Nu! Nu începe cu "demult, demult trăia"... ci mult mai simplu. Într-o dimineață din primăvara trecută, îmi beam liniștită cafeaua matinală, privind prin fereastră livada înflorită (în planul doi), iar în prim plan, pe terasa însorită, pe dragul meu Matis. Era ziua mea din mijlocul săptămânii când nu am ore la școală și mă pot răsfăța un pic. Matis, motanul meu, știe asta și caută favoruri. S-a întins pe spate pe cimentul cald și cu labele bate aerul prinzând, vezi Doamne, niște muște imaginare. Mare șnapan, știe că-l urmăresc. Deodată, însă, stop-cadru - încremenește preț de câteva secunde într-o poziție nefirească. Apoi, brusc, se răsucește cu 190° și revine pe picioare. Ceva din împrejurimi i-a atras atenția. Eu nu mai exist! Se furișează încet și dispare după colțul casei. Ce-o fi? Ca să-l am în vizor, trec la celălalt geam, al dormitorului. Iar aici, ca într-un film, scena idilică de odinioară se transformă într-una de groază: lângă calcanul casei, percep o luptă pe viață și pe moarte. Două rândunici, în zboruri scurte, de săgeți, căutau să îndepărteze un cioroi ce vroia să le fure un bulgăraș mic, negru, care uite, chiar se mișcă! Doamne, e un puișor care cred că a căzut din cuib! Câmpul de luptă e plin de ciripituri, fâlfâieli de aripi, croncănituri și, peste toate se apropie pâș, pâș și Matis. Dintr-o dată, totul a devenit pentru mine imponderabil: papucii mi-au zburat, poalele halatului s-au transformat în aripi, ușile s-au dat în lături, iar eu, parcă plutind, nici nu știu cum am ajuns pe câmpul de bătălie.
- Matis, nu! am strigat la motanul care tocmai se pregătea să facă inutilă lupta disperată de apărare a puișorului de către părinții lui. Surprinși, nici ei nu-și dădeau seama de ce m-am băgat. Am prins ghemulețul negru în căușul palmelor, salvându-l în ultimul moment. După câteva clipe de uluială, totul a intrat în normal: cioroiul mi-a adresat un croncănit de reproș și a dispărut, motanul, o privire ce spunea multe: "lasă că vezi tu" - iar perechea de rândunele retrasă pe marginea cuibului, aflat sus, sus, sub streașină, îmi adresa rugăminți ciripite. Când am auzit și gângurituri mai stinse, mi-am dat seama că gâgâlicea, ce începuse să prindă viață în mâna mea, mai avea sus niște frățiori. Nu puteam în niciun chip să-l alătur familiei. Cuibul era perfect poziționat din "punct de vedere păsăresc" și numai cu o scară înaltă, cineva putea ajunge la el. Acel "cineva" era însă la serviciu și venea doar spre seară. Până atunci, voi găzdui micuțul în "cuibul meu". I-am liniștit părinții cu o vorbă bună și promisiunea de îngrijire atentă a odraslei, sperând că bunul Dumnezeu le va traduce din românească în "păsărească", mesajul meu. Am revenit încet, încet în casă, vorbind liniștit și mângâind "micuța" din podul palmei, pentru a-i da încredere.
Au urmat apoi o serie de măsuri urgente: suspendarea permisului de liberă trecere a motanului Matis, găsirea unui adăpost provizoriu oaspetelui, studiul imediat al obiceiurilor înaripatelor cu codița bifurcată, hrănirea, pe cât posibil, a musafirului. De asemenea, am întocmit un plan bine gândit de transfer, cu ajutorul soțului, al puiului în cuibul părintesc.
Totul fiind pus pe hârtie (ființă planificată), am început punerea scenariului în practică. Matis, cu toate miorlăiturile de protest, n-a mai călcat prin casă, dintr-o căciuliță de blană am încropit un cuib (e drept nu era suspendat, dar ședea bine în vârful patului). Din el păsărelul a prins curaj, a deschis ochișorii și a început să se miște pe piciorușele lui mici. Când mă apropiam deschidea larg cioculețul, crezându-mă, probabil, o uriașă pasăre ce-i aduceam mâncare. Mă port cu el "cu mănuși" (de menaj), una, să-l feresc de eventualii microbi ce-i port și, să mă protejez și eu (în tradiția populară dacă ții în mâini captivă o rândunică, riști să ți se umple mâna de negi). Am posibilitatea să-l cercetez atentă. E un gogoloi de tuleie de culoare neagră-albăstrie, capul, otova cu trunchiul, are sub bărbie o pată roșcată. Piciorușele mai dezvoltate în comparație cu aripile care sunt mici, mici. Ciocul bordat cu "caș" se deschide larg, până aproape de urechi. Și-i era foame și sete, sărăcuțul. Ce să-i dau: m-am transformat în rândunica "mama-mare". Dintr-o bucată de carne fiartă, am tras câteva firicele, pe care le-am dimensionat cum am crezut eu de cuviință că sunt acceptabile. Apoi cu o pensetă pe post de cioc de rândunică am întins mâncarea spre cioculețul albicios larg căscat. A înghițit imediat și a desfăcut iar pliscul. Așa l-am hrănit până când a început să i se umfle gușa. Apoi, cu lecția învățată, cu o pipetă îi torn în cioc și apă. În sfârșit, sătul și obosit, după atâtea evenimente, adoarme. Îmi aștept soțul, căruia îi spun pe scurt povestea și, bineînțeles, e de acord să colaboreze. Aduce scara care e tocmai bună pentru operație. Încet, sub atentă supraveghere a mea și a lui Matis, ajunge sus la cuib, unde încredințează aventurierul familiei. Urmează ciripituri pe care noi le recepționăm ca de mulțumire.
Mai departe totul a decurs, în zilele și lunile următoare, ca la carte. Puii au trecut prin toate etapele de creștere, împănare, primele zboruri, jocuri de societate în stoluri mai mari, antrenamente pentru lunga călătorie. Așa s-a dus vara, iar în toamnă, după un zbor-protocolar de "la revedere" și urări de "drum bun", au pus cap-compas spre țările calde.
Iar acum, privind, din același loc ca la începutul poveștii, aștept cu sufletul la gură întoarcerea la cuib a membrilor familiei, bineînțeles, și cu "rândunica cu noroc" printre ei.
Hai, dragilor, veniți mai repede, să-mi vestiți primăvara! Merit și eu atâta lucru.
PAULA - Izvorani