- Între participanţii la "Vocea României", puţini au avut un destin aşa de glorios ca al tău. Acum trei ani, spectacolul "Fantoma de la Operă" s-a jucat cu casa închisă, iar în prezent, musicalul "Mamma Mia", în care joci unul dintre rolurile principale, are la rândul lui un excepţional succes la public. Ai tu un fler extraordinar în a-ţi alege doar proiecte de mare succes sau crezi că şi destinul îţi dă o mână de ajutor?
- Da, destinul sau Dumnezeu mă ajută mult! Că nu ştiu cum se face, dar tot ajung în proiecte din astea frumoase, care le plac şi oamenilor, şi mie, şi care-mi doresc să aibă o viaţă cât mai lungă. Şi cu "Mamma Mia", "aventura" a fost similară cu ceea ce-ţi povesteam într-un interviu precedent că s-a întâmplat la "Fantoma". Am mers la casting, deşi nici de data asta nu aveam mari speranţe, însă am fost chemat şi la următoarele probe şi, finalmente, am rămas în distribuţie.
- Care e atmosfera într-o trupă care pregăteşte un muzical?
- Atmosfera a fost de la început excelentă, pentru că suntem o gaşcă foarte ca lumea. Pe unii dintre membrii echipei îi cunoşteam deja de la Teatrul de Operetă, de la "My Fair Lady", dar mi-am făcut şi prieteni noi, oameni pe care nu-i ştiam decât din vedere, dar pe care, acum, i-am descoperit ca fiind nişte tipi extrem de plăcuţi... Ce mai! Sunt foarte tari! (râde) Per total, întreaga perioadă de repetiţii a fost o mare bucurie. După ce am dat premiera şi n-am mai stat împreună zi de zi, aproape oră de oră, chiar m-a apucat aşa, o nostalgie... Am mai simţit asta şi la alte proiecte: după ce se epuizează starea aia de febrilitate, de muncă şi de comuniune continuă, de la repetiţii, după ce trece şi premiera şi ritmul de lucru se domoleşte, pe mine parcă mă apucă depresia. Moleşeala aia nu-mi place deloc.
"Patru mii de oameni au cântat cu noi fiecare vers"
- Prezenţa publicului nu e stimulativă? Aplauzele, ovaţiile?
- Ba da, doar că e o altfel de energie, o energie pe care o primeşti ca răspuns la ceea ce dai ca actor. Într-adevăr, energia pe care o simţi invadându-te pe scenă e fantastică! Uite, la "Mamma Mia", premiera a fost reprezentată de patru spectacole la rând, în patru seri consecutive, şi a fost ceva incredibil! Să vezi şi, mai ales, să simţi Sala Palatului plină, în care 4000 de oameni cântau cu noi fiecare vers, vibrau împreună cu noi pe fiecare notă... În prima seară, îmi aduc aminte că eram cu Aurelian Temişan şi cu Horia Brenciu în scenă, a intrat şi Loredana şi-a început să cânte "Mamma Mia, here I go again", şi-atunci, ca prin magie, întreaga sală a început să cânte şi înspre noi venea aşa, un val de bucurie... Mi s-a ridicat părul de pe mâini de emoţie! Şi în ţară, pe unde am fost cu spectacolul, reacţiile au fost la fel de intense. Inclusiv în Cluj, la Sala Polivalentă, unde oamenii au fost ceva mai rezervaţi iniţial, dar apoi, de la a doua sau a treia piesă, erau deja trup şi suflet alături de noi.
- Cum ai colaborat cu regizorul şi coregraful?
- Pe Răzvan Dincă, regizorul, şi pe coregrafa Violeta Dincă îi cunoşteam dinainte, de la Teatrul de Operetă, şi, de curând, am şi lucrat împreună la "My Fair Lady", deci ei ştiau ce pot să fac eu, iar eu ştiam care e stilul lor, şi-atunci totul a decurs mult mai simplu decât dacă acum ne-am fi întâlnit pentru prima dată. Lucrurile au mers ca unse! La "Mamma Mia", Răzvan chiar mi-a spus că sunt unul dintre membrii echipei care au cea mai mare experienţă în materie de musical! Îţi dai seama că m-am simţit foarte bine! (râde) Dar am realizat şi cât de repede a trecut timpul, şi cât de multe am învăţat în aceşti nouă ani de când fac musicaluri. Şi-am mai realizat ceva: că-mi place enorm să fac musical, poate chiar mai mult decât alte genuri de teatru, şi că tot musical mi-ar plăcea să fac şi-n continuare.
- Care va fi traseul spectacolului?
- Va exista o reprezentaţie în Alba Iulia, apoi sunt planificate o serie de spectacole la mare, "Mamma Mia la Mamaia", va urma un turneu prin ţară, iar din septembrie-octombrie vom relua spectacolul şi în Bucureşti, tot la Sala Palatului.
"Predau step. Îţi dai seama?"
- În ce alte spectacole mai eşti implicat?
- Am continuat colaborarea cu Gigi Căciuleanu, deci am reluat "Folia, Shakespeare & Co", la Teatrul Naţional, după care am lucrat un spectacol nou, în patru personaje, "#EmojiPlay", la Teatrul Excelsior, dar cu care am mers deja şi prin ţară, pe la diverse festivaluri, iar acum tocmai ce ne-am întors de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, unde am jucat un spectacol-colaj al lui Gigi Căciuleanu, "Aller Retour", alcătuit din momente preluate din alte spectacole anterioare, într-o combinaţie foarte creativă. E un proiect foarte interesant, pentru că în el suntem implicaţi o parte dintre membrii trupei "Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company", dar şi o parte dintre membrii trupei franţuzeşti a lui Gigi, "Karma Dance Company", deci am avut parte şi de un "schimb de experienţă". În orice caz, am înţeles că, din toamnă, vom merge înainte şi cu spectacolul ăsta. Poate o să ajungem cu el şi-n Franţa. Dacă francezii au venit la noi, noi de ce să nu mergem la ei?! (râde) Am mai avut o premieră şi la Teatrul de Operetă: "Bonjour, bonne nuit, Paris". Cu scenariul şi regia semnate de Dana Rotaru. Un spectacol muzical, care arată... cum se pregăteşte un spectacol muzical! Şi cât de importantă e iubirea: de muzică, de teatru, de oameni... În plus, şi eu m-am mai gândit la nişte scenarii pentru piese de teatru, pe câteva le-am şi scris, dar deocamdată mă concentrez să reiau "Necuvinte", spectacolul meu de suflet. Mă concentrez, în sensul că Ana Pepine s-a retras din proiect, deci acum trebuie să organizez un casting, ca să-i găsesc o înlocuitoare, trebuie să găsesc şi o sală nouă... E de lucru! A, şi de când n-am mai vorbit noi, mi-am făcut şi o şcoală de step. Predau step! Îţi dai seama?! (râde) Nu m-aş fi văzut făcând asta nici într-o mie de ani! Adică nu credeam că am stofă de pedagog. Iar acum, îmi place la nebunie! O colegă de-a mea a trebuit să plece din Bucureşti şi m-a rugat să-i preiau elevii: pentru ea, dar şi pentru ca oamenii aceia să nu rămână de izbelişte, am acceptat. Aşa am început, cu patru elevi, şi acum am deja o grupă de începători şi una de avansaţi. Totuşi, cel puţin deocamdată, nu vreau să iau mai mulţi elevi de-atât, fiindcă ar însemna să nu mai am vreme să mă ocup de fiecare în parte cu temeinicie.
- Muzica ai trecut-o în planul doi?
- Absolut deloc! Din contră: începând din toamna trecută, m-am întors şi la şcoală. Fac un master de jazz la Conservator, la Mircea Tiberian. Şi m-am dovedit un mare tocilar! Am intrat cu 10 şi am luat şi bursă de merit! (râde) Ideea e că a început să-mi placă din ce în ce mai mult jazz-ul, concertele cu trupa mea de jazz s-au înmulţit în anii din urmă şi-atunci am simţit nevoia să aprofundez genul ăsta de muzică. Iniţial, m-am gândit să merg acolo pentru partea de improvizaţie, să învăţ mai bine să improvizez. Şi, fireşte, ca să-l ascult pe Mircea Tiberian! Între timp însă, am descoperit o mulţime de alte lucruri noi şi incitante, legate de muzică, şi am descoperit şi ce lume mare se ascunde în Mircea Tiberian, aşa că sunt foarte fericit că sunt masterandul dumnealui.
- Unde poate să te mai asculte lumea cântând?
- Cânt la "Rooftop Upstairs", într-o formă restrânsă, am continuat şi colaborarea cu Trio Zamfirescu, cu care cânt la Sala Teatrelli, la Teatrul Elisabeta am proiectul "Jazz On", cam în fiecare lună... Cu concerte de jazz am mers şi prin ţară şi o să reiau aceste peregrinări muzicale din toamnă...
- În aceşti trei ani care s-au scurs de când n-am mai stat de vorbă, filmul tot nu ţi-a ieşit în cale? Dacă ţin bine minte, asta era ceea ce-ţi doreai cel mai mult: să faci film.
- Aşa e, dar, între timp, nu ştiu... Parcă m-am obişnuit cu gândul că n-o să fac film prea curând, fiindcă în România asta e ceva mult prea greu. Mai degrabă mă văd acum în calitate de scenarist: să scriu un scenariu bun, să-l dau mai departe unor oameni care să aibă resursele necesare ca să-l transforme în film şi, la modul ideal, să intru şi eu în distribuţie. Asta mi se pare o variantă mai realistă, cel puţin momentan. Pe de altă parte, nici nu pot să spun că sufăr groaznic pentru că nu fac film. Îmi place atât de mult povestea asta cu musicalurile şi dacă e să ţină...
"Cu fetele mele, pe patru roţi"
- Dat fiind bagajul profesional pe care l-ai acumulat, azi te simţi mai curând actor sau cântăreţ?
- Asta chiar e o întrebare! Cred că fac echilibristică pe o graniţă foarte fină, dacă luăm în considerare cu ce m-am ocupat de vreo zece ani încoace. Pentru că - vezi! - în concerte sunt şi actor, iar în teatru mă folosesc foarte mult şi de latura mea muzicală. Ceea ce, în fond, cred că nu-i rău deloc!
- Suntem în plină vară şi nu putem încheia discuţia fără să ne referim la vacanţă: din ceea ce mi-ai povestit până acum, trag concluzia că în cazul tău o să fie una foarte activă.
- Cam aşa! (râde) Dar tot o să evadez, împreună cu fetele mele, în mici aventuri estivale. Mai ales că, de doi ani, am devenit şofer, am cumpărat şi o maşină, deci suntem mai mobili, ca familie, decât înainte. Ne place mult să facem incursiuni fără program, adică s-o apucăm în ce direcţie avem poftă atunci, pe moment, dacă ne simţim bine într-un loc, să stăm mai mult acolo, dacă nu, să plecăm repede mai departe...
- Ce-ţi mai fac fetele? Cea mică nu se născuse când am făcut interviul precedent. Cum aţi botezat-o?
- Sofia-Maria, iar acum are deja trei ani şi-un pic! E o personalitate foarte diferită de Ana-Maria, care are opt ani şi a terminat clasa a II-a. Din toamnă, Sofia o să meargă la grădiniţă şi-o să vedem cum o să se adapteze... Creşte văzând cu ochii! Ceea ce mă bucură cu adevărat este că ele între ele, surorile, se înţeleg, în general, bine. Sigur, se mai şi ciondănesc, dar, per total, între ele există relaţia aia de "surori bune".
- Acest "creşte văzând cu ochii" te face să conştientizezi mai acut trecerea timpului?
- Da, uite, chiar ai sesizat esenţa situaţiei! Că, altfel, eu mă uit în oglindă la mine însumi şi mi se pare că nu m-am schimbat foarte mult. Şi visurile îmi sunt cam aceleaşi, deci nici la interior nu mă văd foarte diferit. În schimb, când mă uit la Ana şi la Sofia, cum cresc şi cum evoluează... îmi dau seama că timpul totuşi trece.
- Şi asta te sperie?
- Doar din perspectiva că am o droaie de planuri în cap şi văd că zilele se duc unele după altele, iar eu nu reuşesc să-mi materializez planurile. Probabil că treaba asta ţine de-o lipsă de organizare, poate şi de-o lipsă de încredere în mine... Trebuie să intru într-un program intensiv de autosugestie! (râde)
Foto: RĂZVAN CHIRILĂ (3)