Era copilă de-o şchioapă când a-nceput să se joace, cu surorile sale, în preajma mamei, pe când aceasta ţesea la război. Se ascundea-ntr-un ungher, sub maşinăria cea fermecată de lemn, şi privea fascinată lumina ce se strecura printre fire. Urmărea drumul razelor de soare, încercând să înţeleagă cum anume se nasc, din ele, pânzele albe, din care tot mama croia mai apoi haine pentru toţi ai casei, sau lepedee colorate pentru paturile-n care-şi aşezau, spre odihnă, oboseala de peste zi. Uneori, mama o lăsa şi pe ea să lucreze, la preşuri sau ţesături mai simple. Îşi mişca mânuţele cu-ndemânare, iute, iute, fără să încurce iţele. Şi aşa, tot căutând lumina în pânzeturile copilăriei, a ajuns, mai târziu, să studieze profesionist, la cel mai înalt nivel, alte multe ţesături ale lumii.
Florica Zaharia a lucrat 28 de ani la faimosul Metropolitan Museum of Arts din New York (Met, cum îl alintă mai toţi). S-a pensionat înainte de termen, spre surprinderea tuturor, pentru că a decis să-şi împlinească visul şi să-ntoarcă povestea acolo unde-a început: acasă, în România. Ca-ntr-un fel de joacă fără de sfârşit, a adus cu ea istorii fabuloase, scrise în ţesături migălos alcătuite, de mâini harnice din întreaga lume. Şi le-a aşezat într-un muzeu unic în Europa: Muzeul Textilelor, inaugurat în luna mai, în comuna Băiţa, judeţul Hunedoara.
Cheia din ţesătură
"Într-un fel, cred că sistemul comunist ne-a obligat să plecăm, pentru că nu ne oferea foarte multe şanse. Socrul meu, Romulus Zaharia, a fost jurnalist şi scriitor, iar publicarea romanului "Ademenirea", în 1983, i-a atras şi lui, şi-ntregii familii numeroase neplăceri. Îndrăznise să demaşte crimele comunismului, mai ales pe cele din perioada studenţiei sale la Cluj-Napoca. Drept urmare, am fost cu toţii urmăriţi şi şicanaţi, o vreme".
Au profitat de o deplasare a soţului doamnei Florica în Africa şi au plecat, cu intenţia clară de a nu se mai întoarce. Intenţionau să rămână în Europa şi au cerut azil politic în Spania, dar li s-a refuzat, căci şi acolo erau tot comunişti la putere. Le rămăseseră două variante: Australia sau SUA. Şi au ales Statele Unite, deşi nu vorbeau, nici unul dintre ei, limba engleză, doar franceza şi spaniola. Aşa au ajuns la New York, fără nici un ban în buzunar.
Dar, poate, a fost una dintre acele zile în care Dumnezeu o fi vrut să-i mângâie pe creştet pe unii dintre pământeni şi, printre aceştia, s-a numărat şi doamna Florica. "A fost mai mult inconştienţă decât curaj, nu realizezi care e schimbarea şi, abia când eşti în mijlocul ei, trebuie să te descurci. Ne-am dus la prima agenţie de angajări. Luasem de acasă două dintre tapiseriile lucrate de mine (Florica Zaharia e absolventă a Universităţii Naţionale de Arte "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti - n.red.). Un voluntar al agenţiei, Bernard Jolie, cu care am putut să comunic pentru că vorbea limba franceză, a luat una dintre tapiserii şi s-a dus dintr-un birou într-altul, arătându-le ce ştiu să fac şi cerând păreri despre cum m-ar putea ajuta. Cineva i-a spus să sune la Muzeul Metropolitan şi asta a şi făcut; a cerut să vorbească cu şefa Departamentului de Conservare a Textilelor, care tocmai avea nevoie de un specialist pentru restaurarea unei tapiserii flamande. Ea avea încredere în oamenii care veneau din ţări cu o cultură tradiţională, ştiind că ei cunosc bine fibrele, calitatea materialului textil, cu care au crescut. Acesta a fost începutul". Imediat, a doua zi, cei de la Metropolitan au anunţat că acceptă s-o angajeze şi au trecut doar două săptămâni până a început lucrul efectiv. Norocul cel mare a fost că Met este un loc unde lucrează oameni din toată lumea. "În departamentul meu, din 25 de oameni, erau 12 naţionalităţi diferite, la un moment dat chiar 16. Dar nu era acceptat să vorbim în altă limbă decât în limba engleză şi a trebuit să mă forţez s-o învăţ din mers. Dar, fiind atât de pasionată şi atrasă de obiectele pe care le aveam de restaurat, toate celelalte au venit de la sine, n-am apucat să mă gândesc foarte mult la acest aspect. Colecţia Met e fascinantă, în fiecare zi era o altă piesă pe masă, de aceea e foarte greu să fii disciplinat şi să găseşti o linie pe care să te specializezi. Oricât ai vrea, mereu apare ceva nou, necunoscut, atât de multe întrebări şi atât de multe tentaţii, teme de cercetare; în timp, şi tehnologia s-a extins foarte mult, asupra firelor, a culorilor, a texturilor, toate foarte importante în înţelegerea obiectelor şi a diferitelor culturi cu care se lucrează. De exemplu, restaurarea acelei tapiserii flamande pentru care fusesem angajată a fost un proiect extraordinar, foarte lung şi foarte dificil, pe care l-am finalizat abia după 25 de ani, în 2010".
Doi ambasadori în Apuseni
"După Revoluţie, acesta a fost gândul nostru, nu ne-am gândit la altceva decât cum să ne întoarcem acasă. Ne place şi să călătorim, suntem foarte recunoscători Americii că ne-a acceptat şi că ne simţim acasă şi acolo, avem prieteni, avem foarte multe legături. La Met şi în departamentul meu mă întorc ca acasă, deşi pensionarea mea timpurie a şocat pe toată lumea. Fără îndoială, Met, cu resursele lui, cu colecţiile, cu dotarea laboratoarelor, cu personalul, cu specialiştii pe care-i are, a făcut ca poziţia pe care am ocupat-o acolo să fie nr.1 în lume în profesia noastră, de aceea decizia mea a fost ceva neaşteptat pentru mulţi. Dar au înţeles pentru ce vreau să vin, au apreciat şi m-au susţinut cu toţii, întreg colectivul a fost extrem de entuziasmat de ceea ce vreau să fac şi m-au asigurat de tot sprijinul lor. Aproape 2000 dintre piesele din colecţia muzeului nostru sunt donate de Met.
Un muzeu unic în Europa. A fost lume multă în acea zi, în centrul comunei Băiţa, din judeţul Hunedoara. Mulţi, foarte mulţi curioşi, veniţi s-o cunoască pe americanca lor, care, iată, s-a-ntors acasă, aducând cu ea nu numai rarităţi textile din lumea-ntreagă, ci şi oaspeţi dintre cei mai aleşi, printre care s-au numărat ambasadorii în România ai Statelor Unite ale Americii şi ai Marii Britanii, cunoştinţe mai vechi ale doamnei Zaharia. Emoţiile-au fost atât de mari, încât, aşa cum de mult nu li se mai întâmplase, unii au plâns de bucurie.
Doamna Florica i-a avut mereu alături pe soţul său, Romulus Nicolae Zaharia, şi fiica lor, Ana Drăguş, şi, împreună, au decis că înfiinţarea muzeului e cel mai bun lucru pentru impresionanta lor colecţie. Toată lumea se aştepta ca acesta să ia fiinţă la Bucureşti. "Am spus: Nu, eu mă întorc acasă! Este adevărat că este un muzeu cu deschidere universală şi nu unul local, care să atragă doar populaţia zonei. Dimpotrivă! Dar este, totodată, un muzeu care doreşte să pună alături cercetători şi care să fie un loc pentru educaţie şi cercetare. Cu atât mai mult avem nevoie de linişte, cu cât mai puţină agitaţie şi, din acest punct de vedere, aici este locul foarte potrivit.
În toţi anii de înstrăinare am avut parte doar de viaţa în marile metropole, Bucureşti, Madrid, New York, şi ne-am dorit să avem o viaţă cât mai aproape de natură şi să trăim cât mai mult posibil din ceea ce producem singuri, să avem găini, să culegem fructe din grădină, să trăim aproape de familie. Şi n-am dorit să mai plec de acasă!".
Un paradis uitat: Zarandul
"Care dintre ele e cea mai valoroasă?", întreb.
"Nu pot spune că am în colecţie vreo piesă mai valoroasă decât alta, cum nu cred că se poate spune că o cultură stă mai sus decât cealaltă, cel puţin în domeniul meu, al textilelor. Fiecare piesă are misterele ei, aşa cum fiecare cultură are caracterul ei, oamenii au fost creativi şi ingenioşi în orice parte a lumii, prin felul în care au găsit materiale, felul în care le-au prelucrat, cum au folosit combinaţia a ceea ce se găsea în natură, din punct de vedere al vopsirii, al fibrei, relaţia cu mediul în care trăiau, cu clima, necesităţile, şi nu în ultimul rând aspectul estetic, pe care fiecare şi-l dorea mai interesant, mai aparte".
Privesc rând pe rând exponatele din muzeu. Materiale fine, aproape transparente, viguri de pânză aspră şi grea, în toate culorile pământului, ţesute sau create prin te miri ce tehnici ancestrale, unelte de tors, de ţesut, de cusut, accesorii pentru cap, gât sau brâu, din materiale scumpe şi rare se-nfăţişează vizitatorilor în toată splendoarea lor. Şi doamna Florica ştie povestea tuturor exponatelor şi-o spune cu bucurie, iar şi iar, ca şi când le-ar recrea pe fiecare-n parte, ca şi când ar fi fost acolo, lângă cel ce le-a dat viaţă. "Din păcate, textilele au fost mai puţin studiate, în comparaţie cu lemnul, cu piatra, sculptura sau pictura, pentru că sunt perisabile, cârpe, de ce să ne interesăm de ele? S-a scris foarte puţin din acest punct de vedere, Lucia Apolzan, Tudor Pamfile, mai sunt câţiva cercetători în prima parte a secolului XX, dar aceste studii nu s-au aprofundat. De aceea, demarăm anul acesta un proiect de studiu al zonei Zarandului, în ideea de a implica un grup de specialişti din diverse domenii şi tineri în formare, ca să documentăm cât se poate de detaliat procesele tehnologice tradiţionale de producere a textilelor", spune Florica Zaharia.
- Cum aţi fost primiţi la întoarcerea acasă? Cum a fost privit demersul dvs. de înfiinţare a acestui muzeu?
- Nu ne-am aşteptat la nimic negativ, dar nici nu a apărut aşa ceva. Am fost îmbrăţişaţi de grupuri de colegi din toate muzeele din ţară, ne întâlnim la conferinţe, ne vizităm, am călătorit să prezint muzeul şi ce vrem să facem, chiar am înţeles că se simţea nevoia unei noi energii şi mulţi vor să vină spre noi şi apreciază ce facem. De asemenea, autorităţile locale ne sprijină. Au durat mai mult de un an toate demersurile, uneori frustrante, dar n-am întâlnit oameni negativi sau care să nu vrea să ne susţină. O problemă e legislaţia, care e insuficientă, confuză, interpretativă, incoerentă, dar am găsit oameni inimoşi care ne-au sprijinit şi s-au implicat.
- Până şi din punct de vedere al organizării sale, Muzeul Textilelor pare a fi unul mai altfel...
- Da, pentru că, aşa cum îl gândesc eu, nu va fi o expoziţie permanentă, ci expoziţii tematice, legate de o temă de cercetare. Şi vorbesc de cercetări serioase, de lungă durată, cu specialişti din România şi din toată lumea, care se vor concretiza în publicaţii şi expoziţii, pe care să le ducem şi în alte muzee, din ţară şi străinătate.
- Unde organizaţi muzeul?
- Satul ce zice? Cum privesc oamenii aceste întâmplări care îi mută în buricul lumii?
- Cred că sunt unul dintre oamenii norocoşi pentru care acasă exact asta înseamnă. Iar oamenii de-aici, consătenii mei, au rămas, din fericire, la fel de faini cum îi ştiam şi sunt parte din familia mea şi din sufletul meu.
Foto: Arhiva personală Florica Zaharia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
