Arta lumii, într-un sat cât o palmă - Muzeul textilelor din Băița

Camelia Starcescu
- Dr. Florica Zaharia a fost, timp de 13 ani, șefa Departa­men­tului de Conservare a Textilelor, la faimosul "Metropolitan Museum of Arts" din New York, Statele Unite ale Americii. În ur­mă cu câțiva ani, s-a întors acasă, în satul Hărțăgani din ju­dețul Hunedoara, unde a inaugurat, recent, un muzeu unic în Europa: "Muzeul Textilelor" -

Era copilă de-o șchioapă când a-nceput să se joace, cu surorile sale, în preajma ma­mei, pe când aceasta țesea la război. Se as­cundea-ntr-un ungher, sub mașinăria cea fermecată de lemn, și privea fascinată lumina ce se strecura printre fire. Urmărea drumul razelor de soare, încercând să înțeleagă cum anume se nasc, din ele, pânzele albe, din care tot mama croia mai apoi haine pentru toți ai casei, sau lepedee colorate pentru patu­rile-n care-și așezau, spre odihnă, oboseala de peste zi. Uneori, mama o lăsa și pe ea să lucreze, la pre­șuri sau țesături mai simple. Își mișca mânuțele cu-ndemânare, iute, iute, fără să încurce ițele. Și așa, tot căutând lumina în pân­zeturile copilăriei, a ajuns, mai târziu, să studieze profesionist, la cel mai înalt nivel, alte multe țesături ale lumii.
Florica Zaharia a lucrat 28 de ani la faimosul Metropolitan Museum of Arts din New York (Met, cum îl alintă mai toți). S-a pensionat înainte de termen, spre surprinderea tuturor, pentru că a decis să-și împlinească visul și să-ntoarcă povestea acolo unde-a început: acasă, în România. Ca-ntr-un fel de joacă fără de sfârșit, a adus cu ea istorii fabu­loase, scrise în țesături migălos al­cătuite, de mâini har­nice din întreaga lume. Și le-a așezat într-un mu­zeu unic în Europa: Mu­zeul Textilelor, inau­gu­rat în luna mai, în comuna Băița, județul Hunedoa­ra.

Cheia din țesătură

O ascult povestind și stră­bat, astfel, drumul de la Hăr­țăgani, satul natal al doam­nei Florica, pâ­nă la New York, și înapoi. Un drum de vreo 30 de ani, în câteva minute. La Băița plouă torențial. Ne-ascundem în muzeu, torcând firul po­veș­tii.
"Într-un fel, cred că sis­te­mul comunist ne-a obligat să plecăm, pentru că nu ne ofe­rea foarte multe șanse. So­crul meu, Romulus Zaharia, a fost jurnalist și scriitor, iar pu­bli­carea romanului "Ade­­me­ni­rea", în 1983, i-a atras și lui, și-ntregii familii nu­meroase neplăceri. Îndrăz­nise să de­maște cri­mele co­mu­nis­mu­lui, mai ales pe cele din perioada studenției sale la Cluj-Napoca. Drept urma­re, am fost cu toții urmăriți și șicanați, o vre­me".
Au profitat de o deplasare a soțului doamnei Florica în Africa și au plecat, cu in­tenția clară de a nu se mai întoarce. Intenționau să ră­mână în Eu­ro­pa și au cerut azil politic în Spania, dar li s-a refuzat, căci și acolo erau tot comuniști la putere. Le rămăseseră două variante: Australia sau SUA. Și au ales Statele Uni­te, deși nu vorbeau, nici unul dintre ei, limba en­gleză, doar franceza și spaniola. Așa au ajuns la New York, fără nici un ban în buzunar.
Dar, poate, a fost una dintre acele zile în care Dumnezeu o fi vrut să-i mân­gâie pe creștet pe unii dintre pă­mânteni și, printre aceștia, s-a numă­rat și doamna Florica. "A fost mai mult inconști­ență decât curaj, nu realizezi care e schimbarea și, abia când ești în mijlocul ei, trebuie să te descurci. Ne-am dus la prima agenție de angajări. Luasem de acasă două dintre tapiseriile lucrate de mine (Flo­rica Zaharia e absolventă a Universității Națio­nale de Arte "Ni­colae Grigorescu" din București - n.red.). Un volun­tar al agenției, Bernard Jolie, cu care am putut să comunic pentru că vorbea limba franceză, a luat una dintre tapiserii și s-a dus dintr-un birou într-altul, arătându-le ce știu să fac și cerând păreri despre cum m-ar putea ajuta. Cineva i-a spus să sune la Muzeul Metropolitan și asta a și făcut; a cerut să vorbească cu șefa Departa­men­tului de Conservare a Texti­lelor, care tocmai avea ne­voie de un specialist pen­tru res­tau­rarea unei ta­piserii flamande. Ea avea încredere în oamenii care veneau din țări cu o cultură tradi­țio­nală, știind că ei cunosc bine fibrele, calitatea ma­terialului textil, cu care au crescut. Acesta a fost în­ceputul". Ime­diat, a doua zi, cei de la Metropo­litan au anunțat că acceptă s-o angajeze și au trecut doar două săptămâni până a început lucrul efectiv. Norocul cel mare a fost că Met este un loc unde lucrează oa­meni din toată lumea. "În de­par­tamentul meu, din 25 de oameni, erau 12 naționalități di­fe­rite, la un moment dat chiar 16. Dar nu era acceptat să vorbim în altă limbă decât în limba engleză și a trebuit să mă forțez s-o învăț din mers. Dar, fiind atât de pasionată și atrasă de obiectele pe care le aveam de restaurat, toate cele­lalte au venit de la sine, n-am apucat să mă gân­desc foarte mult la acest aspect. Colecția Met e fas­cinantă, în fiecare zi era o altă piesă pe masă, de aceea e foarte greu să fii disciplinat și să găsești o linie pe care să te specializezi. Oricât ai vrea, mereu apare ceva nou, necunoscut, atât de multe întrebări și atât de multe tentații, teme de cercetare; în timp, și tehnologia s-a extins foarte mult, asupra firelor, a culorilor, a tex­turilor, toate foarte importante în înțelegerea obiec­telor și a diferitelor culturi cu care se lucrează. De exem­plu, restau­rarea acelei tapiserii flamande pen­tru care fusesem angajată a fost un proiect extraor­dinar, foarte lung și foarte dificil, pe care l-am fina­lizat abia după 25 de ani, în 2010".

Doi ambasadori în Apuseni

Doamna Florica vorbește limba română curat și fără poticneli, cum li se mai întâmplă unora dintre înstrăinații contemporani. Uneori, în po­ves­te-și mai face loc câte-un cuvânt ce-mi pare necu­noscut, câ­te-o adaptare ad-hoc a unor ex­presii americane, fără echi­­valent perfect sinonim, poate, în limba română. Elo­­cința cu care doamna răs­punde întrebărilor îi tră­dează munca de cercetător, care nu se abate de la ceea ce are de făcut sau de spus. Totul pare simplu și firesc. Poate așa și este.
"După Revoluție, acesta a fost gândul nostru, nu ne-am gândit la altceva de­cât cum să ne întoarcem aca­să. Ne place și să călă­to­rim, suntem foarte recu­nos­că­tori Americii că ne-a ac­­cep­tat și că ne simțim aca­să și acolo, avem prie­teni, avem foarte multe le­gături. La Met și în de­par­ta­­mentul meu mă întorc ca aca­să, deși pensionarea mea tim­purie a șocat pe toată lumea. Fără îndoială, Met, cu resursele lui, cu co­lecțiile, cu dotarea labo­ratoarelor, cu personalul, cu specialiștii pe care-i are, a făcut ca poziția pe care am ocupat-o acolo să fie nr.1 în lume în profesia noastră, de aceea decizia mea a fost ceva neașteptat pentru mulți. Dar au înțeles pentru ce vreau să vin, au apreciat și m-au susținut cu toții, întreg colectivul a fost extrem de entu­ziasmat de ceea ce vreau să fac și m-au asigurat de tot sprijinul lor. Aproape 2000 dintre piesele din colecția muzeului nostru sunt donate de Met.
Dar, dincolo de toate astea, ne plac România, locurile, oamenii, cultu­ra, tot ce e legat de țară. În plus, înce­pusem de mult să colecționăm din plăcere diferite obiecte, dar apoi ne-am gândit ce facem cu ele, ce facem cu cunoștințele pe care le-am acu­mulat legat de colecția noastră. Așa s-a născut ideea acestui muzeu".
Un muzeu unic în Europa. A fost lume multă în acea zi, în centrul co­munei Băița, din județul Hu­nedoara. Mulți, foarte mulți curioși, veniți s-o cu­noască pe americanca lor, care, iată, s-a-ntors acasă, aducând cu ea nu numai rarități textile din lumea-ntreagă, ci și oaspeți dintre cei mai aleși, printre ca­re s-au numărat ambasadorii în România ai Statelor Unite ale Americii și ai Marii Britanii, cunoștințe mai vechi ale doamnei Zaharia. Emoțiile-au fost atât de mari, încât, așa cum de mult nu li se mai întâmplase, unii au plâns de bucurie.
Doamna Florica i-a avut mereu alături pe soțul său, Romulus Ni­colae Zaharia, și fiica lor, Ana Dră­guș, și, împre­ună, au decis că în­fiin­țarea mu­zeului e cel mai bun lucru pentru impresionanta lor co­lecție. Toată lumea se aștepta ca acesta să ia ființă la București. "Am spus: Nu, eu mă întorc aca­să! Este adevărat că este un mu­zeu cu deschi­dere universală și nu unul local, care să atragă doar po­pulația zonei. Dim­potrivă! Dar este, toto­dată, un mu­zeu care do­rește să pună alături cercetători și care să fie un loc pentru educație și cercetare. Cu atât mai mult avem nevoie de li­niște, cu cât mai puțină agitație și, din acest punct de vedere, aici este locul foarte potrivit.
În toți anii de înstrăinare am avut parte doar de viața în marile me­tropole, București, Madrid, New York, și ne-am dorit să avem o viață cât mai aproa­pe de natură și să trăim cât mai mult posibil din ceea ce producem singuri, să avem găini, să cu­legem fructe din grădină, să trăim aproape de fami­lie. Și n-am dorit să mai plec de acasă!".

Un paradis uitat: Zarandul

Afară plouă fără încetare, și tună, și fulgeră. În muzeu e liniște, și alb, și curat. Închid ochii și-mi pare că toți cercetătorii de care doamna Florica îmi vorbește sunt deja aici. Japoneza în kimono gri, de­corat elegant cu pictură și broderie, întinde prie­tenește mâinile spre femeia africană, așezată cu­min­te lângă o bogătașă trufașă, din Uzbekistan, ce poar­tă pe umeri o robă extravagantă. Ceva mai încolo, o mireasă din Grecia, abia târând după ea cos­tumul greoi, de vreo 15 kilograme, stă la taclale cu o pădu­reancă de-a noastră, roșie-n obraji și pe costumul mândru înflorat, abia băgând în seamă sari-ul in­dian, de-un auriu stilat, lu­crat măiastru în fire de mă­tase, aur și argint. Într-un colț, un băr­bat negricios stă aplecat în rugăciune, pe un covor spe­cial creat pentru acest scop, țesut din lemn de palmier și piele, achiziționat, aventuros, tocmai din Mauritania. Rătă­cit într-un colț, un moț din Hărță­ga­nii doamnei Florica scrutează totul cu atenție, pă­rând a nu pri­cepe mare lucru din tot ce se-ntâmplă.
"Care dintre ele e cea mai valoroasă?", întreb.
"Nu pot spune că am în co­lecție vreo piesă mai valo­roasă decât alta, cum nu cred că se poate spune că o cultură stă mai sus decât cealaltă, cel puțin în domeniul meu, al textilelor. Fiecare piesă are mis­terele ei, așa cum fiecare cultură are caracterul ei, oamenii au fost creativi și ingenioși în orice parte a lumii, prin felul în care au găsit materiale, felul în care le-au prelucrat, cum au fo­losit combinația a ceea ce se gă­sea în natură, din punct de vedere al vopsirii, al fibrei, rela­ția cu mediul în care trăiau, cu cli­ma, necesitățile, și nu în ulti­mul rând aspectul estetic, pe care fiecare și-l dorea mai interesant, mai aparte".
Privesc rând pe rând expo­natele din muzeu. Materiale fine, aproape transparente, viguri de pânză aspră și grea, în toate cu­lorile pământului, țesute sau cre­ate prin te miri ce tehnici ances­trale, unelte de tors, de țesut, de cusut, accesorii pentru cap, gât sau brâu, din materiale scumpe și rare se-nfățișează vizitatorilor în toată splendoarea lor. Și doamna Florica știe povestea tuturor ex­po­natelor și-o spune cu bucurie, iar și iar, ca și când le-ar recrea pe fiecare-n parte, ca și când ar fi fost acolo, lângă cel ce le-a dat viață. "Din păcate, textilele au fost mai puțin studiate, în com­parație cu lemnul, cu piatra, sculptura sau pictura, pentru că sunt perisabile, cârpe, de ce să ne interesăm de ele? S-a scris foarte puțin din acest punct de vedere, Lucia Apol­zan, Tudor Pamfile, mai sunt câți­va cercetători în prima parte a se­colului XX, dar aceste studii nu s-au aprofun­dat. De aceea, dema­răm anul acesta un pro­­iect de studiu al zo­nei Zarandului, în ideea de a implica un grup de specialiști din diverse domenii și tineri în formare, ca să documentăm cât se poate de detaliat procesele tehnologice tradiționale de producere a textilelor", spune Florica Zaharia.

- Cum ați fost primiți la întoarcerea acasă? Cum a fost privit demersul dvs. de înființare a acestui muzeu?

- Nu ne-am așteptat la nimic negativ, dar nici nu a apărut așa ceva. Am fost îmbrățișați de gru­puri de colegi din toate muzeele din țară, ne întâl­nim la con­ferințe, ne vizităm, am călătorit să pre­zint mu­zeul și ce vrem să facem, chiar am înțeles că se simțea nevoia unei noi energii și mulți vor să vină spre noi și apreciază ce facem. De ase­me­nea, auto­ri­tățile locale ne sprijină. Au durat mai mult de un an toate demersurile, uneori frus­trante, dar n-am în­tâlnit oameni negativi sau care să nu vrea să ne susțină. O problemă e legislația, care e insuficientă, confuză, interpretativă, incoerentă, dar am găsit oameni inimoși care ne-au sprijinit și s-au implicat.

- Până și din punct de vedere al organizării sale, Muzeul Textilelor pare a fi unul mai altfel...

- Da, pentru că, așa cum îl gân­desc eu, nu va fi o expo­ziție permanentă, ci expoziții tematice, legate de o temă de cercetare. Și vorbesc de cer­cetări serioase, de lungă du­rată, cu specialiști din Ro­mânia și din toată lumea, ca­re se vor concretiza în publi­cații și expoziții, pe care să le ducem și în alte muzee, din țară și străinătate.

- Unde organizați mu­zeul?

- Muzeul are, de fapt, mai multe corpuri: o casă cons­truită în centrul comunei Băița, în 1857, aflată, deo­cam­dată, într-un proces de restaurare, casă care dis­pune de un spațiu foarte generos, ideal pentru expu­nerea celor aproape 12.000 de piese, cât numără întreaga noastră colecție. Intenționăm să folosim gră­dina acestei case pentru plante tinctoriale și de fibre textile, necesare experimentărilor din labora­torul de cercetare care va fi, și el, parte integrantă a muzeului. O altă clădire este cea a fostului magazin sătesc din Băița, unde vor funcționa spațiile admi­nis­trative, un laborator de conservare, sala de con­ferințe și un Art Café, unde se află și colecția dis­ponibilă acum vizitării. Parte integrantă a muzeului este și o gospodărie țărănească din Hărțăgani, satul în care eu m-am născut, o gos­po­dărie care are cinci cons­trucții, datând de la începutul secolului XX, unde producția casnică textilă tipică zonei Zarandului va fi exemplificată prin obiecte specifice.

- Satul ce zice? Cum pri­vesc oamenii aceste întâm­plări care îi mută în buricul lumii?

- Cred că sunt unul dintre oamenii norocoși pentru care acasă exact asta înseamnă. Iar oamenii de-aici, consătenii mei, au rămas, din fericire, la fel de faini cum îi știam și sunt parte din familia mea și din sufletul meu.

Foto: Arhiva personală Florica Zaharia