"Am descoperit România prin lentila unui aparat de fotografiat"
- Porţi un nume românesc, dar vorbeşti mai bine franceza şi locuieşti aproape dintotdeauna în Franţa. Dragă Ana, care e povestea ta?
- Sunt născută în România, dar limba mea natală e, de fapt, franceza, pentru că trăiesc în Franţa de când aveam un an şi jumătate. Ani în şir, pentru mine, acasă a fost doar Franţa. Despre România ştiam puţine, deşi familia mea urmărea îndeaproape ceea ce se întâmpla în ţară, din punct de vedere politic. Ascultau Europa Liberă, o cunoşteau pe Doina Cornea şi au trăit intens bucuria revoluţiei, de la distanţă. Eu aveam cam 11 ani în 1990, când tata şi-a dorit să se reîntoarcă, pentru scurt timp, în România. Pentru mine, acea întoarcere în ţară rămâne o amintire de coşmar, fiindcă sufeream de boala Crohn, aveam hemoragii digestive şi suferinţele astea fizice s-au suprapus peste şocul descoperirii unei ţări de un cenuşiu total. În anii 90, Europa trăia nişte vremuri foarte pline de culoare, era epoca boysband-urilor, a culorilor fosforescente, eram în preadolescenţă, când m-am trezit dintr-o dată într-o sărăcie şi o deprimare de nedescris. Atât de greu mi-a fost să mă adaptez, încât era să mor, zile în şir am refuzat să mă mai alimentez.
- Când ai descoperit cu adevărat România?
- Am descoperit-o mult mai târziu. A fost nevoie să descopăr întâi fotografia, ca să descopăr şi România cu alţi ochi.
- De ce spui asta?
- Pentru că în 2006, m-am îndrăgostit de un fotograf (l-am lăsat pe parcurs), dar am rămas cu fotografia, care s-a dovedit o pasiune mai mare. Când i-am văzut fotografiile, am avut un soi de revelaţie, am trăit un moment foarte spiritual, am ştiut instant că mi-am găsit calea. Un prieten mi-a făcut cadou primul aparat foto. Un an de zile am stat şi am studiat imagini, apoi, în 2007, am hotărât să vin iarăşi în România. Era un loc nou pentru mine, dar vorbeam totuşi limba, chiar dacă foarte greu, fiindcă nu-mi venea natural, o traduceam mental din franceză. În România, aveam mai multă libertate să debutez, şi subiecte care mă atrăgeau, care erau mai abordabile decât în Franţa. Aşa se face că am descoperit România prin lentila unui aparat foto, am descoperit-o cu ochii fotoreporterului, ai jurnalistului care se interesa de toate schimbările prin care ea trecea în momentul ăla, de proaspătă integrare în Uniunea Europeană. Şi mai târziu am descoperit-o şi prin ochii regizorului.
- Pasiunea ta pentru film a început, prin urmare, de la fotografia documentară.
- Da, mi-a plăcut dintotdeauna să aflu şi să spun mai departe, în imagini, poveştile oamenilor. M-au interesat mult de la început comunităţile de romi, care sunt foarte diferite între ele: romii căldărari, romii ursari, romii rudari, apoi romii deportaţi în timpul războiului. Când m-am întors în Franţa, am continuat cu pelerinajul ţiganilor din Lourdes. Dar în România am fost şi printre primii fotografi care s-au interesat de comunităţile LGBT.
"Ce-mi place mie la România e latura ei liberă şi sălbatică"
- Din temele pe care le alegeai, aş zice că te interesa tot ce e altfel, diferit.
- Ce-mi place mie la România e de fapt tot partea asta nebună, latura ei liberă şi sălbatică, pe care o întâlneşti în toate zonele rurale, dar pe care o simţi bine şi în comunităţile de romi, unde oamenii sunt simpli şi liberi şi totul e mai pur şi nefalsificat. Probabil că regăsesc acolo ceva din mine, că şi eu am fugit toată viaţa de încorsetări. Eu vin dintr-o familie destul de aşezată, tata era medic, mama profesoară de engleză. Şi-ar fi dorit pentru mine să urmez medicina. La 18 ani, când am ratat examenul la medicină generală şi mi s-a spus că destinul meu e să fiu dentistă, mi-a venit să plâng. Aveam chef de cu totul altă viaţă.
- Ai găsit libertatea pe care ţi-o doreai până la urmă?
- Am găsit-o, da, dar n-a fost simplu. Opt ani am fost salariată la o bancă în Franţa, timp în care îmi vedeam de lucrurile care mă pasionau, încă fără să ştiu că ele sunt pasiunile mele. Citeam foarte mult şi urmăream la televiziunea franceză Cinema de minuit, unde se dădeau filme vechi americane şi franţuzesti, de antologie. Acum, la filmul "Licu... », pe care l-am făcut în alb şi negru, se vede influenţa acelor ani şi a acelor filme. Apoi, a fost întâlnirea cu fotografia, şi viaţa mea s-a schimbat brusc. De atunci sunt 12 ani şi n-am făcut decât să-mi urmez pasiunile, să lucrez pe temele care m-au interesat. Am călătorit, am făcut reportaje foto şi iată-mă la al treilea film documentar.
- Se şi plăteşte libertatea asta cu ceva? Nu te izbeşti de dificultăţi când cauţi finanţare pentru un film?
- Ba da, şi în Franţa e la fel de greu. Când am propus primul meu film, toată lumea mi-a râs în nas. Nu fac parte din niciun grup, n-am şcoală de film, sunt autodidactă. Ca să fac "Khaos", despre criza economică din Grecia, am pus în joc banii personali. Am vândut un apartament pe care îl aveam la Bucureşti, în Colentina, cu 70.000 de euro. Cu 10.000 de euro am cumpărat o cameră foarte profesionistă, care ulterior s-a dovedit o porcărie, dar asta e. Pe restul i-am băgat în deplasare. Puteam pierde tot, putea să nu iasă nimic. Din fericire, a fost un succes, am avut peste 20.000 de spectatori şi un beneficiu de 60.000 de euro, deci, am recuperat aproape integral banii. Ca să fac "Licu, o poveste românească", am vândut un teren de la Buzău, rămas de la bunica, şi un teren de la Târnăveni. Asta e, toată viaţa mea a fost un risc permanent.
"Trebuie să crezi în tine"
- Crezi că e nevoie ca artistul să-şi asume riscuri?
- Eu mi-am asumat aceste riscuri, fiindcă ştiam exact ce vreau să fac şi ştiam că o să iasă bine. Eram în afara sistemului, dar nu mi-a fost frică de sistem pentru că... nu-l cunoşteam. Cred că inconştienţa şi naivitatea mi-au ajutat foarte mult. Altfel, dacă stai de fiecare dată să-i asculţi pe toţi, nu mai faci nimic. Când am făcut primul film, mi-am propus să-l scot în cinema, nu doar să-l plimb în festivaluri. Voiam un film care să fie văzut de oameni. Toată lumea mi-a zis: "Eşti nebună? Cum să-l scoţi la cinema? E primul film, e imposibil". Nu i-am ascultat, am dus filmul la fiecare sală de cinema în parte, apoi am început să-i bat pe responsabili la cap cu telefoane. Până la urmă, am fost acceptată într-un cinema la Paris şi de acolo am avut încă 250 de săli. Şi în anul ăla am fost pe locul zece în box office. Uneori, dacă dai tot, dacă te implici şi în comunicare, şi în distribuţie, se poate.
- Iar acum, cu "Licu, o poveste românească", ai dus acasă The Golden Dove, marele premiu al Festivalului de la Leipzig, cel mai important festival de film documentar din lume.
- Premiul ăsta a însemnat foarte mult pentru mine, pentru că mi-a întărit încrederea că în lumea asta mai poţi face ceva de unul singur, fără pile şi fără ajutorul nimănui. Încă e posibil să te apuci să faci film din pasiune, fără să absolvi facultatea de teatru si film, încă e posibil să ajungi cu el într-un festival, fără să ştii pe nimeni, încă e posibil să câştigi marele premiu fără să ai pe nimeni în juriu. Asta înseamnă că există încă un spaţiu de libertate în care lucrurile astea frumoase sunt posibile pentru oricine. Mai există în lumea asta şi lucruri care nu sunt corupte, vândute, cumpărate pe bani şi asta e o mare sursă de speranţă. Gândul cu care am rămas după acest premiu e că trebuie să crezi în tine. Dacă crezi în ce faci, aşa cum crede Licu în mărunţişurile pe care le meştereşte el zi de zi, nu ai cum să nu te salvezi.
- Ce te atrage la un subiect, Ana? Ce urmăreşti când hotărăşti să faci un film?
- Interesul meu e egoist, aleg întotdeauna subiecte care mă interesează pe mine în primul rând, şi nu pot decât să sper că îi vor interesa şi pe alţii. Chiar dacă un documentar nu e ceva personal, totuşi, pui în joc toată curiozitatea ta asupra unui subiect, pui propriile tale întrebări. Primul film, "Khaos", s-a născut din faptul că am descoperit Grecia şi eram extrem de curioasă cum trăiesc grecii acel moment de criză financiară. "Même pas peur!»", cel de-al doilea film al meu, a fost declanşat de atentatele din Franţa şi de felul în care ele au bulversat o societate.
- Criticii le-au numit «documentaires d'urgence»...
- Da, pentru că ideea lor era să filmezi un moment istoric la cald, să documentezi o clipă de ruptură a societăţii, fără să-ţi dai timp de analiză, să faci în aşa fel încât filmul să ajungă la public, în cinema, foarte rapid. De altfel, una din proiecţiile "Même pas peur!" s-a făcut cu armata în sală, fiindcă printre spectatori erau invitaţi şi mulţi oameni politici, şi în Franţa avusese deja loc şi al doilea val de atentate. "Licu..." face însă notă separată. E un film de respiraţie mai lentă. Cred că în el se vede cel mai mult atracţia mea spre cinema.
"Am trăit o ruptură personală importantă"
Scenă din "Licu o poveste românească", film premiat la festivalul DOK din Leipzig
- Au ceva în comun aceste trei filme ale tale?
- Toate au aceeaşi structură, o introducere, un generic cu muzică şi pauze foarte poetice şi muzicale. Oricât de politic sau social ar fi subiectul, tot găseşti poezie în ele. Poezia asta cred că era în mine dintotdeauna. Acum sunt însă într-o fază de separare de tot ce am făcut până acum. Anii ăştia au schimbat ceva în mine, am trăit o ruptură personală foarte importantă care simt că a schimbat mult ceea ce sunt şi că am nevoie ca şi ceea ce fac din punct de vedere artistic să fie în acord cu ce am devenit. Mă atrag subiectele mai intime, mai underground, mai aproape de cinema-ul de artă. N-am încă răspunsuri la toate întrebările care mă frământă, partea bună e că neavându-le, o să continui să-mi pun întrebări şi, cât o să-mi mai pot pune întrebări, o să pot continua să fac şi film.
- La final de august, "Licu..." va rula şi pe ecranele româneşti. Le-ai putea spune cititorilor despre ce e vorba?
- Licu e povestea plină de emoţie şi nostalgie a unui om de 92 de ani, care trăieşte în Sibiu, un bătrân care a traversat mai multe etape ale istoriei noastre recente, care a trăit şi regalitatea, şi războiul, şi comunismul, şi revoluţia, şi tranziţia, şi democraţia. În felul lui, Licu e un fel de bunic universal.
- Ce te-a atras la personajul ăsta?
- Dacă bunica mea ar mai fi trăit, poate aş fi făcut un film despre poveştile ei, pe care îmi plăcea să le ascult, despre cum juca ea bridge şi bea vodcă cu bătrânele din Sibiu. Licu era vecin cu bunica. Prima oară l-am auzit vorbind când începusem să mă documentez despre o legendă a diavolului, care circula prin zona Sibiului, despre care mă bătea gândul să fac un film. Dar tot ascultându-l, mi-am dat seama că povestea lui e alta. Cred că în decizia mea de a face acest film a fost şi dorinţa de a recupera o parte din poveştile unei generaţii şi o parte din propria mea copilărie. Însă, deşi e documentar, mie nu-mi place deloc să-l numesc aşa, prefer să-i spun eseu cinematografic. Ce vezi în film nu e neapărat realitatea, e realitatea lui Licu văzută cu ochii mei. Regizorul e totdeauna atotputernic, îşi creează personajul chiar şi atunci când el există şi e real. Am creat o viziune romantică despre un personaj care e viziunea romantică pe care o au foarte mulţi tineri despre bunicul lor.
- La Tiff, unde deja a fost proiectat, filmul s-a bucurat de succes.
- În mod paradoxal, deşi e povestea unui om în vârstă, am observat că filmul îi atinge mai ales pe tineri. Există azi un soi de nostalgie după o vreme pe care nu au cunoscut-o, după anumite valori morale. Tinerii care îl admiră pe Licu o fac pentru aceleaşi motive pentru care tânărul francez de azi pleacă şi luptă în Siria. Societatea nu i-a oferit ce avea nevoie, n-a reuşit să-şi găsească locul în ea. I s-a vândut un paradis artificial, format din consumerism şi libertăţi de toate felurile, dar în care e o lipsă acută de sens. E o foame de sens în tinerii ăştia, care nu mai reuşesc să trăiască într-o lume reală, ci într-una în care totul e superficial, de consum, la mâna a doua, în care până şi dragostea trece prin internet. Cu cât e mai iluzoriu totul în jur, cu atât e mai mare nevoia de lucruri solide, cu rădăcini, cu sens, de valori-refugii ca să nu ne pierdem. Or, personajul meu, cu felul în care vorbeşte despre familie, despre credinţă, încarnează valorile acestea tradiţionale total.
"Pentru mine, acasă e Franţa"
- Ca să filmezi documentarul despre Licu, ai stat destul de mult timp în România. Te-a schimbat întoarcerea asta acasă?
- Cred că cel mai mult m-a schimbat faptul că timp de şase luni am stat aproape tot timpul închisă în casa lui Licu. A fost greu, demoralizant cumva, nu mai apuci să vezi lumina zilei, eşti cu un om în vârstă şi vezi numai fotografii de oameni morţi, ai sentimentul că filmezi cu fantomele. Am ieşit de acolo cu conştiinţa că suntem muritori, că totul e îngrozitor de efemer. Or, fix asta mă face azi să mă bucur mai mult de orice lucru care mi se întâmplă. Timp de 12 ani, am muncit cum puţini oameni muncesc, peste 100 de ore în fiecare săptămână, de luni până duminică. În loc să bag banii într-o casă, într-o maşină, într-o vacanţă, i-am băgat într-o cameră de filmat, într-un computer, într-o lumină, într-o deplasare. M-am ales cu foarte multă oboseală. Pentru că în 99% din timp ai parte de refuzuri, doar 1 % de reuşită. Sigur, în exterior se vede doar succesul, nu şi restul de timp când te dai cu capul de pereţi. Azi, am învăţat să nu mai las profesia să-mi mănânce viaţa şi să mă concentrez mai mult pe latura personală, să preţuiesc clipele pe care le pot trăi cu copilul sau cu partenerul meu. Într-o bună zi, o să murim şi o groază de lucruri n-or să mai conteze, nici ce cred alţii despre mine, nici ce cred alţii despre filmul meu, nici de ce am fost acceptată sau refuzată într-un festival. Am căpătat un soi de relaxare, iau lucrurile mai uşor. Toată experienţa asta de fotoreporter, faptul că am călătorit atât şi am descoperit societăţi atât de diferite între ele mă face să relativizez lucrurile. Pentru că văd că ce e bine pentru arabi nu e bine pentru români, că ce e bine pentru români nu e bine pentru francezi, că oamenii sunt de toate originile şi de toate credinţele. În fond, totul e relativ, important e să ai grijă de credinţele proprii.
- Călătoreşti şi lucrezi peste tot, vorbeşti mai multe limbi, dar unde te simţi acasă, Ana?
Probă de fotogenie
- Eu m-am născut la Sibiu, într-o familie de români în care curgea sânge din toată România. Tata era născut la Târnăveni, bunicul era de la Târgovişte, bunica de la Buzău, cealaltă era de la Cluj, tatăl ei era de la Vaslui, mama e din Târgu-Mureş. Duc în mine toată România. Dar, totuşi, pentru mine, acasă e Franţa. Acolo mi-am petrecut copilăria, acolo am făcut şcoala, franceza e limba în care am crescut. Mentalitatea şi cultura românească sunt pentru mine achiziţii ulterioare, nu ceva care să-mi fie profund familiar.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
