Era copilă de-o șchioapă când a-nceput să se joace, cu surorile sale, în preajma mamei, pe când aceasta țesea la război. Se ascundea-ntr-un ungher, sub mașinăria cea fermecată de lemn, și privea fascinată lumina ce se strecura printre fire. Urmărea drumul razelor de soare, încercând să înțeleagă cum anume se nasc, din ele, pânzele albe, din care tot mama croia mai apoi haine pentru toți ai casei, sau lepedee colorate pentru paturile-n care-și așezau, spre odihnă, oboseala de peste zi. Uneori, mama o lăsa și pe ea să lucreze, la preșuri sau țesături mai simple. Își mișca mânuțele cu-ndemânare, iute, iute, fără să încurce ițele. Și așa, tot căutând lumina în pânzeturile copilăriei, a ajuns, mai târziu, să studieze profesionist, la cel mai înalt nivel, alte multe țesături ale lumii.
Florica Zaharia a lucrat 28 de ani la faimosul Metropolitan Museum of Arts din New York (Met, cum îl alintă mai toți). S-a pensionat înainte de termen, spre surprinderea tuturor, pentru că a decis să-și împlinească visul și să-ntoarcă povestea acolo unde-a început: acasă, în România. Ca-ntr-un fel de joacă fără de sfârșit, a adus cu ea istorii fabuloase, scrise în țesături migălos alcătuite, de mâini harnice din întreaga lume. Și le-a așezat într-un muzeu unic în Europa: Muzeul Textilelor, inaugurat în luna mai, în comuna Băița, județul Hunedoara.
Cheia din țesătură
O ascult povestind și străbat, astfel, drumul de la Hărțăgani, satul natal al doamnei Florica, până la New York, și înapoi. Un drum de vreo 30 de ani, în câteva minute. La Băița plouă torențial. Ne-ascundem în muzeu, torcând firul poveștii.
"Într-un fel, cred că sistemul comunist ne-a obligat să plecăm, pentru că nu ne oferea foarte multe șanse. Socrul meu, Romulus Zaharia, a fost jurnalist și scriitor, iar publicarea romanului "Ademenirea", în 1983, i-a atras și lui, și-ntregii familii numeroase neplăceri. Îndrăznise să demaște crimele comunismului, mai ales pe cele din perioada studenției sale la Cluj-Napoca. Drept urmare, am fost cu toții urmăriți și șicanați, o vreme".
Au profitat de o deplasare a soțului doamnei Florica în Africa și au plecat, cu intenția clară de a nu se mai întoarce. Intenționau să rămână în Europa și au cerut azil politic în Spania, dar li s-a refuzat, căci și acolo erau tot comuniști la putere. Le rămăseseră două variante: Australia sau SUA. Și au ales Statele Unite, deși nu vorbeau, nici unul dintre ei, limba engleză, doar franceza și spaniola. Așa au ajuns la New York, fără nici un ban în buzunar.
Dar, poate, a fost una dintre acele zile în care Dumnezeu o fi vrut să-i mângâie pe creștet pe unii dintre pământeni și, printre aceștia, s-a numărat și doamna Florica. "A fost mai mult inconștiență decât curaj, nu realizezi care e schimbarea și, abia când ești în mijlocul ei, trebuie să te descurci. Ne-am dus la prima agenție de angajări. Luasem de acasă două dintre tapiseriile lucrate de mine (Florica Zaharia e absolventă a Universității Naționale de Arte "Nicolae Grigorescu" din București - n.red.). Un voluntar al agenției, Bernard Jolie, cu care am putut să comunic pentru că vorbea limba franceză, a luat una dintre tapiserii și s-a dus dintr-un birou într-altul, arătându-le ce știu să fac și cerând păreri despre cum m-ar putea ajuta. Cineva i-a spus să sune la Muzeul Metropolitan și asta a și făcut; a cerut să vorbească cu șefa Departamentului de Conservare a Textilelor, care tocmai avea nevoie de un specialist pentru restaurarea unei tapiserii flamande. Ea avea încredere în oamenii care veneau din țări cu o cultură tradițională, știind că ei cunosc bine fibrele, calitatea materialului textil, cu care au crescut. Acesta a fost începutul". Imediat, a doua zi, cei de la Metropolitan au anunțat că acceptă s-o angajeze și au trecut doar două săptămâni până a început lucrul efectiv. Norocul cel mare a fost că Met este un loc unde lucrează oameni din toată lumea. "În departamentul meu, din 25 de oameni, erau 12 naționalități diferite, la un moment dat chiar 16. Dar nu era acceptat să vorbim în altă limbă decât în limba engleză și a trebuit să mă forțez s-o învăț din mers. Dar, fiind atât de pasionată și atrasă de obiectele pe care le aveam de restaurat, toate celelalte au venit de la sine, n-am apucat să mă gândesc foarte mult la acest aspect. Colecția Met e fascinantă, în fiecare zi era o altă piesă pe masă, de aceea e foarte greu să fii disciplinat și să găsești o linie pe care să te specializezi. Oricât ai vrea, mereu apare ceva nou, necunoscut, atât de multe întrebări și atât de multe tentații, teme de cercetare; în timp, și tehnologia s-a extins foarte mult, asupra firelor, a culorilor, a texturilor, toate foarte importante în înțelegerea obiectelor și a diferitelor culturi cu care se lucrează. De exemplu, restaurarea acelei tapiserii flamande pentru care fusesem angajată a fost un proiect extraordinar, foarte lung și foarte dificil, pe care l-am finalizat abia după 25 de ani, în 2010".
Doi ambasadori în Apuseni
Doamna Florica vorbește limba română curat și fără poticneli, cum li se mai întâmplă unora dintre înstrăinații contemporani. Uneori, în poveste-și mai face loc câte-un cuvânt ce-mi pare necunoscut, câte-o adaptare ad-hoc a unor expresii americane, fără echivalent perfect sinonim, poate, în limba română. Elocința cu care doamna răspunde întrebărilor îi trădează munca de cercetător, care nu se abate de la ceea ce are de făcut sau de spus. Totul pare simplu și firesc. Poate așa și este.
"După Revoluție, acesta a fost gândul nostru, nu ne-am gândit la altceva decât cum să ne întoarcem acasă. Ne place și să călătorim, suntem foarte recunoscători Americii că ne-a acceptat și că ne simțim acasă și acolo, avem prieteni, avem foarte multe legături. La Met și în departamentul meu mă întorc ca acasă, deși pensionarea mea timpurie a șocat pe toată lumea. Fără îndoială, Met, cu resursele lui, cu colecțiile, cu dotarea laboratoarelor, cu personalul, cu specialiștii pe care-i are, a făcut ca poziția pe care am ocupat-o acolo să fie nr.1 în lume în profesia noastră, de aceea decizia mea a fost ceva neașteptat pentru mulți. Dar au înțeles pentru ce vreau să vin, au apreciat și m-au susținut cu toții, întreg colectivul a fost extrem de entuziasmat de ceea ce vreau să fac și m-au asigurat de tot sprijinul lor. Aproape 2000 dintre piesele din colecția muzeului nostru sunt donate de Met.
Dar, dincolo de toate astea, ne plac România, locurile, oamenii, cultura, tot ce e legat de țară. În plus, începusem de mult să colecționăm din plăcere diferite obiecte, dar apoi ne-am gândit ce facem cu ele, ce facem cu cunoștințele pe care le-am acumulat legat de colecția noastră. Așa s-a născut ideea acestui muzeu".
Un muzeu unic în Europa. A fost lume multă în acea zi, în centrul comunei Băița, din județul Hunedoara. Mulți, foarte mulți curioși, veniți s-o cunoască pe americanca lor, care, iată, s-a-ntors acasă, aducând cu ea nu numai rarități textile din lumea-ntreagă, ci și oaspeți dintre cei mai aleși, printre care s-au numărat ambasadorii în România ai Statelor Unite ale Americii și ai Marii Britanii, cunoștințe mai vechi ale doamnei Zaharia. Emoțiile-au fost atât de mari, încât, așa cum de mult nu li se mai întâmplase, unii au plâns de bucurie.
Doamna Florica i-a avut mereu alături pe soțul său, Romulus Nicolae Zaharia, și fiica lor, Ana Drăguș, și, împreună, au decis că înființarea muzeului e cel mai bun lucru pentru impresionanta lor colecție. Toată lumea se aștepta ca acesta să ia ființă la București. "Am spus: Nu, eu mă întorc acasă! Este adevărat că este un muzeu cu deschidere universală și nu unul local, care să atragă doar populația zonei. Dimpotrivă! Dar este, totodată, un muzeu care dorește să pună alături cercetători și care să fie un loc pentru educație și cercetare. Cu atât mai mult avem nevoie de liniște, cu cât mai puțină agitație și, din acest punct de vedere, aici este locul foarte potrivit.
În toți anii de înstrăinare am avut parte doar de viața în marile metropole, București, Madrid, New York, și ne-am dorit să avem o viață cât mai aproape de natură și să trăim cât mai mult posibil din ceea ce producem singuri, să avem găini, să culegem fructe din grădină, să trăim aproape de familie. Și n-am dorit să mai plec de acasă!".
Un paradis uitat: Zarandul
Afară plouă fără încetare, și tună, și fulgeră. În muzeu e liniște, și alb, și curat. Închid ochii și-mi pare că toți cercetătorii de care doamna Florica îmi vorbește sunt deja aici. Japoneza în kimono gri, decorat elegant cu pictură și broderie, întinde prietenește mâinile spre femeia africană, așezată cuminte lângă o bogătașă trufașă, din Uzbekistan, ce poartă pe umeri o robă extravagantă. Ceva mai încolo, o mireasă din Grecia, abia târând după ea costumul greoi, de vreo 15 kilograme, stă la taclale cu o pădureancă de-a noastră, roșie-n obraji și pe costumul mândru înflorat, abia băgând în seamă sari-ul indian, de-un auriu stilat, lucrat măiastru în fire de mătase, aur și argint. Într-un colț, un bărbat negricios stă aplecat în rugăciune, pe un covor special creat pentru acest scop, țesut din lemn de palmier și piele, achiziționat, aventuros, tocmai din Mauritania. Rătăcit într-un colț, un moț din Hărțăganii doamnei Florica scrutează totul cu atenție, părând a nu pricepe mare lucru din tot ce se-ntâmplă.
"Care dintre ele e cea mai valoroasă?", întreb.
"Nu pot spune că am în colecție vreo piesă mai valoroasă decât alta, cum nu cred că se poate spune că o cultură stă mai sus decât cealaltă, cel puțin în domeniul meu, al textilelor. Fiecare piesă are misterele ei, așa cum fiecare cultură are caracterul ei, oamenii au fost creativi și ingenioși în orice parte a lumii, prin felul în care au găsit materiale, felul în care le-au prelucrat, cum au folosit combinația a ceea ce se găsea în natură, din punct de vedere al vopsirii, al fibrei, relația cu mediul în care trăiau, cu clima, necesitățile, și nu în ultimul rând aspectul estetic, pe care fiecare și-l dorea mai interesant, mai aparte".
Privesc rând pe rând exponatele din muzeu. Materiale fine, aproape transparente, viguri de pânză aspră și grea, în toate culorile pământului, țesute sau create prin te miri ce tehnici ancestrale, unelte de tors, de țesut, de cusut, accesorii pentru cap, gât sau brâu, din materiale scumpe și rare se-nfățișează vizitatorilor în toată splendoarea lor. Și doamna Florica știe povestea tuturor exponatelor și-o spune cu bucurie, iar și iar, ca și când le-ar recrea pe fiecare-n parte, ca și când ar fi fost acolo, lângă cel ce le-a dat viață. "Din păcate, textilele au fost mai puțin studiate, în comparație cu lemnul, cu piatra, sculptura sau pictura, pentru că sunt perisabile, cârpe, de ce să ne interesăm de ele? S-a scris foarte puțin din acest punct de vedere, Lucia Apolzan, Tudor Pamfile, mai sunt câțiva cercetători în prima parte a secolului XX, dar aceste studii nu s-au aprofundat. De aceea, demarăm anul acesta un proiect de studiu al zonei Zarandului, în ideea de a implica un grup de specialiști din diverse domenii și tineri în formare, ca să documentăm cât se poate de detaliat procesele tehnologice tradiționale de producere a textilelor", spune Florica Zaharia.
- Cum ați fost primiți la întoarcerea acasă? Cum a fost privit demersul dvs. de înființare a acestui muzeu?
- Nu ne-am așteptat la nimic negativ, dar nici nu a apărut așa ceva. Am fost îmbrățișați de grupuri de colegi din toate muzeele din țară, ne întâlnim la conferințe, ne vizităm, am călătorit să prezint muzeul și ce vrem să facem, chiar am înțeles că se simțea nevoia unei noi energii și mulți vor să vină spre noi și apreciază ce facem. De asemenea, autoritățile locale ne sprijină. Au durat mai mult de un an toate demersurile, uneori frustrante, dar n-am întâlnit oameni negativi sau care să nu vrea să ne susțină. O problemă e legislația, care e insuficientă, confuză, interpretativă, incoerentă, dar am găsit oameni inimoși care ne-au sprijinit și s-au implicat.
- Până și din punct de vedere al organizării sale, Muzeul Textilelor pare a fi unul mai altfel...
- Da, pentru că, așa cum îl gândesc eu, nu va fi o expoziție permanentă, ci expoziții tematice, legate de o temă de cercetare. Și vorbesc de cercetări serioase, de lungă durată, cu specialiști din România și din toată lumea, care se vor concretiza în publicații și expoziții, pe care să le ducem și în alte muzee, din țară și străinătate.
- Unde organizați muzeul?
- Muzeul are, de fapt, mai multe corpuri: o casă construită în centrul comunei Băița, în 1857, aflată, deocamdată, într-un proces de restaurare, casă care dispune de un spațiu foarte generos, ideal pentru expunerea celor aproape 12.000 de piese, cât numără întreaga noastră colecție. Intenționăm să folosim grădina acestei case pentru plante tinctoriale și de fibre textile, necesare experimentărilor din laboratorul de cercetare care va fi, și el, parte integrantă a muzeului. O altă clădire este cea a fostului magazin sătesc din Băița, unde vor funcționa spațiile administrative, un laborator de conservare, sala de conferințe și un Art Café, unde se află și colecția disponibilă acum vizitării. Parte integrantă a muzeului este și o gospodărie țărănească din Hărțăgani, satul în care eu m-am născut, o gospodărie care are cinci construcții, datând de la începutul secolului XX, unde producția casnică textilă tipică zonei Zarandului va fi exemplificată prin obiecte specifice.
- Satul ce zice? Cum privesc oamenii aceste întâmplări care îi mută în buricul lumii?
- Cred că sunt unul dintre oamenii norocoși pentru care acasă exact asta înseamnă. Iar oamenii de-aici, consătenii mei, au rămas, din fericire, la fel de faini cum îi știam și sunt parte din familia mea și din sufletul meu.
Foto: Arhiva personală Florica Zaharia