Selecţia "Formula AS"

* Catherine Durandin, "România mea comunistă", traducere de Doina Jela, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 212 p.

Cartea de memorialistică semnată de Cathe­rine Durandin - specialistă în istorie românească şi romancieră - e pasionantă atât prin informaţie, care ne completează unele bucăţele din puzzle-ul propriu, cât şi prin viziunea mai cuprinzătoare (e ştiut că scena se vede mai bine de la balcon de­cât din primele rânduri). Franţuzoaică repu­bli­cană dintr-o familie de funcţionari superiori, om de stânga ("nu mă plasam pe linia anticomunistă, ci mă angajam în refuzul totalitarismului şi al dictaturii"), ea a optat după liceu pentru studii româneşti la Institutul de Limbi Orientale din Paris, concomitent cu studii de istorie la Sorbona. Cercetările şi analizele evoluţiei socio-politice a României s-au concretizat apoi într-o carieră de succes: academică, de consultant în Ministerul Apărării Francez, de autor de cărţi documentare dar şi de ficţiune. Interesul ei pentru istoria şi cultura românească, iniţial o alegere excentrică de adolescent, s-a transformat în pasiune pe mă­su­ră ce a cunoscut realităţile de la faţa locului, s-a împrietenit cu intelectuali români din ţară şi exil, a putut cerceta arhive militare şi diplomatice occidentale şi disocia adevărul de falsuri. Prima călătorie în România o face în 1967, la cursurile de vară pentru studenţi străini de la Sinaia, când se izbeşte de o mulţime de interdicţii. În urmă­toarele vizite de documentare din anii '70-'80, evo­cate cu talent de po­ves­titor, atmosfera poli­ţie­nească devine tot mai su­focantă. Un capitol apar­te e consacrat anului 1968, cu mişcările stu­den­ţeşti de la Paris, in­va­zia tancurilor sovietice în Cehoslovacia şi discursul lui Ceauşescu, ce stâr­neş­te valuri de entu­ziasm pa­triotic antirusesc. În seju­rurile ei româneşti, tânăra franţuzoaică învaţă "ati­tu­dinile schizofrenice şi dublul limbaj" şi asistă la fractura dintre inte­lec­tuali şi putere după Tezele din iulie 1971 care pre­conizau strictul control ideologic asupra cul­turii în scopul formării "omului nou". Vede de ase­menea ascensiunea cultului personalităţii, me­ga­lomania soţilor Ceauşescu, contrastul dintre discursul oficial şi mizeria vieţii cotidiene, lu­cruri despre care, întoarsă în Franţa, nu ezită să scrie. În 1977 se implică în campania pentru apă­rarea drepturilor omului în România şi susţinerea lui Paul Goma, împreună cu membri ai exilului din Franţa - Mihnea Berindei, D. Ţepeneag, Marie France Ionesco, Sanda şi Vlad Stolojan, Virgil Tănase, de colegi de la Europa Liberă - Vlad Georgescu, Michael Shafir, Vladimir Socor ş.a. Toţi aceştia au parte de portrete subiective. (Am însă o mare nedumerire: nu pot să înţeleg de ce Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cele mai ascultate şi preţuite voci ale "Europei Li­bere", care prin emisiunile lor au contribuit efec­tiv la căderea comunismului, nu sunt men­ţionaţi nici o dată în cartea d-nei Durandin!). Un capitol deosebit de interesant, Vremea surprizelor, ne relevă relaţiile istoricului american Larry Watts cu Ioan Talpeş, istoric militar din reţeaua lui Ilie Cea­uşescu, ajuns după 1989 şef al SIE şi conti­nuând ideologia naţionalistă manipulatoare prin teorii ale conspiraţiei, atât de folositoare şi azi puterii. Pasionată de analiza dialogului sovieto-român, pentru care a avut acces la surse fiabile, Catherine Durandin urmăreşte iritarea reciprocă dintre Gorbaciov şi Ceauşescu până la căderea Zidului Berlinului şi zilele de foc din 22-25 de­cembrie din România. Observă apoi "schimbarea la faţă" a multora în anii '90 şi rătăcirile din anii 2000, sesizând, cu acuitate de analist politic, dar şi cu tristeţea celui implicat afectiv, ce a putut duce la situaţia de azi, când democraţia pare să bată în retragere.