Mătuşa Eugenia

Poveşti de dragoste

În familia noastră, mătuşa Eugenia a fost un per­sonaj cu totul aparte şi, în acelaşi timp, con­tro­versat. Poate cea mai frumoasă femeie din neam a avut o viaţă demnă de un roman de aven­turi, pre­să­rată cu întâmplări uimitoare, dar şi cu mici scan­daluri şi, pe deasupra, plină de mistere. Multe dintre amintirile pe care le am despre ea, de pe vre­mea când eram foarte mică, sunt vagi, ţesute mai de­gra­bă din emoţii, arome şi sunete decât din ima­gini clare. Iar altele, mai limpezi, sunt în­tâmplări din ti­nereţea ei, pe care mi le-a dezvăluit când am cres­cut, despre care nu ştiu în ce măsură sunt ade­vă­rate. Însă, una peste alta, mătuşa Eugenia, aşa cum tră­ieşte în inima mea, rămâne unul dintre cei mai inte­resanţi oameni pe care i-am cu­noscut vreo­dată. Toc­mai de aceea am vrut să vă împărtăşesc po­­vestea ei.

***

Casa Eugeniei, mică, albă şi puţin înclinată, avea două intrări şi fiecare deschidea o uşă către o altfel de viaţă. Dacă voiai să pă­trunzi în trecutul mătuşii, n-aveai decât să alegi uşa de la stradă, de care puteai însă trece mai greu, fiindcă era mai tot timpul încuiată. Tăiată în peretele aflat direct la drum, dădea în odaia în care Eu­genia avea două şifoniere mari şi o noptieră doldora de amintiri din tinereţea ei. Ro­chii, pantofi, umbrele colorate sau cutii cu fotografii alb-negru şi pachete legate cu fundiţă, pli­ne cu scrisori.Tot aici avea o oglindă mare, ovală, în care mă admiram când probam veş­mintele ei, şi un pat simplu, ca de chilie. Cealaltă uşă dădea în camera principală şi ajungeai la ea prin curte. Aflată la capătul treptelor de piatră, era mai mereu deschisă, cel puţin vara, când mergeam eu la mătuşa. De obicei, pe Eugenia o găseai în această cameră din faţă, unde avea mai multe rafturi cu cărţi şi un birou. În a treia odaie, din mijloc, ajungeai prin orice loc ai fi intrat, du­pă ce străbăteai holul larg. Aceasta este, de altfel, în­căperea pe care mi-o amintesc cel mai puţin, însă pe care, de-a lungul timpului, mi s-a întâm­plat s-o visez, în fel şi chip, de nenumărate ori. În realitate, ştiu doar că prin odaia aceas­ta, cel mai întunecat loc din casă, tre­ceam fără să fiu prea atentă la ce era în jur. Simt însă şi acum mirosul puternic de mucegai amestecat cu tutun şi încă aud par­doseala scârţâind la fiecare pas şi tot felul de alte zgomote ciudate, ce mă făceau în copilărie să mă strecor întotdeauna în fugă prin ea.
Pe mătuşa, cea în carne şi oase, mi-o amintesc adunată din toate imaginile ce mi s-au întipărit în minte de-a lungul vieţii, într-un singur fel: înaltă, mereu în câte-o rochie neagră, cu părul prins în coc şi acoperit cu un batic, cu chipul neclar, dar în­tot­deauna luminat de un surâs. Şi cu glasul puţin ră­guşit, râzând, cântând şi spunându-mi po­veşti din viaţa ei. Când stăteam împreună în odaia de la drum pe care o descuia doar pen­tru mine, desfăcea plicurile cu scrisori şi le re­vărsa pe pat, laolaltă cu pozele ei din tinereţe. Şi atunci se năştea Jana - aşa cum îi spuneam eu -, o femeie cu totul diferită de Eugenia, pe care o ştiau toţi din familie şi din sat (adică fosta învă­ţătoare care trăia, singu­ra­tică, prin­tre munţii de cărţi pe care le citise şi care îşi primea oaspeţii în odaia din faţă, ce mi­rosea a pagini învechite de ro­mane şi a ca­fea). Jana era tânăra strălucitoare, neastâmpă­ra­tă, veselă, misterioasă, care a iubit de-a lun­gul vieţii un singur bărbat, însă a fost iubită de mai mulţi, iar cu doi dintre ei s-a şi mă­ritat. O tânără pe care eu nu am văzut-o niciodată, dar pe care mi-o amintesc mai bine decât pe Eu­ge­­nia, pe care am cunoscut-o cu adevărat. Jana de la 25- 30 de ani, pe care am descoperit-o din scri­sori şi fotografii. Frumoasă ca o actriţă de cinema, cu un zâmbet seducător, cu bucle şa­tene, zbur­lite, ce-i ajungeau până la umeri, în ro­chii de mătase albe sau înflorate. Jana din povestea de dra­goste pe care, la bătrâneţe, mi-a po­vestit-o chiar ea, de atâtea ori, încât am învăţat-o pe de rost.

***

Era căsătorită de-un an cu un profesor care îi era coleg la şcoala din sat, pe care îl luase de bărbat mai mult ca să scape de sub tutela pă­rinţilor şi să fie femeie la casa ei. Când, o întâm­plare avea să-i schimbe viaţa, definitiv. In­vitaţi împreună la o pe­trecere în oraşul învecinat, într-o toamnă mohorâtă, în care ploile aproape că nu se mai opreau, mătuşa şi primul ei soţ au pornit, la lăsatul serii, către destinaţie cu o căruţă mânată de un băiat din sat. Din când în când, rafalele puternice de vânt clăti­nau atelajul, iar calul, orbit de apa ce se prăvălea şuvoaie din cer, necheza şi se ridica pe picioarele din spate. Un fulger urmat de un tunet îngrozitor l-au speriat atât de tare pe bietul animal, încât s-a smucit în frâie şi a pornit-o, nestăpânit, într-un galop ne­bun pe uliţa plină de bolovani şi de gropi. La pri­mul cot de drum, căruţa scăpată de sub control s-a răsturnat pe o parte, iar calul a mai tâ­rât-o câţiva zeci de metri după el. Băiatul de pe capră şi bărbatul Janei au scăpat cu câteva zgâ­rie­turi. Ea, în schimb, a rămas prinsă sub scândurile desprinse din atelaj. Una dintre maşinile care au oprit să-i ajute a dus-o la cel mai apropiat spital. Când şi-a revenit din şoc, iar medicii au pus-o pe picioare, un tânăr a venit s-o viziteze în salon. Cu un buchet de brânduşe violete şi un zâmbet timid. Înalt şi vânjos, stătea puţin plecat de spate, cumva descumpănit că ea îl privea cu mirare, fără să dea vreun semn că l-ar recunoaşte. Şi nici n-ar fi avut cum. Pentru că, în seara de dinainte, când el a luat-o în braţe şi a aşezat-o pe bancheta maşinii, lângă el, Jana abia dacă-şi putea ţine ochii deschişi. În plus, se aş­ternuse întunericul, iar singura ima­gine a bărba­tului care a eliberat-o de sub bucăţile de lemn şi a ridicat-o a fost o străfulgerare de-o clipă, în lumina palidă a lunii, atunci când şi-a apropiat faţa de a ei ca să vadă dacă mai respiră.Da, totuşi îşi amintea, mai întâi difuz, apoi tot mai intens, chipul lui fru­mos, cu ochi mari, în care înotau duioşie şi îngrijorare. Apoi şi-a mai amintit căl­dura şi tandreţea braţelor lui, aşa cum au purtat-o ocrotitor până la maşină, unde au în­velit-o cu o pătură şi i-au aşezat o haină, pro­babil a lui, sub cap. Amin­tirea aceea din lumina lunii, brân­duşele de toamnă şi su­râsul lui au făcut-o pe Jana să simtă pentru prima dată un sentiment nou pen­tru ea, pe care nu-l nutrise nici pentru soţul său, nici pentru alt bărbat. Deşi foarte tânără, a găsit curajul de a-şi trăi dragostea, chiar dacă a înţe­les că avea să plătească scump pentru fe­ri­cirea sa. Primii care i-au întors spatele au fost pă­rinţii şi socrii, care n-au iertat-o multă vreme pen­tru ruşi­nea cea mare în care i-a-ngropat. Apoi, scan­dalul iscat în sat, la vestea că şi-a părăsit soţul pentru un străin de la oraş, a lăsat-o şi fără postul de învăţătoare. Distanţa, dar şi durerea de a-şi fi rănit familiile, aveau să-i despartă, în cele din urmă, pe Jana şi iubitul ei. Fără să le ucidă însă dragostea. Au urmat ani mulţi în care şi-au scris acele epistole înflăcărate, pe care ea le păs­tra cu sfinţenie, chiar şi zeci de ani mai târziu, în camera de la stradă încuiată cu lacăt. În perioada aceea, mulţi bărbaţi au curtat-o. Dar mătuşa nici n-a vrut să audă de ei. Abia mult mai târziu, când scrisorile din partea lui încetaseră să mai vină, Eugenia a mai încercat o dată să se aşeze la casa ei. S-a măritat a doua oară, tot cu cineva din sat. Un om gospodar şi de treabă, care nu pleca urechea la gura celor răi şi înţelegea că sufletul are uneori alte căi de a alege decât cele impuse de societate la un moment dat. Mătuşa n-a avut însă noroc nici de astă dată, fiindcă al doilea ei bărbat s-a stins la scurt timp. Apoi a trăit mereu singură şi s-a bucurat doar de vacanţele în care fraţii şi nepoţii veneau pe la ea.

***

Când mătuşa a murit, rudele i-au aşezat sicriul în camera întunecată, din mijloc, pe care au umplut-o cu flori şi lumânări. Iar câţiva ani mai târziu, după ce gospodăria Eugeniei a fost vândută, tot în camera din mijloc am fost primită de noii proprietari care, la rugămintea mea, m-au lăsat să revăd casa vacanţelor mele. Uşa de la drum prin care se intra în odaia cu fotografii şi scrisori era zidită! Am pipăit peretele prin care, odinioară, in­tram în tărâmul atâtor poveşti. Şi m-am cutremurat. Am înţeles că încăperea aceea mai există doar în inima mea. La fel şi povestea despre bărbatul mis­terios, pe care familia mea nu l-a văzut niciodată şi pe care m-am hotărât să o desluşesc. L-am cău­tat, aşadar, pe singurul om care mai putea păstra amin­tirea tinerei Jana şi a marii ei iubiri. Nu mi-a fost greu să-l găsesc, pentru că numele său şi adre­sa încă îmi erau limpezi în minte, aşa cum le văzusem de zeci de ori pe plicurile îngălbenite de lacrimi şi de timp. M-a întâmpinat un domn distins, foarte în vârstă, dar cu un surâs tineresc, care a amuţit când i-am spus pentru ce venisem. După ce şi-a revenit din uimire şi chipul i-a fost inundat de valuri de nostalgie, a scos teancul lui de scrisori primite de la Jana şi câteva poze cu ei amândoi. În timp ce mângâia chipurile din fotografiile vechi, mi-a spus aceeaşi poveste pe care o ştiam atât de bine de la ea. A fost ultima dată când, pentru mine, oda­ia de la stradă s-a redeschis, iar Jana, cea cu bucle şatene şi rochii înflorate, a răsărit, zâmbi­toa­re, în pragul uşii. Jana cea tânără, pe care eu nu am întâlnit-o, de fapt, niciodată. Frumoasă, în­drăgos­tită, fericită, iubită până la moarte şi chiar şi în viaţa de apoi.

Reproduceri după picturi de LETIŢIA OPRIŞAN