Dragă Marin,
Îngăduie-mi să-ți răspund fără ocolișuri și din toată inima, așa cum le-aș vorbi copilului sau nepoților mei. În cei 85 de ani de viață cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, mi-a fost dat să văd și să îndur multe. Și pot spune că nu e chin mai mare decât acela de a-l fi trădat pe omul drag. Pentru că, în durerea asta, ești singur, copleșit de vinovăție, rușine și remușcări. Ți-am citit spovedania pe nerăsuflate, așa cum, de altminteri, citesc fiecare pagină din Formula AS, revistă la care am abonament de la începuturile sale. Nu aprob ce ai făcut, însă m-a impresionat sinceritatea cu care ți-ai deschis sufletul în fața noastră, a unor străini și, mai ales, m-au mișcat regretele și hotărârea ta de a-ți reapropia soția, după ce ai înșelat-o și rănit-o. Iar eu am să-ți răspund tot cu o spovedanie. Doar timpurile erau altele pe când s-au petrecut faptele pe care am să le povestesc. Însă inima oamenilor era întocmai ca acum, cu aceleași dorințe, nevoi și slăbiciuni. Din istoria ce urmează, trage învățămintele ce se cuvin, fiindcă sunt mai prețioase decât orice povață!
Băsmăluța portocalie
Aveam 8 ani când tăicuțu' a fost luat pe front. Am doar o amintire ca un fum din ziua aceea. Măicuța, cu o băsmăluță portocalie pe cap, se agăța de gâtul lui și plângea. Tata a desprins-o de lângă el, m-a mângâiat pe creștet și a plecat. Apoi, casa noastră, așezată chiar la stradă, a rămas goală și tristă fără el. (Pentru că tata mereu râdea, dansa cu mine în brațe, o lua pe sus pe mama și o învârtea și o pupa, iar ea chicotea și era fericită.) Știu că multă vreme după aceea l-am așteptat la fereastră. De cum mă trezeam, întrebam dacă a venit tăicuțu' sau când o să vină. Iar mama îmi tot repeta că "distanța nu desparte oamenii, că tata ne iubește și o să se întoarcă acasă curând". În prima iarnă de după plecarea tatei, ninsoarea a așternut troiene până la pervazul ferestrei și a blocat ușile și poarta. Mama era încă o fetișcană pe atunci, cu niște cosițe roșcate ce îi ieșeau de sub batic și-i ajungeau până aproape de brâu. Trebuie să se fi speriat rău când și-a dat seama că am rămas prizonierele nămeților. N-avea pe nimeni în Craiova, pentru că venise în Oltenia după ce se măritase cu tata - boiangiu ce se trăgea dintr-un vechi neam de meșteșugari -, care o cunoscuse în Maramureș și o luase de nevastă pentru că "e frumoasă foc, blândă și roșește tot timpul". Rudele tatei nu au văzut-o însă niciodată cu ochi buni (poate pentru că era pe jumătate unguroaică) și, odată ce el n-a mai fost să țină neamul unit, ai lui au lăsat-o de izbeliște. Mi-amintesc că, sărmana de ea, într-adevăr o fire blândă, încerca să le intre în voie, dar nu izbândea în strădania ei. Nămeții și gerul năprasnic au prins-o, așadar, fără niciun suflet la care să ceară ajutor. Deja începuserăm să simțim și sărăcia. Mâncam tot mai puțin și mai prost, în ciuda brumei de avere lăsate de tata și cu toată priceperea mamei de a face din puțin mult. În seara potopului alb, a fost a doua oară în viață când am văzut-o plângând, cu fața în mâini, cu buclele roșcate și lungi luminând în asfințit. Și-a întors privirea când m-a simțit în ușă, mi-a zâmbit, apoi m-a luat lângă ea pe pat, m-a învelit cu plapuma și m-a legănat până am adormit. În zori, Iovan (un prieten vechi al tatei, care nu fusese luat la război pentru că avea un beteșug la picior) ne-a eliberat din muntele de zăpadă. A apărut în ușă dis-de-dimineață, cu obrajii roșii, scoțând aburi la fiecare respirație. Zâmbea și muta o lopată mare dintr-o mână într-alta. Mi-amintesc că măicuța s-a făcut și ea roșie, dintr-odată, la fel ca buclele ei și obrajii lui. Timpul a trecut, iar bărbatul acela avea să fie tot mai prezent în viața noastră. Găsea mereu ceva de făcut prin preajma casei sau o ajuta la treburi pe Onica, așa cum îi spunea mamei numai tăicuțu', iar, de la o vreme, și el. Într-o primăvară, când ne-au dat drumul mai devreme de la școală, rupsesem o crenguță de salcâm și alergasem cu ea acasă, cu gândul să i-o dau măicuței. În poartă, m-am ciocnit de Iovan. Nici măcar nu m-am întrebat ce căuta acolo, într-atât mă obișnuisem să-l văd peste tot. Am căutat-o pe mama prin toate odăile, dar nu era nicăieri. Despletită, frământând băsmăluța portocalie și acoperindu-și fața cu ea, plângea și se legăna în față și-n spate, prăbușită pe treptele din spatele casei, de la ieșirea ce dădea spre coșare. Când m-a văzut, a izbucnit într-un hohot groaznic, s-a ridicat și a început să-și tot aranjeze rochia, de parcă ar fi vrut s-o sfâșie sau s-o curețe de noroi. Apoi și-a acoperit buclele roșii cu basmaua portocalie, și-a șters lacrimile, m-a tras de mână în casă și mi-a pus să mănânc.
Frontul de acasă
Din ziua aceea, nu l-am mai văzut pe Iovan. După câteva luni, s-a terminat și războiul, iar tata s-a întors acasă. Teafăr, dar piele și os, cu fața pământie și ochii afundați în orbite. Abia dacă l-am recunoscut. "Onică, iartă-mă că te-am lăsat să duci singură tot greul! Dar de-acum sunt cu voi și o să ne fie bine din nou!" În loc să se bucure, mama s-a zguduit de un hohot de plâns. Eu mă obișnuisem să o văd așa în ultima vreme, însă tăicuțu tare s-a mai mirat. N-a întrebat-o nimic atunci, poate pentru că s-a gândit că s-a eliberat de tot chinul îndurat sau că sunt lacrimi de bucurie. Zilele treceau însă și cred că tata începuse să intre la idei văzând-o mereu abătută și cu ochii plecați. Încerca tot mai des să scape de mine ca să rămână singur cu ea și s-o descoasă. Până când, într-o seară, după ce m-au trimis la culcare, i-am auzit pentru prima dată certându-se, apoi el a strigat minute în șir și ea nu s-a mai auzit deloc, după care s-au făcut țăndări mai multe farfurii, iar în final s-a trântit ușa de am crezut că s-a rupt din țâțâni, a scârțâit poarta, apoi s-a așternut liniștea. Preț de câteva luni după aceea, tata n-a mai dat pe-acasă, iar mama mi-a spus că e la fratele lui, la Calafat. Ori de câte ori încercam să-i pun alte întrebări, îmi zicea că o să-mi explice când mai cresc. Într-o dimineață, ne-am trezit la poartă cu buna, care nu ne mai trecuse pragul de dinainte de război. S-a minunat de cât de mare mă făcusem și cât de mult semăn cu Onica, iar eu m-am mirat că și-a amintit, în sfârșit, că mai trăim. S-a închis cu mama în bucătărie, iar pe mine m-au expediat în curte. Au stat mai multe ore înăuntru, răstimp în care m-am furișat de mai multe ori pe hol și am încercat să trag cu urechea. N-am deslușit nicio vorbă măcar, doar șoapte, apoi sughițuri de plâns, apoi tăceri, apoi iar șoapte. Într-un târziu, a ieșit, a schimbat câteva cuvinte cu mine și m-a poftit să trec pe la ea. Chiar de a doua zi, mama a început să se împartă între casă și biserică. Mergea la slujbe și se spovedea. În fiecare seară, o auzeam spunând mereu aceeași rugăciune: "Doamne, iartă-mă! Doamne, facă-se voia Ta!" Iar, o dată la câteva zile, se așeza la măsuța din odaia ei și îi scria tatei. Umplea pagină după pagină, plângea și suspina. Tare mult mi-am dorit în perioada aceea să pun mâna măcar pe una dintre epistole, să aflu ce o tulbura atât și ce așternea pe hârtie. Eram deja îndeajuns de mare încât să-mi dau seama că tăicuțu' plecase pentru că ea îi greșise cu ceva. Iar când am ajuns femeie în toată firea și am înțeles și cu ce, l-am admirat o dată în plus pe tata, pentru înțelepciunea, toleranța și forța iubirii de care dăduse dovadă iertându-i rătăcirea. E drept că mama, la rândul ei, n-a renunțat, cât el a fost la Calafat, să-i trimită dovezi de îndreptare, de căință și de dragoste. Cu ce cuvinte mai exact l-a adus înapoi n-am cum să știu, pentru că tăicuțu' trebuie să fi distrus plicurile acelea și, odată cu ele, episodul negru din viața lor. Mi-amintesc limpede ziua în care s-a întors. Onica era la fântâna din curte când el a strigat-o din poartă. A scăpat lanțul din mână când l-a auzit și apa s-a prăvălit peste ea ca într-un botez, iar zalele au scrâșnit, izbind ciutura de pereții de piatră ai puțului. Mama a fost din câțiva pași lângă el, tăicuțu' a strâns-o la piept, iar Onica i-a răspuns la îmbrățișare fără să se mai înece în lacrimi. Și, odată cu îmbrățișarea din poartă, s-a întors și bucuria la noi în casă. Din clipa aceea, n-aveam s-o mai văd pe mama plângând decât zece ani mai târziu, când l-a vegheat pe tata pe patul de moarte. Îi pupa mâinile galbene și uscate, hohotea și se sufoca printre suspine. Nu s-a dezlipit de la căpătâiul lui până în ceasul din urmă, când i-a închis ochii. Apoi, după nici o jumătate an, s-a stins și măicuța. Pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplase între ea și Iovan, într-un moment de slăbiciune, singurătate și rătăcire, inima ei numai pentru tăicuțu' a bătut mereu. Iar când el nu i-a mai fost alături, pur și simplu a încetat să mai bată.
În final, dragă Marin, îți mai mărturisesc un singur lucru. Am ales să-ți spun această poveste văzută prin ochii mei de copil, iar nu cu ochii mei de acum, fiindcă numai așa puteam să o privesc pe mama cu îngăduință și inocență, fără să o judec pentru răul făcut. Și tot cu înțelegere am ales să te privesc și pe tine - ca pe un rătăcit ce își regretă amarnic greșeala și vrea să se îndrepte. (Ia însă aminte, se poate ca alți oameni să nu te privească la fel!) Și, pentru că mama l-a adus înapoi pe tăicuțu' prin iubire și căință, înclin să cred că tot astfel ți-ai putea salva căsnicia și tu. Dragostea profundă și curată are să-ți deschidă inima într-atât încât să vezi, la adevărata lui dimensiune, răul pe care l-ai pricinuit cu trădarea ta. Iar căința sinceră are să te curețe, prin lacrimile vărsate, de o parte din păcatul tău. Și nu uita nicio clipă o vorbă înțeleaptă din bătrâni: noi nu suntem totuna cu faptele noastre. Ele reprezintă roadele a ceea ce suntem la un moment dat. Dacă ne dorim ca faptele noastre să ne facă onoare și să-i bucure pe cei din jur, nu trebuie decât să ne străduim să devenim mai puternici și buni.
IOSEFINA, medic pensionar - Craiova
Picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU