BUCHAREST JAZZ FESTIVAL

"Cum, se poate dansa pe această muzică? Da! Un da răspicat"

Aflat la cea de-a şaptea ediţie, Bucharest Jazz Festival a propus activităţi ce s-au desfăşurat pe parcursul unei întregi săptămâni: conferinţe pentru cunoscători, ateliere, un concurs al tinerilor instrumentişti şi, în lumina marilor reflectoare, concertele de seară din Piaţa George Enescu, acolo unde s-au strâns an de an mii şi mii de spectatori, între care mulţi au fost cuceriţi de această muzică pe care nu o mai as­cultaseră înainte. (Anvergura la care se desfăşoară acest festival obligă organizatorii la o sonorizare mai bună la următoarele sale ediţii.) Festivalul a fost deschis în pri­mele seri de artişti români: JazzyBIT, Bucharest Jazz Or­chestra împreună cu grupul acapella Blue Noise, Alex Ca­lan­cea Band, din Re­pu­blica Mol­dova, Mir­cea Tibe­rian, Teo­­do­ra Ena­che, ală­turi de The Pro­phet Band. Concertele din 6, 7 şi 8 iulie au fost sus­ţinute de vâr­furi ale jazz-ului mondial, muzi­cieni ce pot fi capete de afiş al oricărui festival din lume, iar acest fapt este ono­rant pentru e­ve­ni­mentul bucu­reş­tean. Quartetul sue­dezu­lui Lars Da­nielsson a pro­pus o muzică com­pactă, intensă, în vre­me ce grupul unui simbol al jazzului ultimilor 30 de ani, norve­gia­nul Jan Gar­bareck, s-a bazat pe lungi solouri ce au adus în prim plan un basist bra­zilian, un pianist german şi un geniu al per­cuţiei, indianul Trilok Gurtu. Americanca Jazz­meia Horn, de 27 de ani, a fost vocea festivalului, iar duetul cubanez format din aclamatul pianist Gonzalo Rubalcaba şi per­cuţionistul Pedrito Martinez a încheiat seria con­certelor la scena mare, în cel mai ritmat şi mai vă­ratec mod posibil.
La finalul acestei ediţii, am rugat-o pe Teodora Enache, directorul artistic al festivalului, să ne împărtăşească din experienţa acumulată în această ipostază, vreme de trei ediţii.


TEODORA ENACHE - "Mă simt extrem de recunoscătoare pentru această minunată experienţă"

- Cum ai primit, cu trei ani în urmă, această provocare? Eşti un bun organizator, o fire disciplinată, ai simţit că ţi se potriveşte misiunea?

- Credinţa mea este că dacă hrăneşti o cauză dându-i energia ta, timpul tău, gândurile tale, undeva, în "centrala principală", se lu­crea­ză pentru tine, în sen­sul cel mai pozitiv. Adică, tot ceea ce vine din zona hrănită de tine este binevenit şi trebuie luat în consi­deraţie face parte din evoluţia ta. De aceea, atunci când am primit această ofer­tă din par­tea ARCUB, am pri­mit-o cu mare încre­dere. Era, într-adevăr ceva nou, ceva ce nu am mai făcut îna­in­te... Dar care a fost pre­­gătit de-a lungul anilor, prin tot ceea ce am înfăptuit în zona jazzului. Întot­deauna am avut vizi­une, am ştiut să visez, dar de asemenea, să nu mă risipesc în starea de "visător". Structura matematică a cre­ieru­lui meu mi-a adus mereu coerenţă... Nu sunt o fire discipli­nată, în sensul că încă mă lupt să îmi cultiv răb­darea, continuitatea, să evit plictiseala care se cree­ază din rutină. Sunt un artist, nu sunt un ma­nager. Dar, ştiind că am în spate echipa ARCUB, care este una foarte profesionistă şi serioasă, am zis DA! Şi împreună am reuşit să îmi îndeplinesc viziunea şi să o putem duce la capat.

- Ţi-ai stabilit un plan pe trei ediţii sau lucrurile au venit treptat?

- Încă de la început, am gândit câteva puncte care mi-au structurat întreaga activitate depusă în aceşti trei ani. În primul rand, am creat tradiţii care să îşi pună o amprentă personală asupra festi­va­lului, tradiţii care să ajute tânăra generaţie, foarte de­busolată din cauza lipsei modelelor adevărate. Tradiţii care să aducă la concerte şi un public în stare să-şi schimbe ideea preconcepută că jazzul este o muzică la care mai bine stai acasă, că ori­cum nu înţelegi nimic. De asemenea, mi-am propus să arăt această faţă a jazzului care este va­rietatea, să mergem în cât mai multe zone, să înţe­legem că jazzul este o muzică a bucuriei împăr­tă­şite, a unităţii care se creează între artişti şi au­di­enţă şi că există o rădăcină comună care ne uneşte pe toţi. Am avut jazz nordic, jazz cubanez, world jazz, jazz clasic american, jazz experimental, jazz brazilian... Marsalis, Garbareck, Lisa Simone, Rubalcaba, Stanley Jordan, Kenny Werner, Kurt Elling, artişti de Grammy. Şi în toate ediţiile am observat entuziasmul audienţei, bucuria pe care o descopereau în jazz... "Adică se poate dansa pe muzică de jazz???". "DAAAAA, un dans care vine din adâncul fiinţei, din bucurie, nu din plictiseală, din dorinţa sufletului de a fi împreună, nu din solitudine... "Un DAAAA" mare şi răs­pi­cat! În privinţa educaţiei, am instituit acele work­shopuri, master class, unde mari personalităţi ale lumii jazzului erau în faţa audienţei, la un metru, şi îţi împărtăşeau din ştiinţa şi experienţa lor... ce inspirant pentru tinerii muzicieni! De asemenea, s-a iniţiat clubul de jazz din Gabroveni, unde s-au ţinut cele două competiţii din ultimii doi ani, vocal şi instrumental... Da, dacă mă uit în urmă, sunt foarte bucuroasă de tot ceea ce s-a realizat.

- Ai avut contact direct cu vârfuri ale jazz-ului mondial. Ce ai învăţat de la ei? Ce artişti te-au impresionat, ce poveşti de suflet ţi-au rămas de la întâlnirea cu ei?

- O parte dintre aceşti artişti îmi erau cunoscuţi dinainte, datorită unor colaborări, iar acesta a fost încă un motiv serios pentru care am acceptat să mă ocup de festival, aveam deja ceva legături, ceea ce m-a ajutat enorm. Pe lângă aceştia, am cu­noscut alţi artişti care m-au uimit, descope­rind acelaşi fir nevăzut care leagă muzica lor de spi­ritualitate. Am descoperit cu mare, mare bucu­rie şi uimire că, pentru toţi cei invitaţi de mine în aceste ediţii, spiritualitatea joacă un rol esenţial în muzica lor... Fără excepţii. Fiecare, pe calea lui, cu credinţele lui, cu practicile lui religioase, de­scrie ceea ce eu cred că, indiferent de spaţiile geografice, lingvistice, politice, religioase care ne "separă", undeva, adânc, ne uneşte: avem cu toţii aceeaşi rădăcină unică. Ea ne uneşte, ne hrăneşte, şi acolo ne regăsim cu toţii ca unul. Prin muzică, acest lucru se înfăptuieşte cu mare uşurinţă... Asta m-a impresionat cel mai tare. Asta m-a făcut să mă simt ca într-o mare familie.

- Se pare că s-a legat ceva special cu marele percuţionist indian Trilok Gurtu, de vreme ce a acceptat să susţină concerte şi ateliere la două ediţii ale festivalului.

- Adevărat, Trilok a început deja să se simtă ca acasă venind la Bucureşti. Îmi permit să citez o frază de la workshop-ul susţinut de el. "Pe scenă, dacă nu reuşeşti să îţi laşi egoul în spate, nu vei putea crea o muzică adevărată!", a spus el. Iar eu l-am întrebat, pentru tinerii muzicieni care se aflau la workshop şi mai ales pentru mai vârstnicii mu­zi­cieni, care obişnuiesc a face din jazz, din scenă, un loc de competiţie... "Şi unde pot învăţa acest lu­cru tinerii muzicieni? Cine să îi înveţe, căci ma­re parte din educatori nu ştiu nimic despre asta, ei înşişi sunt în permanentă competiţie şi con­flict?". Gurtu a răspuns: "Nu la şcoală se poate învăţa asta. Îţi trebuie un Maestru spiritual care să te în­veţe ce înseamnă egoul, cum să renunţi la ataşa­men­tele tale de os şi carne, cum să te înalţi prin ceea ce faci în această viaţă...". Acest dialog m-a im­pre­sionat cel mai tare şi am realizat ce mare nevoie este ca acest lucru să poată ajunge la toţi cei care doresc să evolueze.Cred că  a venit mo­men­tul să cre­em muzicieni care să dezvolte şi la­tu­ra sufle­tului, care să poată deveni astfel oameni cu adevărat.

- Ce crezi că ar trebui menţionat în legătură cu ediţia 2018, care au fost momentele cul­mi­nante, cu ce impresii ai rămas? 

- Mi-am atins mare parte din ceea ce mi-am propus, am văzut bucuria exprimată în ochii au­dienţei, am simţit entuziasmul tinerilor muzicieni participanţi la concursuri, am vizionat concerte superbe, am fost în contact cu artişti desăvârşiţi, am văzut o mare varietate de public, am cunoscut mulţi tineri care au descoperit jazzul, am lucrat împreună cu  echipa ARCUB într-o mare armonie şi mă simt extrem de recunoscătoare pentru aceas­tă minunată experienţă.

Foto: CRISTI MITREA, PETRU IVU