O fărâmă de minune
- Dacă în urmă cu nişte ani, visul suprem al oricărui actor era încă Hollywood-ul, acum vârful profesiei se atinge pe scenele londoneze. Cea mai elocventă dovadă eşti tu! Mai mult, ai început deja să cucereşti şi piaţa de televiziune şi de film internaţională, prin producţiile în care joci în Anglia. Toate astea au venit ca o şansă sau au reprezentat un ţel urmat cu îndârjire?
- A fost un ţel mai curând subconştient, adică nu m-am gândit la el constant, dar ştiam ce voiam şi, în timp, ţelul ăsta subconştient iată că s-a materializat. Pe de altă parte, cred şi în legea atracţiei, cred că, într-o anume măsură, ceea ce-ţi doreşti, aia atragi, lucrurile la care ţinteşti temeinic vin spre tine, fie că eşti conştient de asta, fie că nu. Pentru că sunt unii oameni care se concentrează, fără să-şi dea seama, pe chestiuni negative şi, până la urmă, de ele au parte. Aşa cum alţii se concentrează pe chestiuni pozitive şi, dacă ele le stau în puteri, le sunt "menite", atunci se împlinesc. Şi-apoi, în ecuaţia asta, mai intră şi norocul, şi circumstanţele, şi munca, şi o fărâmă de minune, cum îmi place mie să spun, sau o fărâmă de destin, cum se exprimă alţii. În esenţă, cred că, până la un punct, viaţa ne-o facem noi, dar din acel punct încolo e bine să lăsăm şi viaţa, destinul, minunea sau oricum am vrea să-i spunem să lucreze. Eu, una, consider că nu sunt total responsabilă pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Cu toată munca, la fel de "bine" aş fi putut să mă pierd în Londra, să derapez într-o formă sau alta... De la un punct încolo e evident că a intervenit ceva mai presus de mine, care a aranjat situaţia în felul ăsta.
- De fapt, cum ai ajuns la actorie? Au existat antecedente în familie care să te împingă pe drumul ăsta?
- A, nu! Eu m-am născut în Bucureşti, dar am crescut în Focşani, la bunicii materni. Aveam o casă foarte mare, într-o curte splendidă, unde locuiam şi cu mama, iar, din când în când, mergeam şi la tata, în vizită - fiindcă părinţii mei erau despărţiţi. Şi nimeni din familie n-avea treabă cu actoria: mama era asistentă medicală, pentru ca ulterior să studieze şi să devină medic stomatolog, tata e jurnalist, bunica a fost economistă, iar bunicul a fost inspector de calitate în domeniul alimentaţiei. Deci, în mod direct, nimeni nu m-a împins pe drumul ăsta. Dar de o moştenire pe linie de familie se poate totuşi vorbi, pentru că bunica e o fire foarte comică şi o persoană cu un spirit foarte viu, iar în tinereţe şi-ar fi dorit să devină artistă. În primul rând, eu am fost atrasă de pictură şi de cinematografia clasică: pictam mult şi mă uitam fermecată la filme vechi, americane, cu Elizabeth Taylor şi cu Paul Newman, iar filmele mele preferate erau şi continuă să fie musicalurile "Cântând în ploaie" şi "Un american la Paris", cu Gene Kelly. Mă uitam la filmele astea şi-mi doream cu ardoare să ajung în lumea aia, să cânt şi să dansez cu măiestria acelor actori! Prin urmare, împreună cu prietena mea cea mai bună - care de-atunci "datează"! (râde) - şi cu alţi copii din cartier, organizam mici spectacole, în care eu mereu cântam şi dansam. La actorie nu mă îndesam, că nu prea ştiam ce înseamnă asta. În orice caz, anii au trecut, am terminat liceul în Focşani, pe profil social-istorie, şi-am plecat în Cluj, la Facultatea de Sociologie. Ei, în acel prim an de Sociologie, am început să capăt gust pentru filozofie, am început să citesc mult Platon, Aristotel, Ţuţea... Şi, cum Ţuţea face şi unele referiri culturale, inclusiv la piese de teatru, am început să citesc şi din ce în ce mai mult teatru pentru ca finalmente, să merg mult la teatru, care era la o aruncătură de băţ de facultate. Abia atunci am realizat că, până în acel moment, habar nu avusesem ce înseamnă teatru şi, prin extensie, actoria. Acel suprarealism pe care îl vedeam uneori pe scenă, în piesele avangardiste, m-a captivat iremediabil şi ţin minte că mi-am zis: "Şi eu vreau să fac asta!". În plus, mi-am dat seama că actoria îmbină şi muzica, şi dansul, deci cercul s-ar fi închis, prin întoarcerea la primele mele iubiri. Ca atare, am luat legătura cu o actriţă, Anca Hanu, şi i-am spus: "Vrei să mă pregăteşti pentru admitere la Cluj?" Şi ea a acceptat. Atât doar că la Cluj am picat cu brio.
- De ce?
Împreună cu soţul ei, Nicholas, la Londra
- Eram foarte bine pregătită, dar am picat fiindcă în Cluj, la actorie, se merge pe un stil mult mai fizic, pe ideea teatrului lui Grotowski... Iar eu nu sunt aşa, mie îmi place actoria din interior, nu atât de fizicalizată. Bine că prietena mea cea mai bună m-a sfătuit să-mi încerc norocul şi la Bucureşti, unde admiterea se dădea la sfârşitul lui august. Zis şi făcut! Am venit în Bucureşti şi-aici am intrat printre primii! Tocmai pentru că stilul de actorie pe care se merge aici - pornind de la Stanislavski - e exact ceea ce se potrivea cu mine. Cunosc multe alte cazuri identice cu al meu, aşa cum cunosc multe cazuri şi în sens invers: oameni care au dat la Bucureşti şi n-au intrat, iar la Cluj au intrat printre primii! Deci diferenţa asta între şcolile din capitală şi din Cluj nu e doar o părere a mea.
- Şi-ai lăsat Sociologia şi Clujul şi te-ai mutat în Bucureşti...
- Cel mai mult m-a durut c-am lăsat Clujul! Eram îndrăgostită de oraşul ăsta şi, cu toate că eu veneam din Vrancea şi eram mai rapidă, mai impulsivă, printre ardeleni mă simţeam ca acasă. În schimb, mutarea în Bucureşti am perceput-o ca foarte dură. Mi-a fost foarte greu, mai ales în primul an, să mă inserez în societatea de aici, să înţeleg cerinţele de aici şi, mai ales, să accept nivelul la care mă solicita facultatea. La UNATC, în fiecare zi, plecam de-acasă la 9 dimineaţa şi mă mai întorceam abia la 9 seara, iar uneori nici week-end-urile nu le aveam libere, că trebuia să mergem la şcoală să repetăm pentru săptămâna care urma. Or, eu fusesem obişnuită să am un anume timp al meu, în care să pot să citesc, să mă încarc... Iar acum nu mai aveam vreme de nimic şi asta m-a marcat profund. Până am reuşit să mediez şi să-mi echilibrez viaţa, s-a terminat facultatea! (râde) Totuşi, n-a fost în van, pentru că apoi am urmat şi un program de masterat şi unul de doctorat, tot la UNATC, deci echilibrul dobândit în anii facultăţii mi-a fost util.
- "Şcoala românească de teatru" - iată o sintagmă care ridica pălăriile în semn de respect. Din experienţa ta, situaţia a rămas la fel?
- Din experienţa mea, da! Am fost foarte norocoasă să-i am ca profesori de grupă pe Liviu Lucaci şi pe Ştefana Samfira şi ca profesoară de an pe Adriana Popovici. Am învăţat foarte multe lucruri bune în şcoală! Sigur, există şi lacune în Facultatea de Teatru din Bucureşti, dar, per ansamblu şi din ce am văzut şi în Londra, în continuare, nivelul de actorie "produs" de UNATC e foarte ridicat. Studenţii care termină aici ştiu anumite lucruri şi au un anume feeling artistic pe care în Londra nu le mai prea găseşti, nici măcar în teatre mari, nici măcar la Naţional. Şi ştiu că de experienţa asta minunată nu aş fi avut parte dacă aş fi făcut şcoala în Cluj. Pentru că am fost la colegii mei de acolo, care au terminat în acelaşi an cu mine, şi m-am speriat: ei au încheiat şcoala cu experimente, iar noi am încheiat-o cu Cehov şi cu Shakespeare! Ceea ce e greşit, din punctul meu de vedere. Ai nevoie să ştii ABC-ul, până să ajungi la experimente. Iar asta mi s-a dovedit inclusiv în Londra, unde oamenii au apreciat în mod deosebit principiile pe care eu le respect în munca mea, principii pe care le-am dobândit în UNATC. Pot să spun că, profesional, sunt, în proporţie de 100%, produsul profesorilor mei români şi sunt mândră de asta!
- În anii de şcoală au fost oameni care te-au sprijinit mai mult şi cărora acum să vrei să le mulţumeşti?
- În primul rând, fostul meu profesor, Liviu Lucaci, un excepţional om de artă, care mi-a devenit şi un prieten apropiat: a venit la nunta mea, m-a vizitat şi-n Londra... El a avut o mare încredere în mine, ca actriţă. Când eram într-un impas, îl sunam şi-l întrebam: "Crezi că pot să fac asta?" Şi el râdea şi-mi spunea: "Absolut! Stai liniştită!" Mi-a fost un sprijin fantastic. Alături de soţul meu, de familia mea, de prietena mea cea mai bună, Mirela, care întotdeauna m-a susţinut...
- Soţul tău când a apărut "în peisaj"?
Scenă din serialul în care o întruchipează pe Regina Elisabeta a II-a a Angliei
- E foarte bine! Ca actor, când lucrezi la un rol, ai momente când te închizi în tine, dar nu în sens negativ, ci tocmai ca să creezi, însă omul de lângă tine poate să interpreteze greşit starea ta, să i se pară intolerabilă. Pe de altă parte, fiecare îşi găseşte propriul echilibru, din punctul de vedere al familiei. Noi aşa ne-am găsit unul pe celălalt şi funcţionăm foarte bine împreună. Dar, sincer, cred că mi-ar fi fost destul de greu să fiu cu cineva care nu mi-ar fi înţeles meseria. Plus că, dincolo de profesie, am şi eu hachiţele mele. Îmi închipui că nu sunt o persoană chiar uşor de suportat. (râde)
- Să revenim: ai terminat cu şcoala, jucai în România...
- Da, dar nu atât cât aş fi vrut. În teatru. Filme româneşti se făceau puţine, prin comparaţie cu câte se fac azi, dar se făceau reclame şi am făcut şi eu câteva. În general, eram totuşi nemulţumită, pentru că, la ieşirea din facultate, ai aşteptări mari, iar în cazul meu, ele nu se îndeplineau cum sperasem. Mai e şi o chestie de orgoliu: după ce în facultate joci roluri principale, ţi-e greu să ieşi "în lume" şi să accepţi că trebuie să dai audiţie pentru un rol secundar sau aproape inexistent.
- Nemulţumirea asta te-a determinat să-ţi încerci norocul în Londra?
În rolul Elisabeta a II-a
- Da, dar şi faptul că simţeam că voiam să joc altfel, şi faptul că engleza mi-a plăcut de copil şi o simţeam foarte apropiată de mine, deci nu m-am temut de bariera limbii. În aprilie, am mers cu Nicholas în Londra, în prospecţie, şi-am simţit că, într-adevăr, ăla e locul pentru mine. Am decis ca, în iulie, după ce terminam cu doctoratul, să ne mutăm în Londra. Şi-aşa am făcut: pe 8 iulie am încheiat doctoratul, pe 10 eram în Londra.
- Fără să fi semnat vreun contract, fără să aveţi nimic aranjat... Nu v-a fost teamă?
- Nu! Aveam un chef nebun de schimbare, voiam noutate, voiam să facem altceva şi în alt fel. Probabil c-a fost o inconştienţă bună. (râde) Voiam o experienţă de viaţă nouă, ceea ce mi se pare foarte important pentru dezvoltarea noastră, ca oameni. Eu recomand oricui să meargă şi să stea un an de zile într-o altă ţară, pentru că asta te face, în primul rând, să-ţi apreciezi mai bine ţara natală, cultura ta. Începi să vezi şi punctele pozitive ale ţării tale, pe care, când stai mereu doar în ţara ta, le treci cu vederea, fiindcă te concentrezi doar pe părţile negative.
"Nicholas este punctul meu de echilibru"
- Destul de abruptă. N-am prea avut timp să stăm să medităm la cum e viaţa acolo, pentru că a trebuit să ne aruncăm direct în ea, a trebuit să începem imediat să muncim - cu cât nu munceam mai mult, cu atât cheltuiam mai mult din economii, căci viaţa în Londra e scumpă. Ne-am adaptat din mers, plus că, fiind împreună, ne-a fost mult mai simplu să asimilăm noutăţile cu care ne confruntam. Pentru noi a fost esenţial că am putut în continuare să ne vorbim limba maternă, a fost esenţial că, pe fiecare, celălalt l-a ţinut conectat la cine e el cu-adevărat. În străinătate poţi să uiţi foarte uşor cine eşti tu cu-adevărat. Mereu ai nevoie să rămână în tine acel sâmbure de adevăr a ceea ce eşti tu fundamental. Pentru mine, Nicholas e un punct de sprijin autentic şi o bază, omul care mereu mă readuce cu picioarele pe pământ. Că, uneori, poţi să-ţi închipui că eşti mai mult decât eşti. Iar asta îţi anulează sănătatea mentală, acel echilibru interior de care ai nevoie, inclusiv când locuieşti undeva, într-o cultură străină de cea maternă. Nicholas, punctul meu de echilibru, îmi dă o stare de adunare interioară, iarăşi esenţială, când trăieşti într-o societate care te împrăştie atât de mult, aşa cum face societatea occidentală. Nicholas îmi dă - dacă vrei - împământarea în sine şi în a fi român, care din nou consider că e crucială.
- Ţi-a fost greu să-ţi faci loc pe piaţa actoricească din Anglia?
- Ca oriunde în lume, şi acolo cea mai importantă e perseverenţa. Adică să munceşti efectiv, zi de zi, pentru ceea ce vrei să faci. Nu să aştepţi să vină cineva şi să-ţi dea totul pe tavă. În plus, ca să câştigi bani, trebuie să accepţi că mai trebuie să faci şi alte lucruri, care nu ţin de meseria ta de bază. Eu, de pildă, am lucrat o perioadă şi ca business developer, am lucrat şi în vânzări, am şi predat şi, în timpul liber, din plăcere, mai predau şi acum - organizez workshop-uri de învăţare creativă. Important e să munceşti constant, inclusiv după ce ţi se pare că "ai dat lovitura", că "eşti cineva". Şi la fel de important e să laşi aşteptările la uşă, pentru că nimic şi niciodată nu ţi se cuvine. Eu am ajuns în punctul în care seara sunt pe scenă, la televizor rulează un serial de succes în care joc rolul principal, iar la telefon mă caută diverşi directori de casting, dar nici acum nu-mi permit să lâncezesc. Cu cât stai mai mult să-ţi savurezi victoriile, cu atât stagnezi mai mult. Cu cât te îmbeţi mai tare cu nectarul succesului, cu atât căderea e mai dureroasă. Mai ales în meseria asta, atât de imprevizibilă, trebuie să fii echilibrat: azi oamenii îţi spun că eşti minunat şi te vor în trei filme în acelaşi timp, iar peste o săptămână nimeni nu te mai cunoaşte şi nu te mai caută. Ceea ce rămâne e cine eşti tu, dincolo de toate astea, de succese sau de înfrângeri. Acest "cine eşti tu" e ceea ce te salvează, ceea ce te susţine şi ceea ce reprezintă valoarea ta adevărată. Nu rolurile fabuloase pe care le faci te reprezintă, ci omul din tine. El e important. Că sunt atâţia actori absolut extraordinari, care însă, ca oameni, sunt nişte canalii.
- Există diferenţe majore între sistemul de lucru din România şi cel din Anglia?
- Acolo sunt foarte mulţi oameni care fac actorie - nu actori, ci oameni. Mulţi n-au studii, dar se cred actori. Şi unii chiar reuşesc să iasă în faţă, prin noroc, dar şi pentru că acolo se pune accentul pe calitate, dar şi mai mult, pe cantitate. La un moment dat, nu mai contează atât ce şi cum faci, cât contează să faci, să fii văzut constant, să fii mereu prezent. Deci, ca actor, eşti presat să intri în tăvălugul ăsta, că altfel directorii de casting te uită şi adio! Ceea ce înseamnă că ajungi să lucrezi pe bandă rulantă, ceea ce e epuizant şi fizic, şi psihic. Apoi, ca sistem, acolo piesele se joacă doar 2-3 luni, cu câte 8 reprezentanţii pe săptămână, după care gata! Între timp însă, cât joci o piesă, trebuie să găseşti deja proiectul următor, să te apuci să-l lucrezi, ca să nu faci pauze prea mari între apariţii, ca să ai continuitate în muncă. Pe scurt, e o industrie, în adevăratul sens al cuvântului! Concurenţa e mare, stresul e enorm, disperarea e uriaşă şi nu poţi să reuşeşti şi să te menţii decât dacă eşti foarte călit. În România, încă există luxul şi relaxarea unor audiţii de rol principal care durează 3 ore, pe când, în Anglia, o audiţie de rol principal, cu tot cu prezentare, cu scene, cu totul nu durează decât maximum 15 minute!
- Au fost momente în care ai vrut să renunţi?
- Roxana, ce poate să însemne mai mult pentru tine decât Londra?
- Broadway-ul american! Unde s-ar putea să ajung chiar foarte curând, căci se pare că, anul viitor, piesa "BU21", în care joc, va fi transplantată din West End pe Broadway.
Foto: WILDFIRE PRODUCTION (3), EDUARD TOPERTZER
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
