Dragă Marin,
Dă-mi voie să-ți spun, în deschidere, că nu e de rău necazul vostru. Că era de așteptat și a zguduit o perioadă aparent stabilă, dar în care relația de iubire probabil că se îndrepta încetișor către zero. O să te comentez puțin, așa, printre rânduri.
Începi, chemat poate la confesiune de zgomotul clopotelor de sărbătoare, prin a te simți un păcătos, rememorând apoi lucruri grave din trecutul nu prea îndepărtat. Să înțeleg că dacă erai un soț model te-ai fi considerat nepăcătos? Sper că nu! Dacă sfinții, călugării, cuvioșii s-au considerat totdeauna păcătoși, comparându-se cu ceea ce ar aștepta Dumnezeu de la ei, cu-atât mai mult ar trebui s-o facem noi! "Chiar numai de o zi de-ar fi viața omului, nu este fără de păcat!", zice dreptul Iov. Deci asta am lămurit-o și trebuie s-o ținem bine minte, suntem păcătoși cu toții, deși nu astfel și nu pentru a deveni astfel am fost zidiți. Însă Creatorul, știindu-ne prea bine, tot ne rabdă și ne iubește - cum zice un părinte drag mie - pentru pocăința noastră. Ea face diferența, ea și ridicarea din păcat.
Ceea ce cauți tu scriind, anume înțelegerea, fii sigur că există, fiindcă cine a trecut prin situații similare poate să prindă mai ușor această frecvență de comunicare, doar că în răspuns la frământările tale trebuie să spun cu toată sinceritatea: nu am propriu-zis o soluție, ci numai un "link", o trimitere către farmacia unde se găsește într-adevăr leacul potrivit pentru tine și soția ta.
De judecat aspru, cum ți-ai dori, nu trebuie și nu are voie să te judece nimeni, că nu e al nostru, al oamenilor, să ședem pe un tron care nu ni se cuvine, nemaivorbind că orice judecător, tu, eu, noi, ajunge cândva inevitabil în poziția celui judecat - și atunci i se desprind solzii de pe ochi.
Chiar sub pseudonim, cred că e nevoie de mult curaj și de multă disperare pentru o astfel de mărturisire, înseamnă să privești înlăuntrul tău adânc, cinstit și fără cruțare, să-ți recunoști ție în față totul, să admiți că ești depășit și nu găsești soluția, nădăjduind însă că există. Scrisul ușurează pentru moment, ceea ce e bine, deși... oprite pe această treaptă intermediară lucrurile, nu cred că poți spera la mult mai mult decât ai acum. Mara te-a iertat, mergeți mai departe, dar pe tine te macină în adâncul sufletului ceva ce nu și-a găsit rezolvarea prin recunoașterea ta și iertarea ei, altminteri nu porneai să scrii. Și nu e numai faptul că ți-e greu să te ierți, chestie, spun duhovnicii, de mândrie, acest vierme neadormit care ne zgândărește pe toți, ci gândul că poate ar mai fi ceva de împlinit. De aceea am spus că e un lucru bun ce s-a întâmplat, fiindcă e prilejul unei schimbări - în doi! - fundamentale. Nu e ca și când te-ai culcat frustrat, ai vrut să-i spui celuilalt ceva de dulce, dar te-ai abținut, iar dimineața, pe lumină, lucrurile apar schimbate, mai puțin grave și serioase, care-i treaba în definitiv, ce mare lucru, toată lu-mea se mai ceartă, trecem peste. (Și cât sapă o mie de zile de trecut peste, la temelia oricărei relații!)
Deci trebuie exploatat acest prilej spre bine, ca unul singular, care e de dorit să nu se mai repete. Acum e șansa schimbării, nu mâine, azi. Dar cum, concret? Păi prin spovedanie, fiecare, căci alt medicament mai eficient nu poate exista. Dacă ați făcut deja lucrul acesta, insistați, dacă nu, mergeți cu încredințare. Spovedania cu regularitate este medicamentul universal, e dezinfectantul, antibioticul și analgezicul lumii, e apa vie fără de care puterile ni se sleiesc, măcar că nu ne dăm seama de asta și inventăm cu totul alte explicații pentru starea noastră. Și sigur că un vas spart și lipit la loc nu mai e ca nou, dar îl avem pe Hristos, care în sfântul potir pe toți, fără excepție, ne face vase noi. Dacă vrem. Numai dacă vrem.
Și mai trebuie făcut ceva, să ne rugăm: să venim la El, să punem la picioarele crucii, pentru noi înălțate, toate necazurile și suferințele. Fiecare cu ale lui, unele la vedere, altele ascunse, date pe față sau tăinuite, plânse îndelung, sau de care nu suntem pe deplin conștienți. Există o rațiune a încercărilor prin care trecem, adesea dincolo de logica pământeană, de atâta numai să fim încredințați, că totul e spre binele nostru, inclusiv relele primite, și că singurul care poate întoarce un rău spre bine - și o și face - e Dumnezeu. Iar pentru asta mai apelează și la bisturiu, nu pune plasturi peste puroi. Astfel că toate, dar absolut toate sunt spre îndreptarea și luminarea noastră, ca să mai facem un pas spre ceea ce am fost chemați să fim.
Aș atașa și un alt link, de data asta concret și foarte util: http://www.sfintiiarhangheli.ro/ sa-ne-vindecam-iertand
Așa că vă doresc, de-acum înainte, să vă întreceți voi în a face cu bucurie toate cele posibile, și le va face Dumnezeu, la rândul Său, pe cele imposibile!
Cu drag vă îmbrățișează,
LILIANA - București
Reproduceri după picturi de ION PACEA