ANA DUMITRESCU - "Îmi place să pun în imagini poveștile oamenilor"

Îndrăgostită de reportaj, și-a luat camera de filmat pe umăr și a plecat în lume să spună po­vestea unor societăți zguduite de în­tâm­plări. Primele ei filme documentare, despre criza economică din Grecia și despre Franța post-Charlie Hebdo, i-au adus nu doar succese de box office, ci și atenția presei din Hexagon. Recent, o tandră poveste de viață a unui bătrân de 92 de ani din Si­biu a propulsat-o direct pe podiumul festi­valului DOK Leipzig, unul din cele mai importante fes­ti­valuri de film documentar din lume. «Licu, o po­veste româ­neas­că» e eligibil acum și la Os­car și va in­tra și pe marile ecrane românești la final de au­gust. De vorbă cu o ci­neastă franceză, de origine ro­mână, care a știut să trans­forme dubla aparte­nen­ță în avantaj.

"Am descoperit România prin lentila unui aparat de fotografiat"

- Porți un nume ro­mâ­nesc, dar vorbești mai bine franceza și lo­cuiești a­proa­pe dintot­dea­una în Franța. Dra­gă Ana, care e povestea ta?

- Sunt născută în România, dar limba mea na­tală e, de fapt, franceza, pentru că trăiesc în Franța de când aveam un an și jumătate. Ani în șir, pentru mine, acasă a fost doar Franța. Despre România știam puține, deși familia mea urmărea îndea­proa­pe ceea ce se întâmpla în țară, din punct de vedere politic. Ascultau Europa Liberă, o cunoșteau pe Doina Cornea și au trăit intens bucuria revoluției, de la distanță. Eu aveam cam 11 ani în 1990, când tata și-a dorit să se reîntoarcă, pentru scurt timp, în România. Pentru mine, acea întoarcere în țară rămâne o amintire de coșmar, fiindcă sufeream de boala Crohn, aveam hemoragii digestive și sufe­rin­­țele astea fizice s-au suprapus peste șocul des­co­peririi unei țări de un cenușiu total. În anii 90, Europa trăia niște vremuri foarte pline de culoare, era epoca boysband-urilor, a culorilor fosforescente, eram în preado­lescență, când m-am trezit dintr-o dată într-o sărăcie și o deprimare de ne­de­scris. Atât de greu mi-a fost să mă adap­tez, încât era să mor, zile în șir am re­fuzat să mă mai alimentez.

- Când ai descoperit cu adevărat România?

- Am descoperit-o mult mai târziu. A fost ne­voie să descopăr întâi foto­gra­fia, ca să descopăr și România cu alți ochi.

- De ce spui asta?

- Pentru că în 2006, m-am îndră­gostit de un fotograf (l-am lăsat pe parcurs), dar am rămas cu fotografia, care s-a do­ve­dit o pa­siune mai mare. Când i-am văzut fotografiile, am avut un soi de revelație, am tră­it un moment foarte spiritual, am știut instant că mi-am găsit calea. Un prieten mi-a făcut cadou pri­mul aparat foto. Un an de zile am stat și am studiat imagini, apoi, în 2007, am hotărât să vin iarăși în România. Era un loc nou pentru mi­ne, dar vor­beam totuși limba, chiar dacă foar­te greu, fiindcă nu-mi venea natural, o tra­duceam mental din fran­ceză. În România, aveam mai multă li­bertate să debutez, și subiecte care mă atră­geau, care erau mai abordabile decât în Franța. Așa se face că am descoperit Ro­mâ­nia prin lentila unui aparat foto, am des­coperit-o cu ochii fotore­porterului, ai jur­nalistului care se interesa de toate schimbările prin care ea trecea în momentul ăla, de proaspătă inte­grare în Uniunea Europeană. Și mai târziu am desco­perit-o și prin ochii regi­zo­rului.

- Pasiunea ta pen­tru film a în­ceput, prin ur­mare, de la foto­gra­fia docu­men­ta­ră.

- Da, mi-a plăcut din­tot­dea­una să aflu și să spun mai de­par­te, în imagini, po­veștile oa­me­nilor. M-au interesat mult de la început comuni­tățile de romi, care sunt foarte diferite între ele: romii căldărari, romii ursari, romii rudari, apoi ro­mii deportați în timpul războiului. Când m-am în­tors în Franța, am continuat cu pelerinajul țiganilor din Lourdes. Dar în România am fost și printre primii fotografi care s-au interesat de co­mu­ni­tățile LGBT.

"Ce-mi place mie la România e latura ei liberă și sălbatică"

- Din temele pe care le alegeai, aș zice că te in­teresa tot ce e altfel, dife­rit.

- Ce-mi place mie la Ro­mânia e de fapt tot par­tea asta nebună, la­tura ei liberă și sălbatică, pe care o întâlnești în toa­te zonele rurale, dar pe care o simți bine și în co­munitățile de romi, unde oamenii sunt simpli și liberi și totul e mai pur și nefalsificat. Probabil că regăsesc acolo ceva din mine, că și eu am fugit toată viața de în­cor­setări. Eu vin dintr-o familie destul de așezată, tata era medic, mama profesoară de engleză. Și-ar fi dorit pentru mine să urmez me­dicina. La 18 ani, când am ratat examenul la medicină generală și mi s-a spus că destinul meu e să fiu dentistă, mi-a venit să plâng. Aveam chef de cu totul altă viață.

- Ai găsit libertatea pe care ți-o doreai până la urmă?

- Am găsit-o, da, dar n-a fost simplu. Opt ani am fost salariată la o bancă în Franța, timp în care îmi vedeam de lucrurile care mă pasionau, încă fără să știu că ele sunt pasiunile mele. Citeam foarte mult și urmăream la televiziunea franceză Ci­nema de minuit, unde se dădeau filme vechi americane și franțuzesti, de antologie. Acum, la filmul "Licu... », pe care l-am făcut în alb și ne­gru, se vede influența acelor ani și a acelor filme. Apoi, a fost întâlnirea cu fotografia, și viața mea s-a schimbat brusc. De atunci sunt 12 ani și n-am făcut decât să-mi urmez pasiunile, să lucrez pe temele care m-au interesat. Am călătorit, am făcut reportaje foto și iată-mă la al treilea film docu­mentar.

- Se și plătește libertatea asta cu ceva? Nu te izbești de dificultăți când cauți finanțare pentru un film?

- Ba da, și în Franța e la fel de greu. Când am propus primul meu film, toată lumea mi-a râs în nas. Nu fac parte din niciun grup, n-am școală de film, sunt autodidactă. Ca să fac "Khaos", despre cri­za economică din Grecia, am pus în joc banii per­­sonali. Am vândut un apartament pe care îl aveam la București, în Colentina, cu 70.000 de euro. Cu 10.000 de euro am cumpărat o cameră foar­te profesionistă, care ulterior s-a dovedit o por­­cărie, dar asta e. Pe restul i-am băgat în de­pla­sare. Puteam pierde tot, putea să nu iasă nimic. Din fericire, a fost un succes, am avut peste 20.000 de spectatori și un beneficiu de 60.000 de euro, deci, am recuperat aproape integral banii. Ca să fac "Licu, o poveste românească", am vândut un teren de la Buzău, rămas de la bunica, și un teren de la Târnăveni. Asta e, toată viața mea a fost un risc permanent.

"Trebuie să crezi în tine"

- Crezi că e nevoie ca artistul să-și asume riscuri?

- Eu mi-am asumat aceste riscuri, fiindcă știam exact ce vreau să fac și știam că o să iasă bine. Eram în afara sistemului, dar nu mi-a fost frică de sis­tem pentru că... nu-l cunoșteam. Cred că in­conștiența și naivitatea mi-au ajutat foarte mult. Altfel, dacă stai de fiecare dată să-i asculți pe toți, nu mai faci nimic. Când am făcut primul film, mi-am propus să-l scot în cinema, nu doar să-l plimb în festivaluri. Voiam un film care să fie vă­zut de oameni. Toată lumea mi-a zis: "Ești ne­bună? Cum să-l scoți la cinema? E primul film, e imposibil". Nu i-am ascultat, am dus filmul la fiecare sală de cinema în parte, apoi am început să-i bat pe responsabili la cap cu telefoane. Până la urmă, am fost acceptată într-un cinema la Paris și de acolo am avut încă 250 de săli. Și în anul ăla am fost pe locul zece în box office. Uneori, dacă dai tot, dacă te implici și în comunicare, și în dis­tribuție, se poate.

- Iar acum, cu "Licu, o poveste românească", ai dus acasă The Golden Dove, marele premiu al Festivalului de la Leipzig, cel mai important festival de film documentar din lume.

- Premiul ăsta a însemnat foarte mult pentru mine, pentru că mi-a întărit încrederea că în lumea asta mai poți face ceva de unul singur, fără pile și fără ajutorul nimănui. Încă e posibil să te apuci să faci film din pasiune, fără să absolvi facultatea de teatru si film, încă e posibil să ajungi cu el într-un festival, fără să știi pe nimeni, încă e posibil să câștigi marele premiu fără să ai pe nimeni în juriu. Asta înseamnă că există încă un spațiu de libertate în care lucrurile astea frumoase sunt posibile pen­tru oricine. Mai există în lumea asta și lucruri care nu sunt corupte, vândute, cumpărate pe bani și asta e o mare sursă de speranță. Gândul cu care am rămas după acest premiu e că trebuie să crezi în tine. Dacă crezi în ce faci, așa cum crede Licu în mărunțișurile pe care le meșterește el zi de zi, nu ai cum să nu te salvezi.

- Ce te atrage la un subiect, Ana? Ce ur­mărești când ho­tă­răști să faci un film?

- Interesul meu e egoist, aleg în­tot­­dea­una su­biec­te care mă intere­sează pe mine în primul rând, și nu pot decât să sper că îi vor interesa și pe alții. Chiar dacă un docu­men­­tar nu e ceva per­sonal, totuși, pui în joc toată cu­­riozitatea ta a­su­­pra unui su­biect, pui propriile tale întrebări. Primul film, "Khaos", s-a năs­cut din faptul că am descoperit Grecia și eram extrem de curioasă cum trăiesc grecii acel moment de criză financiară. "Même pas peur!»", cel de-al doilea film al meu, a fost de­clanșat de atentatele din Franța și de felul în care ele au bulversat o societate.

- Criticii le-au numit «documentaires d'urgence»...

- Da, pentru că ideea lor era să filmezi un moment istoric la cald, să documentezi o clipă de ruptură a societății, fără să-ți dai timp de analiză, să faci în așa fel încât filmul să ajungă la public, în cinema, foarte rapid. De altfel, una din pro­iecțiile "Même pas peur!" s-a făcut cu armata în sală, fiindcă printre spectatori erau invitați și mulți oameni politici, și în Franța avusese deja loc și al doilea val de atentate. "Licu..." face însă notă se­pa­rată. E un film de respirație mai lentă. Cred că în el se vede cel mai mult atracția mea spre cinema.

"Am trăit o ruptură personală importantă"

- Au ceva în comun aceste trei filme ale tale?

- Toate au aceeași structură, o introducere, un generic cu muzică și pauze foarte poetice și muzicale. Oricât de po­litic sau social ar fi su­biectul, tot găsești poe­zie în ele. Poezia asta cred că era în mine din­tot­deauna. Acum sunt însă într-o fază de sepa­rare de tot ce am făcut până acum. Anii ăștia au schimbat ceva în mine, am trăit o ruptură per­sonală foarte importantă care simt că a schim­bat mult ceea ce sunt și că am nevoie ca și ceea ce fac din punct de vedere artistic să fie în acord cu ce am devenit. Mă atrag subiectele mai intime, mai underground, mai aproape de cinema-ul de artă. N-am încă răspunsuri la toate întrebările care mă frământă, partea bună e că neavându-le, o să con­tinui să-mi pun întrebări și, cât o să-mi mai pot pune întrebări, o să pot continua să fac și film.

- La final de august, "Licu..." va rula și pe ecranele românești. Le-ai putea spune cititorilor despre ce e vorba?

- Licu e povestea plină de emoție și nostalgie a unui om de 92 de ani, care trăiește în Sibiu, un bătrân care a traversat mai multe etape ale istoriei noastre recente, care a trăit și regalitatea, și răz­bo­iul, și comunismul, și revoluția, și tranziția, și de­mocrația. În felul lui, Licu e un fel de bunic uni­versal.

- Ce te-a atras la personajul ăsta?

- Dacă bunica mea ar mai fi trăit, poate aș fi făcut un film despre poveștile ei, pe care îmi plă­cea să le ascult, despre cum juca ea bridge și bea vodcă cu bătrânele din Sibiu. Licu era vecin cu bu­nica. Prima oară l-am auzit vorbind când înce­pu­sem să mă documentez despre o legendă a diavo­lului, care circula prin zona Sibiului, despre care mă bătea gândul să fac un film. Dar tot as­cultân­du-l, mi-am dat seama că po­ves­tea lui e al­ta. Cred că în de­ci­zia mea de a face acest film a fost și do­rința de a recu­pe­­ra o parte din po­veș­tile unei ge­ne­rații și o par­te din propria mea co­pi­lărie. În­să, deși e do­cu­mentar, mie nu-mi place de­loc să-l nu­mesc așa, pre­fer să-i spun eseu cine­ma­to­gra­fic. Ce vezi în film nu e neapărat rea­li­ta­tea, e rea­li­ta­tea lui Licu văzu­tă cu ochii mei. Regizorul e tot­dea­una atot­pu­ter­nic, își creează personajul chiar și atunci când el exis­tă și e real. Am creat o viziune ro­man­tică des­pre un personaj care e viziunea ro­mantică pe care o au foarte mulți tineri despre bu­­nicul lor.

- La Tiff, unde deja a fost proiectat, filmul s-a bucurat de succes.

- În mod paradoxal, deși e povestea unui om în vârstă, am observat că filmul îi atinge mai ales pe tineri. Există azi un soi de nostalgie după o vre­me pe care nu au cunoscut-o, după anumite valori morale. Tinerii care îl admiră pe Licu o fac pentru aceleași motive pentru care tânărul francez de azi pleacă și luptă în Siria. Societatea nu i-a ofe­rit ce avea nevoie, n-a reușit să-și găsească locul în ea. I s-a vândut un paradis artificial, for­mat din con­su­merism și libertăți de toate felurile, dar în care e o lipsă acută de sens. E o foame de sens în tinerii ăștia, care nu mai reușesc să trăiască într-o lume rea­lă, ci într-una în care totul e su­per­ficial, de con­sum, la mâna a doua, în care până și dragostea tre­ce prin internet. Cu cât e mai iluzoriu totul în jur, cu atât e mai mare nevoia de lucruri solide, cu ră­dăcini, cu sens, de valori-refugii ca să nu ne pier­dem. Or, personajul meu, cu felul în care vorbește despre familie, despre credință, încar­nează valorile acestea tradiționale total.

"Pentru mine, acasă e Franța"

- Ca să filmezi documentarul despre Licu, ai stat destul de mult timp în România. Te-a schim­bat întoarcerea asta acasă?

- Cred că cel mai mult m-a schimbat faptul că timp de șase luni am stat aproape tot timpul în­chisă în casa lui Licu. A fost greu, demoralizant cumva, nu mai apuci să vezi lumina zilei, ești cu un om în vârstă și vezi numai fotografii de oameni morți, ai sentimentul că filmezi cu fantomele. Am ieșit de acolo cu conștiința că suntem muritori, că totul e îngrozitor de efemer. Or, fix asta mă face azi să mă bucur mai mult de orice lucru care mi se întâmplă. Timp de 12 ani, am muncit cum puțini oa­meni muncesc, peste 100 de ore în fiecare săp­tămână, de luni până duminică. În loc să bag banii în­tr-o casă, într-o mașină, într-o vacanță, i-am bă­gat într-o cameră de filmat, într-un computer, în­tr-o lumină, într-o deplasare. M-am ales cu foarte multă oboseală. Pentru că în 99% din timp ai parte de refuzuri, doar 1 % de reușită. Sigur, în exterior se vede doar succesul, nu și restul de timp când te dai cu capul de pereți. Azi, am învățat să nu mai las profesia să-mi mănânce viața și să mă con­centrez mai mult pe latura personală, să pre­țuiesc clipele pe care le pot trăi cu copilul sau cu parte­ne­rul meu. Într-o bună zi, o să murim și o groază de lucruri n-or să mai conteze, nici ce cred alții des­pre mine, nici ce cred alții despre filmul meu, nici de ce am fost acceptată sau refuzată într-un festival. Am căpătat un soi de relaxare, iau lucru­rile mai ușor. Toată experiența asta de fo­toreporter, faptul că am călătorit atât și am des­coperit so­cie­tăți atât de diferite între ele mă face să relativizez lucrurile. Pentru că văd că ce e bine pentru arabi nu e bine pentru români, că ce e bine pentru ro­mâni nu e bine pentru francezi, că oa­menii sunt de toate originile și de toate credințele. În fond, totul e relativ, important e să ai grijă de credințele pro­prii.

- Călătorești și lucrezi peste tot, vorbești mai multe limbi, dar unde te simți acasă, Ana?

- Eu m-am născut la Sibiu, într-o familie de români în care curgea sânge din toată România. Tata era născut la Târnăveni, bunicul era de la Târ­goviște, bunica de la Buzău, cealaltă era de la Cluj, tatăl ei era de la Vaslui, mama e din Târ­gu-Mu­reș. Duc în mine toată România. Dar, totuși, pentru mine, acasă e Franța. Acolo mi-am petrecut copi­lăria, acolo am făcut școala, franceza e limba în care am crescut. Mentalitatea și cultura ro­mâ­neas­că sunt pentru mine achiziții ulterioare, nu ceva care să-mi fie profund familiar.