", mesajul meu. Am revenit încet, încet în casă, vorbind liniştit şi mângâind "micuţa" din podul palmei, pentru a-i da încredere.
Au urmat apoi o serie de măsuri urgente: suspendarea permisului de liberă trecere a motanului Matis, găsirea unui adăpost provizoriu oaspetelui, studiul imediat al obiceiurilor înaripatelor cu codiţa bifurcată, hrănirea, pe cât posibil, a musafirului. De asemenea, am întocmit un plan bine gândit de transfer, cu ajutorul soţului, al puiului în cuibul părintesc.
Totul fiind pus pe hârtie (fiinţă planificată), am început punerea scenariului în practică. Matis, cu toate miorlăiturile de protest, n-a mai călcat prin casă, dintr-o căciuliţă de blană am încropit un cuib (e drept nu era suspendat, dar şedea bine în vârful patului). Din el păsărelul a prins curaj, a deschis ochişorii şi a început să se mişte pe picioruşele lui mici. Când mă apropiam deschidea larg cioculeţul, crezându-mă, probabil, o uriaşă pasăre ce-i aduceam mâncare. Mă port cu el "cu mănuşi" (de menaj), una, să-l feresc de eventualii microbi ce-i port şi, să mă protejez şi eu (în tradiţia populară dacă ţii în mâini captivă o rândunică, rişti să ţi se umple mâna de negi). Am posibilitatea să-l cercetez atentă. E un gogoloi de tuleie de culoare neagră-albăstrie, capul, otova cu trunchiul, are sub bărbie o pată roşcată. Picioruşele mai dezvoltate în comparaţie cu aripile care sunt mici, mici. Ciocul bordat cu "caş" se deschide larg, până aproape de urechi. Şi-i era foame şi sete, sărăcuţul. Ce să-i dau: m-am transformat în rândunica "mama-mare". Dintr-o bucată de carne fiartă, am tras câteva firicele, pe care le-am dimensionat cum am crezut eu de cuviinţă că sunt acceptabile. Apoi cu o pensetă pe post de cioc de rândunică am întins mâncarea spre cioculeţul albicios larg căscat. A înghiţit imediat şi a desfăcut iar pliscul. Aşa l-am hrănit până când a început să i se umfle guşa. Apoi, cu lecţia învăţată, cu o pipetă îi torn în cioc şi apă. În sfârşit, sătul şi obosit, după atâtea evenimente, adoarme. Îmi aştept soţul, căruia îi spun pe scurt povestea şi, bineînţeles, e de acord să colaboreze. Aduce scara care e tocmai bună pentru operaţie. Încet, sub atentă supraveghere a mea şi a lui Matis, ajunge sus la cuib, unde încredinţează aventurierul familiei. Urmează ciripituri pe care noi le recepţionăm ca de mulţumire.
Mai departe totul a decurs, în zilele şi lunile următoare, ca la carte. Puii au trecut prin toate etapele de creştere, împănare, primele zboruri, jocuri de societate în stoluri mai mari, antrenamente pentru lunga călătorie. Aşa s-a dus vara, iar în toamnă, după un zbor-protocolar de "la revedere" şi urări de "drum bun", au pus cap-compas spre ţările calde.
Iar acum, privind, din acelaşi loc ca la începutul poveştii, aştept cu sufletul la gură întoarcerea la cuib a membrilor familiei, bineînţeles, şi cu "rândunica cu noroc" printre ei.
Hai, dragilor, veniţi mai repede, să-mi vestiţi primăvara! Merit şi eu atâta lucru.
PAULA - Izvorani
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
