RĂSPUNSURI DE LA CITITORI - "E bine ce s-a întâmplat!"

(Scrisoarea: "Aştept un răspuns la frământările mele", F. AS nr. 1323)

Dragă Marin,
Dă-mi voie să-ţi spun, în deschidere, că nu e de rău necazul vostru. Că era de aşteptat şi a zgu­duit o perioadă aparent stabilă, dar în care re­laţia de iubire probabil că se îndrepta în­ce­tişor către zero. O să te comentez puţin, aşa, prin­tre rânduri.
Începi, chemat poate la confesiune de zgo­motul clopotelor de sărbătoare, prin a te simţi un păcătos, rememorând apoi lucruri grave din tre­cu­tul nu prea îndepărtat. Să înţeleg că dacă erai un soţ model te-ai fi considerat nepăcătos? Sper că nu! Dacă sfinţii, călugării, cuvioşii s-au con­siderat totdeauna păcătoşi, comparându-se cu ceea ce ar aştepta Dumnezeu de la ei, cu-atât mai mult ar trebui s-o facem noi! "Chiar numai de o zi de-ar fi viaţa omului, nu este fără de păcat!", zice dreptul Iov. Deci asta am lă­murit-o şi trebuie s-o ţinem bine minte, suntem păcătoşi cu toţii, deşi nu astfel şi nu pentru a deveni astfel am fost zidiţi. Însă Creatorul, ştiindu-ne prea bine, tot ne rabdă şi ne iubeşte - cum zice un părinte drag mie - pentru pocăinţa noastră. Ea face diferenţa, ea şi ridicarea din păcat.
Ceea ce cauţi tu scriind, anume înţelegerea, fii sigur că există, fiindcă cine a trecut prin situaţii si­milare poate să prindă mai uşor această frec­venţă de comunicare, doar că în răspuns la fră­mân­tările tale trebuie să spun cu toată sin­ceri­tatea: nu am propriu-zis o soluţie, ci numai un "link", o trimitere către farmacia un­de se găseşte într-ade­văr leacul potrivit pentru tine şi soţia ta.
De judecat aspru, cum ţi-ai dori, nu trebuie şi nu are voie să te judece nimeni, că nu e al nostru, al oamenilor, să şedem pe un tron care nu ni se cuvine, nemaivorbind că orice ju­de­cător, tu, eu, noi, ajunge cândva inevitabil în po­ziţia celui judecat - şi atunci i se desprind sol­zii de pe ochi.
Chiar sub pseudonim, cred că e nevoie de mult curaj şi de mul­­tă dis­perare pen­­tru o astfel de măr­tu­ri­sire, înseam­nă să pri­veşti înlăuntrul tău adânc, cinstit şi fără cruţare, să-ţi re­cunoşti ţie în faţă totul, să admiţi că eşti depăşit şi nu gă­seşti soluţia, nă­dăj­duind însă că există. Scrisul uşu­rează pentru mo­ment, ceea ce e bine, deşi... oprite pe această treaptă intermediară lucrurile, nu cred că poţi spera la mult mai mult decât ai acum. Mara te-a iertat, mergeţi mai departe, dar pe tine te macină în adâncul sufletului ceva ce nu şi-a găsit rezolvarea prin recunoaşterea ta şi iertarea ei, altminteri nu porneai să scrii. Şi nu e numai faptul că ţi-e greu să te ierţi, chestie, spun du­hov­nicii, de mândrie, acest vierme neadormit care ne zgândăreşte pe toţi, ci gândul că poate ar mai fi ceva de împlinit. De aceea am spus că e un lucru bun ce s-a întâmplat, fiindcă e pri­lejul unei schimbări - în doi! - funda­men­ta­le. Nu e ca şi când te-ai culcat frus­trat, ai vrut să-i spui celuilalt ceva de dulce, dar te-ai ab­ţi­nut, iar dimineaţa, pe lumină, lucru­rile apar schim­bate, mai puţin grave şi serioase, ca­re-i treaba în definitiv, ce mare lucru, toată lu­-mea se mai ceartă, trecem peste. (Şi cât sapă o mie de zile de trecut peste, la temelia oricărei re­la­ţii!)
Deci trebuie exploatat acest prilej spre bine, ca unul singular, care e de dorit să nu se mai repe­te. Acum e şansa schimbării, nu mâine, azi. Dar cum, concret? Păi prin spovedanie, fiecare, căci alt medicament mai eficient nu poate exista. Dacă aţi făcut deja lucrul acesta, in­sistaţi, dacă nu, mer­geţi cu încredinţare. Spo­vedania cu regularitate este medicamentul uni­versal, e dezinfectantul, anti­bio­ticul şi anal­gezicul lumii, e apa vie fără de care puterile ni se sleiesc, măcar că nu ne dăm seama de asta şi inventăm cu totul alte explicaţii pentru starea noastră. Şi sigur că un vas spart şi lipit la loc nu mai e ca nou, dar îl avem pe Hristos, care în sfântul potir pe toţi, fără excepţie, ne face vase noi. Dacă vrem. Numai dacă vrem.
Şi mai trebuie făcut ceva, să ne rugăm: să venim la El, să punem la picioarele crucii, pentru noi înălţate, toate necazurile şi sufe­rin­ţele. Fiecare cu ale lui, unele la vedere, altele as­cunse, date pe faţă sau tăinuite, plânse în­de­lung, sau de care nu suntem pe deplin con­ştienţi. Există o raţiune a încercărilor prin care trecem, adesea dincolo de logica pământeană, de atâta numai să fim în­cre­dinţaţi, că totul e spre binele nostru, in­clusiv re­lele primite, şi că sin­gurul care poate în­toarce un rău spre bine - şi o şi face - e Dum­nezeu. Iar pentru asta mai apelează şi la bis­tu­riu, nu pune plasturi pes­te puroi. Astfel că toate, dar ab­so­lut toate sunt spre în­drep­tarea şi lu­mi­narea noastră, ca să mai facem un pas spre ceea ce am fost chemaţi să fim.
Aş ataşa şi un alt link, de data asta concret şi foarte util: http://www.sfintiiarhangheli.ro/ sa-ne-vindecam-iertand
Aşa că vă doresc, de-acum înainte, să vă în­tre­ceţi voi în a face cu bucurie toate cele po­sibile, şi le va face Dumnezeu, la rândul Său, pe cele imposibile!
Cu drag vă îmbrăţişează,

LILIANA - Bucureşti


Reproduceri după picturi de ION PACEA